• Geamgiii din Bociu •
Undeva, la poalele munților Apuseni, trăiesc niște oameni care vorbesc o limbă ciudată, doar a lor, creată ca să se-nțeleagă între ei, când umblă prin țară. Meseria lor, moștenită din tată-n fiu, e cea de geamgiu. Iar limba cea ciudată se numește gumuțeasca, gomoțeasca sau, mai simplu, limba de sticlă. Singurul argou profesional rural cunoscut în România, spun lingviștii clujeni. De când cu termopanele, sunt tot mai puțini cei care-o vorbesc, dar nimeni nu știe de ce bărbatului i se spune „milău”, femeii – „milaiță” sau „candrăiță”, de ce milițianul e „tistulaș”, ouăle sunt „cioicove”, iar a vorbi gumuțeasca – „a tălăuzi”. Am fost la ei acasă, în satul Bociu, din județul Cluj.
La umbra Crucii
O vale înfundată și împădurită adăpostește satul Bociu, între câteva culmi împânzite, și ele, de păduri, sau, dimpotrivă, golașe și pustii. E duminică și aș fi vrut să nu pierd Liturghia, înainte să-i caut pe ultimii geamgii din sat. La o răscruce, ne iese-n cale un bărbat între două vârste. „Nu-i slujbă azi, la biserică, spune, că părintele slujește și la Huedin, la paraclisul spitalului”. „Aveați ceva treabă cu el? Sau vă pot ajuta eu cu ceva? Nu păreți a fi de pe-aici!”, mă ia la întrebări omul, pe un ton prietenos, dornic de vorbă. Îi spun ce caut. „Haidați, că vă povestesc eu câte ceva, că și eu m-am ocupat cu geamuri, o bună bucată de viață!”. Ionel Pavel este numele său și e diac la biserică. Cantor în strană, adică.
Casa lui Ionel Pavel e-n coasta bisericii. O cruce mare, din becuri-neon, cum sunt prin întreaga țară, grănițuiește oarecum gospodăria lui, de ograda bisericii. „Sara, când se-aprinde crucea, lumina-mi bate direct în geam, de nu mai trebuie să aprind becul. Cum luminează becurile crucea asta, așa ar trebui să lumineze și-n noi lumina crucii, dar nu știu la care cum o fi. Io, mă pun sara în genunchi și mă rog bunului Dumnezeu să nu mă lase, că-i greu sângur, greu tare. Muierea mi-o murit amu-s șase ani și mă mai stâmpăr așa, când mai vine câte cineva, cum ați venit dumneavoastră, de mai am cu cine schimba o vorbă. Haidați, să v-arăt, că nu-i numa cruce, îi și monument al eroilor din sat! Tăți îs trecuți pe ea, cu numele și cu ciufala”. Ciufala, adică porecla. Că-n satele românești de altădată nu conta numai cum te cheamă, ci, mai ales, de-al cui ești. Binele făcut era de cinste unui neam întreg, iar răul, de ocară, așișderea.
Citește numele tuturor, cu glas rar, ușor tărăgănat. „Pavel Teodor a Barnii o fost tata tatii, Calma Gheorghe a Sonului o fost tata mamii, amândoi morți în primul Război Mondial”. A Glighii Cuții, a Ciucului, a Cătanii, a Mărgăoanului, a Cârțanului, a Florului, a Mitrispunei, a Țuțului Vili, a Pinzi, a Onului Chechi, a lui Gălbinuș, a Mumuchi, a Dumnealui, a Natului, a Ruhi, a Sfătului, a Vili Ghiogului, a Ruhi, a Floriceli, a Floriceli Viului, a Vilioanki și încă alții și alții. „Ăștia tăți s-or dus și n-or mai venit în veci!”, conchide, cu resemnare, Ionel Pavel. Aproape 60 de eroi, care-au trăit aici, au trudit, au iubit, au luat calea războiului și-a morții.
E vremea când, în toate bisericile ortodoxe din țară, se săvârșește Sfânta Liturghie. Și-mi pare că sunt părtașă la o altfel de liturghie, dintr-acelea extrem de rare, pe care Dumnezeu le-ngăduie, uneori, în afara altarelor, în afara bisericilor, oficiate de către oameni simpli, nepurtători de veșminte preoțești. Diacul din Bociu începe să cânte o priceasnă. „La umbra Crucii Tale/ E pacea şi odihna,/ Nădejdea, mângâierea,/ Dreptatea şi lumina”.
