• Am cunoscut-o la Școala profesională ASTRA din Arad, unde tocmai lucra la o pictură murală: un tablou cu tramvaiele construite la „ASTRA Vagoane Arad” •

Lucrări selectate pentru Bruxelles

– Ai știut dintotdeauna că pictura va deveni profesia ta?

– Am lucrat în diverse domenii, și în grafică, și în învățământ, ba chiar și la un restaurant. În învățământ mi-a plăcut, numai că am avut nenorocul să mi se desființeze tot timpul posturile, eram la țară și nu erau copii suficienți la școală. Am avut și o trupă, șapte ani am cântat la chitară. Mi-a plăcut tot timpul să experimentez lucruri noi în viață, am făcut parașutism, parapantism, o scurtă perioadă planorism, după care am ajuns să pilotez aparate de zbor ultra ușoare, apoi motorizate. A fost o perioadă foarte frumoasă din viață, dar trebuie bani mulți ca să poți să devii un pilot brevetat, acum mai zbor doar ocazional. Dar orice am făcut, simțeam că ceea ce mi se potrivește cu adevărat e pictura, dese­nul. Am înțeles repede că asta e ceea ce trebuie să fac, că nu degeaba am primit darul acesta de la Dumnezeu, ci trebuie să îl fructific. Cred că e păcat să nu te folosești de ceea ce ai primit. Și m-am dedicat picturii, am participat la expoziții, am încercat să am tot felul de ieșiri în public. Așa am ajuns ca în 2021, când Aradul a concurat la titlul de Capitală culturală europeană, lucrările mele să fie selectate spre a fi expuse la Bruxelles, în Parlamentul European. Prezentarea făcută atunci Aradului a fost la un nivel foarte înalt, a fost impresionant totul. Abia atunci am început să-mi trăiesc visul, făcând ceea ce îmi place cel mai mult. Eu zic că asta e cea mai mare realizare a unui om, libertatea reală: să poți trăi așa cum ai visat, cum ți-ai dorit.

– Unde ai mai avut expoziții?

– A fost o perioadă în care aproape în fiecare lună aveam expoziții la București, la Craiova, în Arad, dar și în Ungaria și în Grecia. Îmi place să văd oamenii cum se bucură de lucrările mele, fie că sunt picturi murale, acuarele, torturi, globuri sau mai știu eu ce. Într-o perioadă m-am ocupat destul de mult cu mobilă pictată, pentru că pictez aproape pe orice.

– Ai pictat și torturi?

– O, da! Am pictat torturi mult timp, am sute de torturi pictate cu coloranți alimentari. În momentul în care am pictat prima dată pe pastă de zahăr, mi-am zis că nu poate să fie așa diferit față de o hârtie sau față de o pânză, dar e cu totul altceva. Nu poți să-ți sprijini mâna cum ai nevoie, trebuie să ai o precizie foarte mare. În plus, nici suprafața nu e uniformă, în unele părți absoarbe mai tare, în altele nu, trebuie să fii foarte atent câtă vopsea pui și cât o diluezi.

„Îmi place foarte mult să desenez detalii”

– Cum ai ajuns la pictură murală?

– În urmă cu mulți, mulți ani, am fost în vizită la o fostă colegă de facultate. Avea niște flori pictate pe perete, mi-a plăcut foarte mult ideea și am început să pictez la mine acasă, ca să-mi fac un portofoliu, să pot să le arăt oamenilor ceva. Apoi am început să-mi fac reclamă, a văzut unul, altul, le-a plăcut foarte mult și au tot vrut. S-a dus vorba din gură-n gură. Am pictat în grădinițe, școli, în apartamente private, chiar în instituții.

– În afară de suprafața de lucru, care e diferența între a picta un tablou, chiar și de mari dimensiuni, și a picta pe un perete?

– De obicei, tablourile, în mare parte, le fac în acuarelă. Am pictat mult timp în ulei, acum sunt mai la modă culorile acrilice, dar acuarela e altceva, acolo nu poți să minți, în acuarelă trebuie să ai o precizie mai mare.

Am făcut foarte multe acuarele, cu Aradul și cu clădiri reprezentative din oraș, inclusiv pentru calendare. Unele clădiri, cum e Palatul Administrativ, au foarte multe detalii și îmi place foarte mult să fac partea de desen, care trebuie să fie foarte precisă, ca după aia să știi unde pui culoarea. Dacă pictezi un peisaj, acolo pomul poți să-l faci cu o creangă mai sus, o creangă mai jos, dar la clădiri nu merge. În acuarele, îmi place în primul rând provocarea dese­nului, mai ales când e vorba de perspective, apoi culoarea, să reflecte într-adevăr vibrația, partea de contrast dintre lumini și umbre, clădirea să pară că trăiește. Aici, la Școala Profesională ASTRA, e prima dată când fac o pictură pe un perete atât de mare, cred că are vreo 15 metri pătrați. Pe perete mă simt cumva mai liniștită, e mai relaxant decât o acuarelă foarte complexă, cu multe detalii. Dar toate stilurile sunt interesante, fiecare are partea sa specifică.

