O batistuță pe care-i brodată firav o gărgăriță și câteva flori, o vestuță tricotată, câteva obiecte atât de delicate și de fragile, dar de o valoare inestimabilă, expuse în vitrine, privirile din portretele mari, ce ne ațintesc peste un arc de timp de 70 de ani, poveștile scrise ale unor femei aruncate în temnițele regimului comunist. După ce a trecut prin Timișoara, Brăila, Roma, Sighet și Chișinău, expoziția itinerantă „Dușmance ale poporului” se întoarce la București, la Muzeul de Istorie, acolo unde poate fi vizitată până la sfârșitul lunii Februarie. O expoziție cu multă informație și cu multă emoție, cu un rost important în acești ani, în care propaganda rusă prinde tot mai numeroși români în mrejele sale.

„Regimul comunist nu a catalogat drept dușmani ai poporului doar adulți, ci și copii”

– Pentru început, vă rugăm să ne prezentați coordonatele aceste expoziții. Cum ați făcut selecția poveștilor și a fotografiilor?

– Numele expoziției vine de la cunoscuta sintagmă pe care regimul comunist o folosea pentru a-i cataloga pe toți cei care nu erau de acord cu principiile pe care le promova. Erau considerați un pericol, indiferent de vârstă, indiferent dacă erau bărbați sau femei. Expoziția conține 72 de portrete ale unor femei închise de regimul comunist din diverse motive, fie că avuseseră legături cu Occidentul, fie că făcuseră parte din rezistența anticomunistă, luptând efectiv în munți, ca Aristina Pop Săileanu, Lucreția Jur sau Maria Plop, fie că se opuseseră regimului de colectivizare, sau erau mame, surori, soții ale unor persoane etichetate ca periculoase. Această expoziție reprezintă o continuare a proiectelor Memorialului Sighet, dedicate femeilor care au fost închise în penitenciarele comuniste. La Muzeul din Sighet avem încă din 2008 o expoziție dedicată lor, iar de-a lungul anilor, am publicat o serie de interviuri, povestiri orale, avându-le în prim-plan. Marea provocare în pregătirea acestei noi expoziții a fost să alegem numai câteva zeci de nume și de povești din miile de cazuri de femei închise sau deportate, pe care le avem în arhivă. Am încercat să facem o selecție cât mai variată din punct de vedere social, profesional, al vârstei, al perioadei de condamnare și al zonei natale. Am prezentat și poveștile unor basarabence și bucovinence deportate de sovietici în Siberia. Misiunea expoziției și a proiectelor noastre, în general, este să ajungă la cât mai mulți oameni, nu numai la pasionații de istorie sau la specialiști, ci și la publicul larg. Ne-am propus să ne adresăm în primul rând publicului tânăr, pentru că el trebuie să înțeleagă ce s-a întâmplat în acea perioadă, să conștientizeze că idealurile libertății trebuie mereu apărate. Până la urmă, comunismul nu a catalogat ca dușmani ai poporului doar adulți, ci și copii. Avem o secțiune specială dedicată copiilor ce au cunoscut detenția comunistă, mai precis șase fetițe, care fie s-au născut acolo, fie au fost arestate împreună cu părinții lor.

De asemenea, cazurile Niculinei Moica și Irinei Coș, care au fost arestate la vârste între 15 și 16 ani, pentru că au făcut parte dintr-o asociație anticomunistă de elevi și au fost condamnate la 20 de ani de muncă silnică. Avem prezentată și povestea Ioanei Voicu Arnăuțoiu, fiica Mariei Plop și a lui Toma Arnăuțoiu, cel care a condus rezistența anticomunistă din zona Nucșoarei. Ea s-a născut în munți, apoi, la doi ani, a fost dusă cu mama ei în arestul Securității, iar după condamnarea mamei, trimisă într-un orfelinat din Câmpulung, de unde a fost înfiată. Părinții ei naturali au murit în închisorile comuniste, iar Ioana a aflat de ei abia după 1990. Un alt caz dramatic este cel al Ilenei Budimir, care s-a născut în închisoarea Văcărești, în 1954. Când a venit să vadă expoziția, a recunoscut unul dintre obiectele făcute de mama ei, un mileu croșetat în închisoare. Elena și Traian Opriș, părinții ei, fuseseră condamnați la ani de temniță grea, pentru că nu-l denunțaseră pe fratele tatălui. După 16 luni, Ileana a fost luată de o rudă, iar la eliberarea mamei, avea trei ani și jumătate. Poveștile copiilor născuți în închisoare au acest punct culminant, momentul eliberării mamelor, pe care mulți dintre ei nu le-au recunoscut.

Credința în Dumnezeu și gândul la cei rămași acasă

– Ce reacții au avut vizitatorii, în special cei tineri?

– Am avut multe întâlniri cu grupuri de elevi, care au venit cu profesorii lor. Le-am prezentat și filme despre penitenciarele comuniste, și mulți dintre ei au fost de-a dreptul șocați de ceea ce au văzut, de suferințele femeilor din detenție, de torturile îndurate. Mulți vizitatori au rămas impresionați și de obiectele pe care le-am prezentat în expoziție, mai ales că erau realizate în condiții improprii, cu ațe scoase din saltele și ace făcute din mături sau din puținele oase pe care le găseau în mâncare ce li se dădea. Obiectele reprezintă partea tangibilă a detenției unei persoane. Alți vizitatori au fost mai impresionați de figurile femeilor prezentate în cele 16 studii de caz înfățișate pe ecrane. Unele din fotografii sunt făcute în libertate, altele la intrarea în detenție, impresionante, pentru că se vede suferința pe chipurile femeilor.

– Cum vă explicați puterea acelor femei de a rezista suferințelor, condițiilor infernale de detenție?

– În interviurile de istorie orală, în memoriile publicate, foștii deținuți vorbesc despre credința în Dumnezeu și despre gândul către cei rămași acasă, cu speranța că îi vor vedea din nou. Mulți spun că izolarea, interdicțiile – uneori nu aveau voie să se așeze, să vorbească între ei – te puteau face să-ți pierzi mințile și încercau să-și ocupe timpul în fel și chip. Să coasă, să scrie cu tot soiul de instrumente improvizate, să se roage, să-și învețe colegii de detenție limbi străine. În detenție, unii au învățat lucruri pe care nu le-ar fi învățat în libertate.

– În contextul actual, când dictaturile fac prăpăd în multe părți ale lumii, iar în România există o tot mai puternică manipulare prin care li se povestește tinerilor că sovieticii nu au fost chiar atât de răi, iar comunismul a avut mai mult părți bune, expoziția dvs. este un avertisment cu valoare și istorică, și morală…

– Prin tot ceea ce facem noi, la memorial, încercăm să le arătăm tinerilor ce a însemnat un regim dictatorial, ce presupune lipsa de libertate. De aceea, am făcut timp de 18 ani la Sighet „Școala de Vară”, unde se întâlneau sute de copii cu lectori, specialiști în istoria comunismului, care le explicau ce înseamnă un regim totalitar. Și în prezent avem întâlniri în școli, între elevi și foști deținuți politic, care le spun ce înseamnă să fii arestat pentru că ți-ai exprimat o părere, care sunt pericolele unui regim totalitar. Le explicăm tinerilor că libertatea, odată pierdută, este foarte greu de recâștigat și că trebuie să facă alegeri în cunoștință de cauză.