Geamuri, taragot și capre
Ionel Pavel are 73 de ani, e născut și crescut aici, în Bociu. Ca dovadă, ne-nșiruie, cu calm, o-ntreagă geografie a locului. O face cu o precizie de GPS modern, ca și când ceea ce ne arată, cu degetul, în depărtare, ar fi trasat de un specialist, cu o pensulă fină, pe o hartă a locului. „De pe pod se mere până-n vârful dealului Golumbăț, se coboară în Prislop, se mere-n vârful Dărabului și merem până ajungem la vârful Bârnilor și până la masa lui Pavăl. De-acolo, se urcă până-n vârful Citerii, apoi străbatem culmea dealului până ajungem în vârful Cornului. Coborâm până la Fața Mică, unde este un drum care coboară pe Tălăbur, până în sat. Fiecare loc are o ciufală, vreți să vi le zâc? Gruiu, Fântâna Săliștii, Măzăriște, Grohotele, Fântâna de piatră, dealul Zamului, Birciu, Pă sub cale, Fântâna Albă, Grâneiele”. Sunt parte din propriile lor vieți locurile astea, cărora oamenii satului le aparțin cu tot ce sunt, de aceea le și cunosc atât de bine și numele, și-ntinderea. Noi, cei de azi, nici vecinii nu ni-i mai prea știm pe nume, poate nici străzile orașului în care trăim. Stăpâni pe proprietăți iluzorii, considerăm că locurile ne aparțin nouă, nu noi lor. De-aici înstrăinarea și toate rătăcirile.
„Să vă zâc de geamuri, c-ați zâs că vreți să știți. Io cam de pe clasa a cincea am fost dus cu tata, cu căruța, să vindem geamuri. Asta-i o meserie din tată-n fiu, nici nu știu câte generații înaintea mea tăt cu asta s-or ocupat. Și mama, Dumnezău s-o ierte!, după ce tată-so o murit în război, o umblat cu bunicu-so cu căruța, pe la Craiova, tăt cu geamuri. Din tăt satul or umblat cu geamuri oamenii, ba și din alte sate din zonă.
Eu am umblat pe la Craiova, pe la București, pe unde-avea tata de mers cu geamuri. Îmi plăcea a cânta, și tare mi-am dorit un taragot, da’ tata, Dumnezău să-l ierte!, n-a vrut să-mi deie bani să-mi fac unul pe comandă. La Timișoara se făceau, așa că la 18 ani, m-am dus acolo, cu geamuri, să fac bani de taragot. Umblam cu tolba de lemn în spate și tăt strigam: «Geamuri, oglinzi, rame!». Într-o săptămână și ceva, abia de-am făcut cei 700 de lei, cât îmi trebuia pentru arvună. După ce l-am comandat, am plecat la București, că mi-era rușine să umblu cu geamurile în spate. Aveam doi frați care lucrau deja acolo, la prăvălie, la cooperație, cum era pe vremea aia. După ce m-am însurat, am plecat la Zalău, 25 de ani am avut acolo prăvălia mea de geamuri. Aveam de toate grosimile, unele aveau ornamente pe ele, aveam oglinzi, rame de pus la tablouri. Sticla ne-o aducea cooperativa, de la cei care o produceau, de la Târnăveni și Mediaș. După Revoluție, s-or gătat tăte, că ne-o luat primăria spațiile. Atunci am venit acasă, că n-a mai mers treaba”. Și-a cumpărat capre nea Ionel, tot câte o sută avea, și, timp de șapte ani, a trăit de pe urma lor. Laptele îl cumpărau cei de la o firmă renumită din Cluj, care veneau săptămânal în sat.
Gumuțeasca
Taragotul comandat la Timișoara n-a stat nici el fără întrebuințare. „La taragot, din 1973, am început să cânt și, mai bine de 30 de ani, am avut formație. Am luat atestat, știam jocuri specifice, pe zone, cântam la nunți, la evenimente, la jocuri sătești, veneau oamenii de pe sate să ne cheme. Vă cânt ceva la fluier, dacă vă place să mă ascultați! Nu mai prea am dinți și am și ceva probleme cu inima, nu mai pot cânta la taragot, l-am vândut demult”.
Dar dacă muzica e un limbaj universal, înțeles oriunde și numai bun de dezlegat încrâncenări și legat prietenii, limba gumuțească, limba de sticlă, nu e accesibilă oricui. Dimpotrivă, din cât de numeroși au fost, împrăștiați și renumiți în toată țara, astăzi sunt din ce în ce mai puțini cei care o cunosc și care o vorbesc. „Tata m-a învățat limba asta gumuțească. La căruță îi zicea toigă, la ham-trăgaci, la pită-arjufă, la mâncare-gădineală, la geamuri-tălăuze, la oglindă-cătătoare”.
