• Romanul ei de debut, „Legături bolnăvicioase”, a marcat o generație, prin sinceritatea lui neprotejată. De atunci, Cecilia Ștefănescu a rămas mereu pe granița dintre literatură și film, fidelă aceleiași nevoi de a înțelege lumea și fragilitățile dintre oameni. După două romane și trei scurtmetraje, revine în ochiul presei cu primul ei film de autor, „Un loc sigur”, portretul unei femei în plin proces de ruptură emoțională. De vorbă cu o scriitoare, scenaristă și regizoare pentru care arta nu este o formă de certitudine, ci mai ales prilej de îndoială •

„Trăiam, realmente, în ochiul furtunii”

– Cum te-ai întâlnit cu literatura și scrisul, Cecilia? Au fost o pornire viscerală a adolescenței sau ceva ce a venit în timp?

– Poate că într-o lume liberă, aș fi fost o domnișoară bovarică, dar în anii ’80, când eram eu copil, trăiam de fapt într-o lume foarte gri și apăsătoare, una în care, în plus, pe la șase ani ai mei, părinții au luat și decizia să divorțeze. Locuiam atunci la Piața Coșbuc, exact la granița dintre cartierul Uranus și Filaret, într-un apartament într-un rond care radia ca un soare, de străduțe și de prieteni. Am văzut cum, progresiv, sub ochii noștri, locul a început să dispară demolat de buldozerele lui Ceaușescu, care urma să ridice acolo Casa Poporului. Iar eu trebuia să-mi iau la revedere, rând pe rând, de la toți prietenii mei. Fețele cunoscute se împuținau în fiecare zi. Trăiam, realmente, în ochiul furtunii, iar lucrul ăsta mi-a lăsat o anxietate aproape paroxistică. Aveam vise din ce în ce mai întunecate, mă visam ca un șoarece într-un labirint și mă trezeam cu spaima că va trebui să ne mutăm și nu știm unde. Pentru că – revenind la divorțul părinților mei, oameni orgolioși, cu exces de personalitate, după ce și-au calmat furia, s-au răzgândit și au rămas împreună. Erau însă acuma oficial divorțați, primiseră citația, tata primise o repartiție, mama, alta, practic, Ceaușescu nu le mai dădea voie să stea împreună. Și, pe fondul acestei angoase și complicații personale, încă de la șase, șapte ani, am decis să lupt împotriva ideii de dispariție, care mă teroriza în perioada aia. Am făcut-o cu armele pe care le aveam la îndemână, în primul rând, o bibliotecă bogată, aflată chiar în camera mea de copil, din care, noapte de noapte, când mă trezeam speriată, am început prin a citi numele autorilor de pe cotoare.

– Ce-ți dădea, de fapt, cititul, la vârsta aia? Era leac pentru frică?

– N-o să mint, îmi dădea, în primul rând, plăcere. Chiar îmi făcea plăcere. Sigur, am crescut într-o casă cu biblioteci, cu bunici cărora le plăcuse să citească, cu părinți cărora le plăcea și lor să citească. Și cred că asta s-a transmis natural. Dar, dincolo de asta, e posibil să fi avut de mică un talent pentru scris și pentru desenat. Mie mi-a venit greu să vorbesc, eram un copil timid și foarte introvertit, dar înainte chiar să pot să mă exprim fluent, îmi amintesc că scriam și desenam.

