Magia zăpezii                                                             

– Dragă Crina, iată-ne deja în Februarie 2026. Primele pagini din agendă sunt deja scrise. Cum te găseşte acest început de an?

– Sunt încă în magie. Îmi era atât de dor de zăpadă, că îndur gerul doar să mai prind o zi de joacă, împreună cu copiii. Când se topește neaua în Bucureşti, vine sfârşitul de săptămână şi gonim în căutarea ei, la munte sau unde o găsim. Faptul că am avut zăpadă în această vacanţă m-a trimis direct în copilărie, mi-a dat o aşa stare de bucurie, de joacă, de libertate, cum arareori mai ai şansa să simţi în realitatea de azi. La bulgăreală cu Aria şi Radu, îmi aminteam cum, mică fiind, mă trezeam din somn şi o zbugheam în neaua care-mi ajungea la brâu. Nu-mi păsa de nimic, doar simţeam o fericire imposibil de explicat. Da, azi îmi este mult mai frig decât îmi era atunci, dar, chiar şi aşa, zăpada are ceva magic pentru mine şi o iubesc. Mai ales când văd cum și copiii mei se bucură de ea, cum frigul nu-i atinge, aşa cum nu mă atingea nici pe mine la vârsta lor.

– Deşi încerci să ţii vacanţa pe loc, începutul de an te găseşte deja la muncă. Joci în şase piese la Teatrul Naţional, cum le împarţi cu joaca prin zăpadă?

– Sunt un om fericit atunci când lucrează. Îmi place cu adevărat munca, dar şi mai mult apreciez echilibrul pe care ea mi-l dă în viaţă. Când lucrez, când mă simt împlinită în munca mea de actor, sunt implicit o mamă şi o soţie mai bună. Mizez enorm pe acest echilibru, eu cred că atunci când devii mamă, deşi dragostea pe care-o trăieşti este copleşitoare, ai nevoie să-ţi petreci timp şi cu oameni de vârsta ta – prieteni care te ajută să nu rămâi blocat doar într-o anumită stare. Dacă eu aş simţi vreo frustrare legată de munca mea, vreo neîmplinire, sunt sigură că aş proiecta-o inconştient şi asupra familiei. La fel, şi invers: ştiu că, dacă nu aş fi avut o familie la această vârstă, nu aş mai fi putut să-mi fac meseria de actor. Nu mă văd în această lume fără ei, oamenii mei iubiţi. Aşadar, da, 2026 mă găseşte muncind cu multă pasiune, în şase piese pe scena Teatrului Naţional, şi îmi place la nebunie!

„Teatrul își recapătă forța”

– Ai vreun rol preferat, un personaj care poate ţi-e mai aproape de inimă?

– Diversitatea îmi place cel mai mult. Am lucrat în maniere diferite în ultima vreme, iar asta mă mulţu­meş­te mai mult decât un rol anume. Variaţia mă ajută să descopăr noi lucruri la mine, dar şi să-mi înfrâng frici mai vechi. De exemplu, lucrând cu Radu Afrim la „Repetiţie pentru o lume mai bună”, am ştiut din start că voi fi provocată. Am avut mereu o problemă cu nuditatea pe scenă, recunosc deschis. La fel, tot mereu am ştiut că va trebui să o depăşesc odată şi odată. Am reuşit cu acest spectacol, iar o bună parte din merit îi revine şi lui Marius Manole. El mi-e partener de scenă, iar delicateţea lui mi-a oferit atâta siguranţă şi încredere, încât am reuşit să-mi înfrâng această frică. O altă colaborare extraordinară este cu regizorul Thomas Ostermeier, în spectacolul „Hedda Gabler”. Cred că repetiţiile pentru această piesă îmi vor rămâne mereu în amintire, pentru că au amestecat nostalgia, bucuria, copilăria, cu o muncă extrem de serioasă, or lucrurile astea te schimbă şi-ţi ridică nivelul în meserie. Foarte frumoasă e şi relaţia cu regizoarea Alexandra Badea, avem două spectacole împreună („Exil” şi „Secundar”). Îmi place mult felul în care Alexandra rămâne deschisă, cum până în ultima clipă lucrează la text, adaptează totul, discutând cu actorii, respectându-le ideile, temerile, nevoile. Este receptivă la mesajele pe care am vrea să le transmitem şi face în aşa fel încât să reuşim.

