„Cutreier satele, în căutatea ultimelor poveşti cu zâne”

– Ești foarte activ în viața culturală a Bistriței ca poet, eseist, etnolog și jurnalist. Ce înseamnă nordul Transilvaniei pentru identitatea ta de scriitor?

– Am avut bucuria de a-mi trăi copilăria în satul năsăudean Dumbrăvița, unde lumea idilică a lui Coşbuc încă mai are ultimele tresăriri de frumuseţe. Am crescut citind „Poveştile ardeleneşti” culese de bistriţeanul Ion Pop Reteganul, care mi-a fost model în etnologie, aşa că de peste 20 de ani, cutreier satele, în căutatea ultimelor poveşti cu zâne, vârcolaci, strigoi, moroi şi alte personaje fabuloase de pe Valea Someşului şi a Ţibleşului, pe care mai apoi le aşez în cărţi. În satul meu natal, şi azi mai vezi copiii la săniuş pe uliţă, şi azi lupul mai vine până la ferestrele caselor. Resursele cele mai frumoase din cărţile mele sunt în copilărie. Am crescut cu iubire faţă de pământul sfânt, apărat de înaintaşii noştri cu preţul vieţii, ascultând poveştile bunicului meu. Eu apăr pe cât pot aceste Frontiere etnologice, cum este şi titlul uneia din cărţile mele. Este o mare responsabilitate de a transmite mai departe urmaşilor noştri ţara întreagă, identitatea noastră, firul ce ne leagă de pământul natal, în care părinţii, bunii şi străbunii ne-au modelat personalitatea, făcându-ne „oameni între oameni”. Ca preşedinte al Societăţii Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud, am avut grijă să promovez „Spiritul locului” printr-o antologie prefaţată de Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, ce adună gânduri despre Acasă ale personalităţilor ce au pornit de pe meleagurile noastre. A ieșit o carte ca o sărbătoare despre Nordul meu drag.

„… să nu ne faşi de minune, dragu mamii!”   

– Ești foarte legat de tradiția și memoria locului în care trăiești. Crezi că un scriitor este „modelat” de spațiul natal?

– Vorba de acasă a părinţilor – „Să nu ne fași de ruşine” – spunea totul la plecarea copilului în lume. Adică, să fii om între oameni, să-ţi duci cu demnitate numele, să nu faci rău nimănui şi viaţa să-ţi fie cu respect pentru valorile morale. Aşa am fost crescut şi nu mă pot schimba. Şi poeziile mele sunt mai cuminţi, să spun aşa, cu îngeri, oameni cu rădăcini adânci în tradiţii, cu cruci plutitoare şi poveşti din rai.    „Să nu întorşi niciodată vorba la nime şî să nu ne faşi de mninune, dragu mamii!”, sunt cuvintele ce mă însoţesc mereu. În primii ani de liceu, când mergeam acasă, tâna (bunica) zicea „No, voroveşti domneşte, nu mai şci vorbile noste”. Toată viaţa am fost împărţit între cuvintele de la „oraş” şi vorba de acasă. Am încercat eu, cumva, să le împac, însă în tot ceea ce fac se vede amprenta cuvintelor memoriei ţărăneşti. Vorba de la Dumbrăviţa (Giug) în care vocala ă a fost total înlocuitã cu a (pa aici, sarantoc, sarat, nanaş, Craciun, matuşă, mamaliga, malai) m-a însoţit mereu.    Giuganii nu se simt complexaţi că au accentul respectiv. Şi bine fac, pentru că România ar pierde din bogăţia culturală şi din diversitate dacă nu s-ar păstra dialectele! Trăim vremuri în care anglicismele sunt la mare modă, mai ales după pătrunderea, până la sufocare, în viaţa noastră a reţelelor de socializare până în cel mai izolat cătun al ţării. Cu atât mai mult este datoria mea ca scriitor/ etnolog să păstrez limba bunicilor mei, de o frumuseţe rară. Graiurile se retrag în cărţi. În Giug, astăzi nu mai ard lămpile, vechea uliţă zace sub o stradă asfaltată. Eu readuc la viaţă prin scris imaginea satului cu tot ce avea el, cu oamenii şi gospodăriile lor, cu obiceiurile păstrate cu sfinţenie de-a lungul anilor, cu frumuseţea portului şi a graiului nealterat din străbuni. Amintirile se leagă de sărbători, Crăciunul şi Paştile, cu toate ritualurile lor, de timpul în care munca şi odihna se măsurau în lumină şi întuneric. Port în mine cositul ierbii şi făcutul fânului, tabloul înserării când, rând pe rând, carele cu giboli (bivoli) aduceau oamenii trudiţi după o zi de muncă istovitoare spre casele lor, mersul la biserică în imaculatul port popular, jocul de duminica, nunţile.