– Peste ani, te-ai regăsit în cenaclul de la Facultatea de Litere, alături de alți viitori scriitori…

– În Cenaclul Central am ajuns doar din întâmplare, el fusese ținut de Răzvan Rădulescu, Sorin Gherguț, T.O. Bobe, Svetlana Cârstean, Cezar Paul Bădescu și avea în sânul Facultății de Litere o anumită aură, o anumită notorietate. Erau, toți, foarte celebri în micul nostru univers și aduceau cu ei o notă de profesionalism, care era important. Azi, o prețuiesc chiar mai mult decât atunci. Atunci ne era mai degrabă frică de ei. Ca să o spunem cinstit, erau extrem de răi. Dacă e ceva ce regret din timpurile alea e discursul ăsta care era mai mult decât critic, inutil de violent, de o violență a exigenței care putea tăia cu totul aripile cuiva. De la acel cenaclu Central și, ulterior și de la cel pe care l-am ținut noi, generația de după, au plecat oameni care s-au lăsat definitiv de scris. Nu sunt mândră de lucrul ăsta. În scrisul fiecăruia există și lucruri care pot fi salvate. Poți fi un prozator slab, dar un poet foarte bun. Eu însămi sunt un exemplu. Nu știu cât de bună sunt ca scenaristă sau prozatoare, dar de poezie m-am lăsat atunci. (râde)

„Trăim niște vremuri aproape vecine cu telenovela”

– Ai scris, ai publicat, ai construit, și în literatură, și în film, povești, personaje și dinamici narative. Cât de diferită e realitatea față de posibilitățile de pe hârtie? Bate viața literatura și filmul?

– Viața bate, de departe, orice ne-am putea ima­gina. Ultimii ani pe care i-am trăit sunt dovada vie. Trăim niște vremuri așa dramatice, aproape vecine cu telenovela, cu soap opera, cu melodrama, cu niște genuri pe care nici în literatură, nici în film, nu te-ar lăsa bunul-simț să le frecventezi. Or, teama mea e că toate lucrurile astea pe care le experimentăm, cu contururi foarte îngroșate, ne pervertesc și așteptările artistice.

–    În sensul în care literatura și filmele care se fac nu mai reușesc să prindă realitatea din urmă, nu mai reflectă întâmplările și haosul lumii de azi?

– O să răspund pe ocolite. Nimic nu e mai periculos pentru artă decât polarizarea: să vezi personajele în alb și negru, să trasezi întâmplări și înțelegeri naive, simplificatoare. Dar ce te faci când realitatea exact asta îți arată: că viața devine din ce în ce mai polarizată? Cum regândești artistic ceea ce trăiești, în ce cheie revizitezi această polarizare, ca să nu fie simplistă la rândul ei? Observ cu tot mai multă tristețe că arta care vine din zona valorilor umaniste e din ce în ce mai nișată, parcă gândită special pentru critici, ceea ce lasă gustului popular doar artă cu valori conservatoare și neoliberale. Eu nu mă plasez deloc în sfera artei populare, nici n-o apăr, nici n-o condamn. Cred însă că ce se întâmplă e periculos, pentru că, în timp, asta împiedică publicul să ajungă la niște idei care l-ar putea pune pe gânduri. Spun asta pentru că scriitorii nu se pot sustrage realității pe care o trăiesc. Mi-am înmuiat dintotdeauna degetele în viața cetății, încă de la prima carte. Lumea în care îmi plasez personajele e mereu în prezent.

– Există o dispută de când lumea: când adevărul unei povești trece din pagină pe ecran, unii spun că se pierde ceva, alții că se câștigă ceva. E o experiență prin care ai trecut tu însăți, când ai adaptat pentru ecran propriul tău roman, „Legături bolnăvicioase”. Cum ai trăit tensiunea asta?

– Sunt limbaje diferite. Oamenii trebuie să încerce orice obiect artistic, să-l foarfece, să-l critice, să nu le placă, să le placă, să-l îmbrățișeze, să se îndepărteze de el. Important e să aibă un dialog viu cu el. Pe vremuri, știam foarte clar ce-mi place și ce nu-mi place, eram foarte tranșantă. Odată cu pierderile din viața mea, am devenit mai maleabilă. Un exercițiu pe care îl fac, de exemplu, zilnic, dar realmente zilnic, e să mă uit împreună cu Florin și cu băiatul nostru, la filme. De multe ori, datorită fiului meu, am revăzut filme care nu mi-au plăcut în trecut, față de care fusesem foarte exigentă când­va și care azi au ajuns să-mi placă. Poate și pentru că, stând fizic lângă el, încep să absorb din starea lui, din ideile lui. Asta îmi amintește că și ce facem noi acum va fi într-o zi revizitat de alții. Și poate n-ar fi rău să ne gândim la ce scriem și ce facem și cu ochii viitorului.