Copilărit la sat, dar trăit multă vreme și la oraș, Ionel Pavel își duce acum bătrânețile din nou acasă, la Bociu. Are două fete, una în Italia, una la Râmnicu Sărat, și-un băiat la Sibiu. „Unde-a fost viața mai grea?”, îl întreb. „Stai să-ți spun, doamnă! Noi, la 20 și ceva de ani, coseam la fân, până ne bătea soarele, apăi adună-l, fă furcituri, adă-l și cară-l. Amu, se lucră tăt mecanizat, ai cositoare, greblă, balotieră. Atunci, mulți s-or luat și s-or dus, că prea era mult și greu de lucru, tăt, tăt se făcea la mână. Să vezi cum ne-ncorda vântul când meream la pădure, după lemne! Dară, mai sănătoasă o fost lumea atunci, acum numa’ cât auzi că mor de tineri și betegi. Mai demult, trăiau oamenii tăt de la 80 de ani în sus, că trăiau în natură, cu apă bună, aer curat, liniște. Tăte astea contează, numa’ nu știm să le prețuim”.
În Bociu, mai trăiesc permanent vreo 25 de familii, toți trecuți de 70 de ani. Doar vara, satul se însuflețește, că mulți se întorc la casele părintești sau la cele noi, ridicate de ei înșiși.
Ileana a Vili Ghiogului
Tot povestind, ieșim din curtea bisericii, pe ulița ușor înnoroiată, după ploile de acum câteva zile. Din târnațul unei case, o doamnă ne interpelează veselă: „Ați venit pe la noi? De unde sunteți? Haidați și pe la mine, să ședem o țâră de povești!”. Și, cum, Doamne, să nu ne oprim și pe la ea? O cheamă Ileana a Petri a Vili Ghiogului, ne spune, imediat ce intrăm în curte. Și nume, și ciufală, să știm musai de-a cui îi. Cât ai clipi, măsuța din curte se umple cu bunătăți: mere mari și zemoase, dar și mere coapte în cuptor, îndesate cu câte-un sâmbure de nucă, ba și-un platou de gogoși, pudrate dichisit cu zahăr. „Erau bune calde, da’ le-am făcut ieri, să nu lucru duminica”, se scuză Ileana, turnând în câteva păhărele niște țuică galbenă și-nmărgelată. Doar clinchetul paharelor ciocnite ușor și vocea Ilenei străpung liniștea acestei duminici de toamnă. Ai lua-o acasă, ți-ai umple cu ea plămânii, inima, sufletul, tot ce poate fi umplut cu bine și tihnă, tot ce cauți zadarnic la oraș și n-ai cum afla. „Uneori, parcă-i prea multă liniște, ți-i dor să mai vorbești cu cineva. Toată vara stau aici, până toamna târziu, iarna stau la Huedin. Îi greu pe-aici, femeie singură și nici prea sănătoasă. Iarna-i iarnă aici, și n-am cum să mă descurc. Dar până-i vremea bună și nu-i de-a tăia lemne și-a face foc, nu m-aș da dusă. Nici nu-mi prea place unde-i lume multă, mă obosește zgomotul, agitația. Asta-i casa părintească, până pot, trebuie să am grijă de ea. Fântâna de-o vedeți o făcut-o tata, îi o apă tare bună, de-aici țâneam animalele și tăt ce trăbuia. Acum avem apă de la rețea, da’ cum să strâc fântâna? Cine știe ce vremuri or veni! Poate vă luați o căsuță pe-aici, să fiți vecină cu noi, dacă vă place așa mult liniștea noastră!”.
Nea Ionel a dat, între timp, o fugă până-acasă și s-a-ntors cu fluierul. Îi văr bun cu Ileana a Vili Ghiogului și vecin cu ea, colea, peste drum. Zice câteva cântări din fluier, dar nu-i nimeni să-și adauge pașii într-un joc, ca odinioară. Poate doar liniștea și lumina blândă a duminicii de toamnă.