Nu uit de bucatele unice: unsoarea (pături subţiri de mămăligă, cu brânza presărată între ele şi untura topită), tocana, cureci fript (varză călită), drobgi (mămăligă prăjită în ulei din sămânţă de floarea-soarelui sau bostan prăjit cu ceapă sau usturoi), balmoşul (pregătit la fel ca şi mămăliga, din făină de porumb, dar fiartă în zer de oi), toşmagi (supă dulce cu tăiţei) şi nelipsitele galuşce (sarmale) cu păsat de malai (porumb). La Consulatul General al României la Madrid am susţinut conferinţa „Etnografie și bucate românești: patrimoniul cultural în viața de zi cu zi” şi, credeţi-mă, românii prezenţi în număr mare mi-au spus emoționați că şi-au dus cu ei reţetele mamei și că spaniolii sunt încântaţi de gustul bucătăriei noastre. De altfel, îmi canalizez cercetările pe tema pe care am ales-o pentru lucrarea de doctorat – Gospodăria din Districtul Năsăudean de la mijlocul secolului XIX – începutul secolului XX (1850-1918). Şi pot spune că da, chiar suntem binecuvântaţi de Domnul! Cum să nu îmi fie drag locul ce îmi oferă atâtea lucruri faine?

„Şi să nu uiţi vorba de acasă / Chiar dacă vei fi domn…”

– La multe dintre manifestările culturale la care participi porți ­minunate straie țărănești. Clopul tău cu pene de păun se vede de ­departe…

– Câţi dintre tinerii de azi mai ştiu cu câtă trudă lucrau bunicile noastre la războiul de ţesut, în lungile nopţi de iarnă, pentru a termina hainele pentru membrii familiei, pentru sfintele sărbători? Costumul popular este purtat astăzi de puţini oameni din lumea satului. Câţi mai cunoaştem uneltele şi instrumentele necesare pentru tors şi țesut? Enumerarea lor e o adevărată poezie: cujeici, fuse, răşchitoare, coconeţ, vârtelniţă, urzoi, stative, suveici, sucale, ţevi, meliţe şi piaptăne. La fel, lista cu ce țeseau bunicile noastre: cingeauă cu alesături, merindare,    cergi, vernici sau cenuşare, țoluri, cuverturi, tindeauă (cingeauă, prosoape), lepedeauă (lepegeauă, paretară), faţuci pentru perne, procuțe, fețe de masă, pănură, traiste. Dar cel mai cunoscut şi spectaculos element al costumului popular, devenit brand al judeţului Bistriţa-Năsăud (penele de păun fiind aşezate şi pe semnul de intrare în judeţ) este clopul cu pană de păun, purtat de bărbaţii tineri, neînsuraţi, la sărbătorile mari, la nunţi şi când mergeau lătureni în alte sate. Într-un clop cu şapte rânduri intră aproximativ 700 de pene de păun, adică penele de la şapte păuni. Pe vremuri, în Salva, aproape în fiecare gospodărie erau un păun şi o păuniţă, iar oamenii dădeau penele pentru confecţionarea acestor clopuri. Printr-un proiect cu Televiziunea Naţională, mergem pe sate la meşterii populari şi aducem în casele românilor povestea lăzii de zestre. Am organizat la Bistriţa Conferinţa Asociaţiei de Ştiinţe Etnologice din România (ASER), ce a reunit profesori universitari de la catedrele de Etnologie, specialişti de la Institutul Arhiva de Folclor a Academiei Române, de la Muzeul Naţional al Satului şi de la cele mai importante muzee din ţară. Am peste 100 de cămăşi moştenite sau adunate de prin sate, unele primite, altele cumpărate, altele găsite prin poduri.

Cu acest prilej a fost lansat şi volumul „Povestea cămeşii bărbăteşti”, cu lucrările profesorilor şi studenţilor de la Universitatea din Cluj, inspirate de cămăşile mele. Eu merg des în mijlocul românilor din diaspora şi duc în traista cu poveşti teme precum cea susţinută la ICR Madrid: IA (CĂMEȘA) – element de patrimoniu în lada de zestre a românilor. Eu am dus costumul năsăudean și la întâlnirea cu Papa Francisc, fiind singurul din zeci de mii de oameni cu clop cu păun. „În mulţimea de oameni adunaţi pe Câmpia Libertăţii se detaşa clar profilul unui bărbat în costum popular, cu o pălărie pe cap în care erau fixate penele de păun specifice locurilor din Bistriţa-Năsăud”, a notat agenţia de ştiri Vatican news. Am fost fotografiat de sute de ziariști și am dat zeci de interviuri la toate televiziunile naționale, dar și la Rai Uno, CNN. Poza mea a circulat pe toate trusturile de presă şi am apărut apoi într-o carte la Vatican. În portul popular, eu merg cu fruntea sus, mândru ca năsăudenii, oriunde în lume. Şi lumea întoarce privirile după mine.

Scriitor local sau național?

– Ce înseamnă să fii scriitor într-un oraș de provincie?