– După o perioadă mai ciudată, în care teatrul românesc parcă a bâjbâit în căutarea expresivităţii, acum pare să-şi fi recâştigat forţa. Care e motivul?

– Da, da, chiar aşa este. Au fost ani în care teatrul s-a zbătut într-un fel de căutare de identitate, căutare care-l încifra prea mult şi care l-a făcut să piardă public. Acum el îşi recapătă masiv forţa. Motivul? Mesajele pe care le transmit spectacolele. Regizorii de care vorbeam şi mulţi alţii au ales de ceva vreme să aşeze în faţa publicului teme actuale, teme legate de relaţiile dintre noi, teme sociale, teme în care oamenii se regăsesc. Trăim vremuri extrem de complicate, din toate punctele de vedere: economic, politic, social, uman… Mi se pare extraordinar faptul că azi poţi merge la teatru şi să-ţi lămureşti măcar una dintre angoase. Tocmai de aceea, publicul a reînceput să revină cu drag la teatru; în ultimii ani, sălile spectacolelor în care joc eu (căci acolo sunt martoră) sunt mereu pline până la refuz. Oamenii vin, fiindcă azi au nevoie de sprijin mai mult decât oricând, iar eu cred că el se găseşte în primul rând în cultură. Menirea unui artist este de a spune ceva despre perioada în care trăieşte, iar arta este primul mijloc la care apelăm pentru asta şi este extrem de important ca lucrul acesta să nu dispară. Arta mai e importantă şi pentru că ea este o poartă către empatie, către suflet, pentru că adună oamenii şi astfel leagă sufletele unele de altele. Temele abordate în artă sunt cele care stau la baza vieții omului, sunt fundamentul său. Un sentiment cu care poate te lupţi de mult este desfăcut în bucăţi pe o scenă de teatru, iar tu te vei regăsi şi, dintr-o dată, nu te vei mai simţi singur. Două ore la teatru sau cinema, într-un muzeu sau cu o carte în mână, te fac „prizonierul” propriilor sentimente, or, asta îţi face un bine nemărginit. Trebuie să ne îngăduim să fim emoţionaţi, altfel vom deveni nişte roboţi!

La pace cu timpul

– Se încheie reprezentaţia, închizi uşa teatrului şi gata, devii soţia şi mama Crina, sau iei acasă şi frânturi din munca ta?

– Închid uşa teatrului şi plec acasă, asta e cert. Nu ştiu sigur dacă se închide chiar de tot, dacă întreg personajul meu rămâne ferecat după acea uşă, dar ştiu că abia aştept să ajung în căminul meu. Nu e o oază de linişte, nu e mereu roz, aşa cum atât de periculos se prezintă unii pe internet. Deseori, chiar dimpotrivă: o oază a zgomotului şi haosului, dar una care pe mine mă echilibrează grozav. O îmbrăţişare, o ceartă, un sărut, o dojană, un joc, un râs, un plâns – asta este fericirea mea! Din exterior, par o persoană foarte liniştită şi echilibrată, dar nu e chiar aşa. Am şi eu absolut toate stările prin care trece o femeie, o soţie, o mamă. Tocmai am împlinit patruzeci de ani, păzea! (râde) Oricât am vrea să credem că e vârsta la care descoperirile de sine se lămuresc, acest lucru e foarte departe de adevăr. Eu, personal, sunt mereu într-o căutare a echilibrului şi, cu cât trece timpul, cu atât mă conving că e o „luptă” care nu se va sfârşi niciodată.

Ridurile sunt trăiri

– La mulţi ani fericiți! Te sperie timpul?