„Asfăi gudului mai mistinel”
Pentru cât de bine știe vorbi gumuțeasca, Ioan Goga a fost declarat Tezaur Uman Viu. Locuiește în București, dar vara, tot prin Bociu își duce traiul. „Pe la 14 ani, am plecat la tata, el lucra cu geamuri la Craiova. Umbla cu tolba-n spate și o lună am umblat amândoi, ca să-nvăț și eu orașul, apoi m-o lăsat de m-am dus singur. Prima comandă am greșit-o, nu erau scule prea bune și am spart sticla, dar doamna o fost cumsecade, o înțeles și mi-o plătit 5 lei, primul meu câștig ca geamgiu. În Craiova, cinci ani am umblat cu tolba cu geamuri în spate, la Sibiu încă vreo 13 ani, unde tare bine-am câștigat. Era județ mai dezvoltat, mergeam până la Făgăraș, Mediaș și Alba Iulia. Făceam 500-1000 de lei pe zi, că mulți aveau mobilă și nu aveau geamuri la vitrine. În București, se câștiga însă ca nicăieri altundeva, am avut o prăvălie pe Dorobanți, așa am intrat în aproape toate casele de domni mari din cartierul Primăverii. Ne chemau peste tot, că am fost cei mai buni meseriași și cei mai serioși. Prețul îl negociam, după cum vedeam că era omul. Nu mi-a plăcut Bucureștiul, dar meseria de geamgiu era considerată deficitară, se construiau blocuri, era după cutremurul din 1977, era tot un șantier. Așa s-a întâmplat să obțin ușor buletin de București și să mă stabilesc aici. Dar abia aștept luna Martie, să plec iar la Bociu, să stau până la toamnă”.
Iuliu Tonca locuiește în Segarcea, dar vara se întoarce la casa părintească și la cea pe care el însuși și-a ridicat-o aici. „În anii ‘60, în orice oraș din țară mergeai, nu găseai geamgiu din Oltenia sau din Moldova, toți erau de-aici, din comuna Mărgău, cei mai mulți din Bociu”.
În Bociu n-a fost niciodată CAP. „Oamenii făceau fân toată vara și spre toamnă, când era gata pus la scuteală și gata adunată și recolta de prin grădini, nu mai prea aveau ce lucra. Ca să câștige un ban în plus, s-au apucat de meseria asta, cu geamuri, acum mai bine de o sută de ani. Plecau cu tolba de lemn în spate și, pentru că la oraș, nevoia de geamuri era în creștere, cei plecați și-au chemat ajutoare și așa s-au dus, unul pe altul. După o vreme, au început să transporte geamurile și cu căruța, duceau și oglinzi, și rame, și tablouri, că nu mai era suficient cât puteau duce-n spate, în tolba aceea de lemn”.
Festivalul geamgiilor
Printre primii care a avut atelier de geamuri la Craiova a fost fratele mai mare al lui Iuliu Tonca. Acesta l-a chemat să-l ajute și, dacă-i place, să se-apuce și el de meseria asta. I-a plăcut atât de mult, încât, după un an, și-a deschis propriul atelier de geamuri, la Segarcea. „Sunt mai bine de 35 de ani de-atunci. De când cu termopanele, nu mai au așa mare căutare geamurile clasice, dar mai sunt oameni care nu-și permit termopane și, în caz de nevoie, tot la noi apelează. Am și acum atelierul de geamuri, în care am lucrat de la început împreună cu soția. Nici ea nu e olteancă, e din Bociu, am copilărit împreună.”
Știe la perfecție limba gumuțească, ba și-a învățat și un nepot s-o vorbească, să nu se piardă cu totul o așa moștenire de preț. „Când se întâlneau sau lucrau împreună doi geamgii, trebuiau să se înțeleagă între ei asupra prețului cerut, fără ca clientul să știe ce vorbesc ei. Erau oameni mai sărăcuți, la care le ceream mai puțin, sau, dimpotrivă, unii mai bogați, de la care puteai liniștit să ceri mai mult. Oamenii mai sărăcuți erau mai darnici, ne dădeau și de mâncare, poate și de băut, erau mai ospitalieri, cei bogați nu dădeau nici un pahar de apă în plus. «Asfăi mai mistinel» înseamnă «ia-i mai puțin». «Asfăi gudului mai mistinel că s-asface tistulaș» însemna «să iei gazdei bani mai puțini, că e milițian (tistulaș)»”.
Iuliu Tonca e unul dintre cei care a inițiat acasă, la Bociu, în urmă cu vreo patru ani, Festivalul Geamgiilor, din dorința de a-i aduce și a le înlesni reîntâlnirea tuturor geamgiilor din zonă. Poate măcar așa, limba cea de sticlă va mai dăinui o vreme. Până s-a „sparge” și ea, sub loviturile imparabile ale vremii.