– De multe ori, citind o carte, mă întreb cum arată atelierul de creaţie al scriitorului, care a fost locul unde şi-a aşezat gândurile pe coala de hârtie (sau direct pe calculator). Vremurile s-au schimbat şi, odată cu digitalizarea, poţi să-ţi iei cu tine biroul, metaforic vorbind, în orice colţ al lumii, pentru că e de ajuns să ai la tine un telefon, o tabletă sau un laptop pentru a-ţi aşeza gândurile într-o poezie, proză sau jurnal. Dispare scrisul de mână şi, odată cu el, şi farmecul unor epoci.

În alte vremuri, cel mai apropiat scriitor de spaţiul meu geografic, născut la două sate distanţă de satul meu (Dumbrăviţa), la Târlişua, pe Valea Ţibleşului, Liviu Rebreanu, a fost nevoit să treacă munţii pentru a se putea afirma, acolo unde îl aştepta alt năsăudean de frunte, George Coşbuc. Aş vrea să am diplomaţia lui Liviu Rebreanu şi bunătatea lui George Coşbuc şi puterea lor de a fi învingători, pornind cu desaga plină de vise şi poveşti din Ţinutul Năsăudean, peste munţi. Depinde doar de mine ce voi reuşi să transmit prin cărţile mele, dacă voi rămâne un scriitor local sau naţional. Deocamdată, am străbătut cu cărţile mele meridianele, ajungând peste Ocean, la New York, sau în extrema Asiei, în Malaezia, şi m-am bucurat când am auzit cântat pentru mine Imnul României la un festival internațional de poezie, intonat în faţa a peste 3000 de spectatori. Timpul este cel care va discerne dacă proiectele mele literare vor rămâne sau nu în istoria literaturii. Vom vedea ce va spune viitorul, dacă oglinda mea, pe care încerc să o ţin curată, să o spăl la fiecare sărbătoare (carte), va reflecta peste timp o lume în care să se regăsească cititorii viitorului sau va fi spartă în mii de cioburi.

Ultimul înger

– Când ai simțit prima dată că scrisul este mai mult decât o pasiune – că este un mod de a fi? Familia ta a înțeles asta? Te-a susținut?

– Fiind copilul cel mai mic din trei, datina satului spunea să rămân acasă, mai ales că am fost printre cei cu mult pământ. Cine să ajute părinţii la munca de pe hotar? Îmi aduc aminte cum într-un an, am avut cel mai mult grâu din sat, cules tot cu coasa şi secera, aşezat în clăi, iar apoi treierat. Eu mă rugam mereu, vara, să plouă, să stau acasă şi să citesc. Când a venit vremea liceului, părinţii au zis să fac mai aproape de casă, dar eu am vrut la Bistriţa, la „Liviu Rebreanu”, despre care ştiam că este cel mai bun din judeţ. M-au lăsat să dau examen, am fost cinci pe loc, şi am intrat fără ore de meditații, eu, un copil de la ţară. De aici drumul meu s-a schimbat, iar părinţii m-au susţinut mereu. Cât de mândru a fost tata, acum plecat în veşnicie, la lansarea primei mele cărţi, cât de bucuroasă este mama, de câte ori mă vede la televizor. Ea este şi cea care are grijă de costumele mele populare, le recondiţionează, le pune cipcă, le dă viaţă. Iar tata a fost cel care mi-a comandat primele pieptare la meşterul cojocar din sat, ca să fiu „fain”.    E o mândrie smerită, dar în Ţara Năsăudului avem printre cele mai faine haine, admirate de lumea întreagă!

– Poate poezia (literatura, cultura…) să mai fie astăzi o formă de salvare a valorilor umane?

– Cea mai recentă carte a mea de poeme se numeşte „Ultimul înger”. Este un proiect de suflet pentru cei mari şi cei mici, pornit din copilărie, când bunica îmi spunea că am un înger păzitor, să am grijă ce fac, că el mă vede mereu.    La marile praznice, Bunica pregătea un colac mare de sărbătoare, în care punea „grâul frumos, ca faţa lui Hristos” şi pe care desena, din aluat, păsările cerului, dar şi scara ce te urca la Rai. În raiul veşniciei, fiecare om va avea propriul pom, îmi spunea, mai mare sau mai mic, ce se sădeşte de către îngeri şi va creşte odată cu faptele bune. Am adunat aceste poveşti în studiile etnologice, însă, inspirat de frumuseţea lor, şi în versuri. Şi pentru că promovez valorile creştine, care fac parte din existenţa mea, am primit din partea Bisericii Ortodoxe, Crucea transilvană şi, la Copenhaga, Crucea Europei de Nord. Le port, cu mare respect, în dreptul inimii. În primăvara aceasta voi fi cu Poveştile Paştelui, cartea mea cu cel mai mare tiraj, la ICR Stockholm. Ea aduce poveştile noastre din satele năsăudene în faţa generaţiilor actuale.