– Mulţumesc frumos! Frica timpului, iată o temere pe care n-am avut-o niciodată. Ba chiar pot spune că, atunci când eram foarte tânără, îmi doream să îmbătrânesc mai repede, ca să primesc alte personaje, să le abordez cu mai multă maturitate. Ulterior, am învăţat că oamenii te percep, fie aşa cum le îngădui tu să o facă, fie în urma unor preconcepţii, pe care greu le poţi schimba. Dacă îmi doream să îmbătrânesc pentru muncă, acum am doi copii şi-mi doresc să rămân tânără pentru ei. Să pot ţine pasul cu copiii mei, să mă bucur de ei mari, să-i ajut, aşa cum mă ajută şi pe mine mama şi bunica. Dar, repet, în ceea ce mă priveşte, nu am frustrarea vârstei. Cred că este mult mai important ce lăsăm după noi pe acest pământ, decât felul în care corpul ni se schimbă în timp. Menirea noastră aici e mult mai înălţătoare decât „perfecţiunea” fizică, decât tinereţea şi frumuseţea, decât alergătura asta după artificii care să ascundă cine suntem şi cine devenim. Riduri, cearcăne, frustrări, dureri, dezamăgiri, toate sunt parte din noi, în aceeaşi măsură în care sunt frumuseţea, bucuria şi ­tinereţea.

– În afara muncii de actriţă, te prezinţi mereu aşa cum eşti, nemachiată, naturală. Este acesta un manifest pentru normalitate?

– Eu nu mă machiez absolut niciodată în afara scenei, a filmului sau a unei şedinţe foto. Puţinele fotografii cu mine din viaţa de zi cu zi vor fi, implicit, cât se poate de naturale, cu cearcăne, cu fire albe, cu tot. Nu e un manifest voluntar, ci viaţa mea trăită în mod real. De altfel, eu protestez de câte ori am ocazia împotriva acestei nevoi actuale de a arăta perfect. Mi se pare de o tristeţe nemărginită faptul că sunt fetiţe care abia aşteaptă să crească, ca să se opereze estetic, copii care spun despre ei înşişi că sunt urâţi. Cum altfel, când ei văd pe internet că unii adulţi muncesc numai ca să-şi mai adauge botox pe chip şi că sunt medici de acord cu asta?! Din păcate, în opinia mea, mulţi oameni înţeleg greşit ce înseamnă „a te iubi pe tine”. Iubirea este tocmai opusul, ea are legătură directă cu cel de lângă tine. Dacă punem accentul exagerat pe noi înşine şi uităm de celălalt, vom ajunge nişte oameni singuri, frustraţi şi invidioşi. Dacă ar dispărea teama că îmbătrânim, multe alte rele ar pleca odată cu ea. Am fi mai îngăduitori cu noi înşine şi cu restul, am reînvăţa să vedem frumuseţea în orice. Ne-am privi în oglindă cu bucuria c-am prins vârsta maturităţii, nu că „ambalajul” acesta în care trăim e mai ridat. Ridurile sunt trăiri: fericiri şi lacrimi, iubiri şi decepţii, sunt zâmbete repetate.

– Este timpul necruțător cu actri­ţele? În trecut, după o anumită vârstă, ele erau în mod vădit marginalizate…

