Mătușa Anghelina era femeie sărmană, dar ținea pe lângă casă câteva găini și un cocoș care o mai scoteau de la nevoi. Găinile nu erau bine hrănite, dar își mai găseau și singure de mâncare prin șanț și prin curtea casei. Cocoșelul era mai mofturos și nu se da a mânca orice, iar stăpâna îl mai și huiduia și-l ținea la post, „că doar nu făcea ouă”. Bietul de el, rămăsese bicisnic, iar penele îi înveleau doar pielea și oasele. Cu ce se putea el făli erau doar pintenii, mai bine făcuți ca la alți cocoși. Asta a făcut-o pe mătușa să-l numească „Pintenel”. Cum de cele mai multe ori slabul vrea să se dea puternic, cocoșul își aduna puterile și făcea mare război printre găini: ba le jumulea de pene, ori de câte ori i se potrivea, ba le mai și ciocănea drept în moalele capului. Dar avea și el o calitate: cânta frumos și striga cucuriguu, de se auzea până departe, și mulți semeni îi răspundeau. Așa l-a descoperit, în ograda Anghelinei, prietena mea, Oty, și i-a cerut bătrânei să i-l vândă. Nu s-au tocmit la preț, pentru că femeia i l-a dat pe bani puțini, că tot avea necaz cu el: umbla bezmetic prin ogradă, mai sărea gardul și-n vecini, iar când îi era tare foame, se năpustea și-n capul ei (odată i-a rănit obrazul). L-a adus Oty în curtea ei și l-a lăsat lângă găinile crescute de ea. Erau găini ouătoare, bine făcute, cu pene fine, pufoase, tare cumincioare și cu nume alese: Moțata, Negruța, Albița, Pestrița, Clătinata, Roșcata, Porumbaca, Cucuiata, Bogheta și Scormonica. Pintenel tot războinic rămăsese: le fugărea cât era curtea de mare, le smulgea penele, le ciocănea pe unde apuca. Dar cum noua stăpână știe să dăruiască tandrețe oricui îi stă în preajmă, l-a înconjurat cu dragoste, vorbe bune și mângâieri și pe Pintenel. Spre marea bucurie a noii stăpâne, după vreo două săptămâni, a reușit să-l schimbe pe crestat. Era lesne să-l fi pus la tigaie, dar nu de asta îl luase. Acum nu-l mai recunoștea pe Pintenel, fostul rebel: era cu totul altul. Prinsese în greutate, că-i plăcea mâncarea: grăunțe din cele mai bune, iarna chiar încălzite, coji de ouă pisate, resturi consistente de la bucătărie, apă curată și tot încălzită pe vreme de iarnă. Acum se făcuse o mândrețe de cocoș: cu creasta roșie ca focul, cu penele mai stufoase și lucioase, mai intens colorate, cu clonțul puternic ca oțelul, cu coada rotunjită ca o seceră și cu picioarele învelite, și ele, în pene. Nu mai spun de cântec: devenise melodios și nuanțat, de parcă ar fi luat lecții de canto. Și cum ține la frumusețe, când se simte bine, își aranjează penele cu ciocul, își spală picioarele până la pinteni, în câte o băltiță, și apoi se privește în apa din troacă, ca într-o oglindă. Mulțumit și țanțoș că e cocoș de soi, începe a cânta repetat: cucuriguu, cucuriguu. Binele ce-l trăiește acum îl face recunoscător: își iubește stăpâna bună și-și face datoria după toate regulile cocoșești. Își respectă consoartele, își arată recunoștința față de ai casei și nu uită că el este cel mai așteptat „ceasornic” la miez de noapte și-n zori de ziuă. La venirea stăpânei în ogradă, nu mai poate de bucurie: se suie pe gard și o primește cu cântec, apoi tot cu cântec scoate din poiată toate dolofanele. Dacă nu-i ies la numărătoare, își repetă cântarea până ce apar toate și-și primesc mâncarea. Mare li-i plăcerea când, de multe ori, grăunțele le sunt oferite din mânuța catifelată a micuței Andrada. Și ea le alintă și le hrănește cu multă dragoste. Recunoscătoare, doamnele Cotcodac ciugulesc în pălmuța fetiței cu delicatețe și-s mulțumite că au lăsat în cuibar câteva ouțe. Andrada le ridică, dar nu-i prea convinsă de calitatea lor, fiindcă ouăle astea din cuibare nu au ștampilă, ca cele de la Cluj, pe care le cumpără de la magazin.
Înainte de ieșirea stăpânelor din curtea de păsări, pintenatul le vine în față, scutură din aripi și se apleacă, de parcă le-ar face reverențe cocoșești. Simte, norocosul de el, că „de om bun și de vreme bună nu te mai saturi”. Mai ales că de la un timp încoace s-au cam rărit.
ELENA – Iași