– De unde îți vin comenzile? Cum te găsesc clienții?

– Din om în om. Majoritatea au văzut lucrări făcute la prieteni, la cunoștințe, la rude, care mă recomandă unul celuilalt, dar sunt mulți care văd și ce postez pe internet și așa primesc tot felul de comenzi. E valabil și pentru picturile murale, dar și pentru acuarele. Fac portretul unei fetițe, apoi îl vede o mătușă, o bunică, și vor și ele, pentru cei dragi. Așa merge vorba. Dacă ai de făcut un cadou, de exemplu, și nu știi ce anume să cumperi, mai ales celor care au de toate, poți comanda un portret personalizat și e un cadou unic. Mulți au vrut lucrări cu animăluțele lor de companie, sau cu casa în care au locuit cândva, sau cu casa bunicii, fiecare cu ce are în suflet și vrea să păstreze și sub forma unui tablou.

„Da, pot trăi din pictură”

– Spuneai că trebuie să dăm mai departe ceea ce am primit. Tu cum faci asta?

– Anul trecut am făcut foarte multe activități cu copiii, am mers la diverse școli din județul Arad, dar și în Ungaria, unde am făcut pictură pe sticlă, pe vaze, pe pânză, pe carton sau pe hârtie. I-am învățat să picteze, inclusiv turta dulce, cea tradițională de Crăciun sau de Paști. Mai am două colege cu care fac aceste activități, care au fost foarte bine primite, și sperăm că o să mai facem și în viitor.

– Poți să trăiești din ce îți face plăcere?

– Da, dar am lucrat foarte mult ca să ajung până aici. Ani de zile n-am avut weekend-uri, n-am avut zile libere sau timp de relaxare, pentru că tot timpul am lucrat. Așa am ajuns la nivelul să pot trăi din ce-mi place, din pictură, și eu zic că asta e una din cele mai frumoase realizări. În orice activitate, indiferent ce faci, dacă faci ce-ți place, ideal e să poți să trăiești din ceea ce-ți place, să nu mai trebuiască să faci alt­ceva pe lângă, ca să-ți completezi veniturile. Nu m-am îmbogățit, dar nici nu e asta ideea. Ideea e că un om chiar nu are nevoie de foarte multe lucruri ca să fie fericit, ci de acele puține lucruri care sunt esențiale pentru suflet. Să te bucuri de ceea ce faci și, dacă acel lucru ți-aduce liniște, atunci chiar nu mai trebuie altceva pe lângă asta.

O căsuță în Ungaria

– E suficient de ofertant Aradul pentru un artist?   

– Mulți ani am umblat la foarte multe evenimente și expoziții și, la un moment dat, am simțit că am obosit. Am simțit nevoia unui loc pe care să-l știu numai al meu, unde să fiu în liniștea mea, în creația mea. Mă tot rugam și i-am cerut lui Dumnezeu o căsuță, dar să fie la marginea satului, să fie pădure aproape, să am un brad în curte și să am lângă mine un lan de porumb. Cu casa, trebuie să simți că e locul tău acolo, că te atrage, că poți să trăiești în ea și-n locul acela. Am tot căutat, până am găsit o casă la țară, în Ungaria, aproape de granița noastră. E exact așa cum m-am rugat să fie: e foarte multă vegetație, e la marginea satului, am un brad mare-mare în curte și lângă mine e pădurea și lanul de porumb.

Și mi-am mai dorit întotdeauna să am un petec de pământ, o bucată acolo, cât o fi, să pot să mă pun în genunchi și să spun: „Da, acesta este pământul meu!”. Eu sunt de naționalitate maghiară, m-am născut în Arad, iubesc Aradul foarte mult și iubesc și țara asta, pentru că e extraordinar de frumoasă, dar tot timpul simțeam o legătură și cu Ungaria. Mi-aduc aminte că în momentul în care am depus jurământul pentru cetățenia maghiară, m-a atins la suflet faptul că acolo e specificat că „țărâna ta te cheamă înapoi”, iar eu chiar am simțit chemarea asta. Mă bucur de stele, de cum se văd noaptea, parcă poți să le atingi cu mâna, să le culegi, miliarde, miliarde. Și dinspre pădure vin mereu tot felul de sunete, se aud animale și păsări, e cu totul altceva decât la oraș. Dacă la o pictură mai fac o porțiune, mai pun o pată, două, zece, până se întregește lucrarea și mă bucur când e gata, exact așa și la casă: azi pun un pom, mâine mai pun trei tufe de flori și văd că e tot mai frumos locul, tot mai frumoasă casa. Și eu zic că asta e una din menirile omului pe pământ: să facă ceva ce să rămână după el. Chiar dacă aici totul e trecător, trebuie să fie ceva care să rămână după tine. Să nu fie doar o amintire vagă.