– Nu cred că mai există aşa ceva azi. Şi nu doar din perspectiva preconcepţiilor, ci şi pentru că noi, actriţele, suntem mai conştiente că e obligatoriu să ţinem pasul cu timpul. Să înveţi fără oprire, să fii informată, să te preocupe corpul tău: grijă la alimentaţie, la odihnă, la forma fizică. Toate acestea nu au legătură cu anii din buletin, ci cu modul de viaţă şi respectul pentru meserie. Eu ştiu persoane în vârstă, care au o formă şi un spirit atât de tinere, că dau clasă unor femei de douăzeci şi cinci de ani – tinere deja plafonate, mereu în criză de timp, obosite, nemulţumite de aspectul lor şi înciudate că altele arată mai bine. Doamne, ce risipă! Revenind la actorie, aici timpul are legătură mai degrabă cu ce fel de om eşti şi ce energie ai, pentru ca publicul să beneficieze de întreg talentul tău, oriunde, oricând. La fel, oamenii cu care lucrezi vor căuta mereu această energie bună, căci ea face ca persoana ta să fie una plăcută. În schimb, dacă renunţi la tine înainte de vreme, atunci apare o problemă. A renunţa la tine înseamnă să-ţi pierzi busola, să nu fii în formă bună, să nu te străduieşti să-ţi păstrezi pasiunile şi prieteniile, lucruri atât de importante pentru suflet. Deci, nu ştiu exact cum era înainte, dar azi, meseria mea nu mai are reguli în ceea ce priveşte trecerea timpului. Noi, actorii, suntem cei care stabilim regulile, prin comportament, în primul rând. În prezent, a fi sau a nu fi pe val nu mai are legătură cu vârsta, cu concurenţa, cu managerii, ci numai şi numai cu tine şi etica ta de muncă. Mai ales că azi, accesul oamenilor la tine este unul incredibil. Doar dacă ne gândim că poţi vedea zece filme într-o zi, dacă vrei. În timpul generaţiei de aur, aveai un film pe săptămână, te îndrăgosteai de un actor, pentru că doar pe el îl vedeai. Nu spun asta pentru a lua, Doamne fereşte, ceva din aura acelei generaţii fantastice, spun doar că acum alegerile publicului sunt mult mai numeroase. Tocmai de aceea dispare bariera dintre generaţii, dar tot de aceea, grija unui actor trebuie să fie mult mai mare, căci dragostea publicului pentru el poate fi înlocuită cu alta, într-o secundă.

„Ratăm zilnic scântei de fericire, fiindcă ne temem de ce va urma”

– Trăim vremuri în aparenţă perfecte, dar totuşi atât de tulburi, confuze şi periculoase. De ce crezi că se tem oamenii cel mai tare?

– Oamenii se tem de viitorul imediat. Se tem să se mai bucure, fiindcă trăim vremuri în care simt că va urma rapid ceva rău. Atât de tare, încât ajung să nu se mai bucure de zăpadă, pentru că ea se va transforma în noroi. Ratăm zilnic scântei de fericire, fiindcă ne temem de ce va urma. Frica asta este accentuată de tehnologie. Ne ascundem în spatele telefonului cu falsa impresie că ne relaxează. Trăim în contratimp. Nu mai apreciem o grădină frumoasă pe lângă care trecem, o clădire, un copil râzând, un cuplu de bătrâni care merg de mână, nu mai vedem nimic, fiindcă ne ascundem într-o lume mincinoasă, în spatele acelor ecrane. Se postează acolo o viaţă perfectă şi neadevărată, pe care unii o iau de bună. Copiii văd asta la rândul lor. Este extrem de periculos, pentru că ei nici nu apucă să-şi dezvolte empatia, darămite să o exerseze. Cum îi înveţi că trebuie să aibă înţelegere, să fie miloşi, să observe cum unii au şi alţii nu, când internetul e plin de comerţ, când toţi copiii din jur primesc cea mai nouă jucărie în secunda în care ea apare pe piaţă? Trăim vremuri în care avem de toate, dar suntem mai suferinzi ca niciodată, fiindcă nu ne mai ajunge. La scară mică şi mare, deopotrivă. Războaiele de azi sunt exact rezultatul aceleiaşi probleme: „Nu ne mai ajunge!”. Vrei încă o pereche de pantofi, pentru că nu-ţi mai ajung, sau vrei Groenlanda –    acelaşi lucru. Foarte grav!

„Să luptăm pentru dragoste”

–    Ai soluţii pentru impasul emoţional prin care trecem?

– Cred că trebuie să luptăm pentru sufletele noastre, pur şi simplu. Cred că ar trebui să vorbim cât mai mult unii cu alţii, dar şi să nu ne fie frică să ne exprimăm părerea public. Să nu ne fie teamă să ne alegem o anumită poziţie în societate, chiar dacă nu primim niciun „like” pentru ea. Să ne întâlnim fizic cu oameni de la care avem ce învăţa. Să ne încurajăm copiii să citească, chiar să-i obligăm. Ce pun ei la bază acum îi va ajuta foarte curând să fie mai puternici. Vor fi informaţi, respectuoşi, empatici, doar pentru că de mici au citit cărţi. Mai cred, de asemenea, că trebuie să luptăm mai mult pentru familiile noastre şi pentru dragoste. Da, e o luptă! Există foarte multă muncă în spatele unei familii, al unei iubiri. Totul contează. Momente în care trebuie să taci şi să asculţi, momente în care să ştii cum să vorbeşti. Necesită efort să-ţi cunoşti profund partenerul de viaţă, să ştii dacă e pregătit să audă ce vrei să-i spui. Ne spunem de toate, ne deschidem, dar felul în care o facem contează enorm. Trebuie să existe diplomaţie în iubire, iar ea cere timp. Oamenii vor totul acum, acum, acum. Bărbatul tău nu e priceput să-ţi facă darurile potrivite şi te superi pe loc. N-ai răbdare să-l înveţi, n-ai răbdare să observi cât de drăgălaş poate fi efortul acestei nepriceperi, şi te superi. Lucruri de genul acesta se întâmplă mai ales când ai atenţia doar asupra ta, de aceea spuneam că nu se înţelege bine ideea de a fi tu centrul vieţii tale. Intransigenţi şi nemiloşi, mai ales tinerii cedează foarte repede în faţa acestui efort de a construi o familie. Rup relaţii imediat, la primul impas, convinşi fiind că următorul bărbat sau femeie din vieţile lor le va satisface toate dorinţele. Nu se întâmplă niciodată aşa. De ce? Fiind­că iubirea e un dans, un dans în care fiecare conduce pe rând, în care o piruetă a unuia e susţinută de celălalt, pentru ca apoi să vină rândul celui de-al doilea să strălucească. Un dans imperfect, în care mişcările cer timp şi răbdare până se sincronizează, până îşi găsesc ritmul. Un dans în care, dacă eşti călcat neintenţionat pe pantof, zâmbeşti şi nu te superi.

Dansul iubirii

– Cum arată, Crina, o seară „de dans” în familia ta?

– Deschid uşa, intru, şi primul lucru pe care-l fac este ordine. Nu sună prea artistic, dar este obligatoriu, căci eu nu pot supravieţui în dezordine. Ştiu că a doua zi de dimineaţa voi găsi haos la loc, dar nu-mi pasă, tot fac ordine. Nu avem televizor de optsprezece ani, copiii nu au telefoane. În cazul Ariei, care are cinci ani jumătate, nici nu se pune problema. Dar nici Radu, la nouă ani, nu are telefon şi nu va avea prea curând. Da, începe să mă întrebe de ce prietenii lui au şi el nu, dar sper că reuşesc să-i explic raţional despre regulile fiecărei case, despre pericolele care vin odată cu tehnologia, despre lucrurile pe care le ratezi la vârsta lui, dacă o laşi să te acapareze. Face eforturi să înţeleagă. Filmele potrivite copiilor le urmărim pe proiector, odată cu lăsarea întunericului, ca la cinema. În rest, după lecţii, avem tot felul de activităţi de familie, jocuri de societate, ieşiri în natură. Ducu (producătorul de film Radu Stancu, soţul Crinei) are curaj să mai joace câte un fotbal, pe Play Station, cu Radu, eu sunt atehnică şi iau bătaie de nu mă văd. Dacă mai rămâne ceva timp, las copiii şi să se plictisească. Le face bine, atunci se activează imaginaţia. Iar dacă, printr-o minune, ne mai rămân şi nouă, celor mari, clipe de răgaz – citim, povestim, râdem, stăm îmbrăţişaţi la un film. Dacă nu, ştim că am încercat, iar data viitoare poate vom reuşi să găsim secunde şi pentru noi. Nimic nu e perfect, dar tocmai asta-i toată frumuseţea vieţii!

Foto: Nadine Nadolu – 1