„Un loc sigur”

– La un moment dat, țineai niște ateliere pentru tinerii scenariști. Le mai organizezi?

– Nu le mai fac, fiindcă nu mai am timp. M-am îndreptat spre zona academică, mai am puțin și termin un doctorat. De la sfârșitul lui Martie, voi începe să și predau. Am marea bucurie să încep o colaborare cu CESI (Centrul de Excelență în Studiul Imaginii), în cadrul unui program de studii de masterat și doctorat, program pe care eu l-am admirat încă de la început și care a fost conceput de Sorin Alexandrescu și e astăzi coordonat de Laura Mesina.

– De când ai debutat ca regizoare, au trecut zece ani, în care te-ai încălzit cu niște scurtmetraje ca­re te-au dus acum în fața primului mare film de autor, „Un loc sigur”. Cum e experiența unui lung­metraj?

– Procesul facerii unui film ar fi infinit mai ușor dacă în toată așteptarea asta de a obține banii de producție, care durează ani, n-ai fi extrem de singur și uneori extrem de disperat că, la finalul drumului, s-ar putea să nu îți iasă. Eu am avut totuși foarte mare încredere, o încredere pe care am moștenit-o de la tata. Încrederea asta aproape oarbă mi-a dat putere să duc așteptarea asta și să conving producătorul, actorii, echipa de producție, șefii de departamente și oamenii din jurul meu că vom face acest film. Ăsta e și motivul pentru care am avut curajul să intrăm în perioada de preproducție cu bani mult mai puțini decât am fi avut noi nevoie pentru filmul ăsta și să reușim să-l facem, fără ca lipsa să se vadă sau să se simtă. Echilibristica asta financiară permanentă te costă, și fizic, și psihic. Dar devii mult mai flexibil în raporturile cu oamenii. Trebuie să-i convingi de ceea ce vrei, dar trebuie să știi și când să te oprești, dacă nu reușești, fiindcă timpul e limitat. Te modelează deci inevitabil, dar în același timp, îți pune și limitele la încercare.

„Aș putea să mă convertesc într-un ghid local al plajelor sălbatice din Bulgaria”

– Hai să vorbim un pic și despre dragostea ta pentru litoralul bulgăresc. Te-am auzit de multe ori pomenind de verile cu cortul la Krapets, iar filmul ăsta pare că aduce locul ăsta în prim-plan.

– Cred că aș putea să mă convertesc într-un ghid local al plajelor sălbatice din Bulgaria. Eu mi-am petrecut tinerețea în Vama Veche și 2 Mai. Și ca toți vechii vamaioți, când am văzut că pe plajele sălbatice începe să năvălească mulțimea, am deplâns cât am deplâns situația, după care m-am pus să caut, ca un explorator, alt loc virgin. M-am plimbat o vreme și pe la Balcic, cu alți prieteni scriitori, am trecut prin Krapets de câteva ori, dar mă opream în capul falezei, la vechile restaurante comuniste, până într-o zi când mi-am luat curajul să explorez și plaja. Mă chinuia de mult întrebarea unde or fi dispărut toți oamenii ăia mișto, care erau altădată în Vamă. Ei bine, erau toți acolo. Cam tot atunci mi-a venit și ideea poveștii din film. Ea s-a născut de fapt într-o vacanță în Grecia, unde am întâlnit niște turiști veniți din altă țară, care erau extrem de deranjați de faptul că în Lefkada tocmai naufragiase o barcă. Era plină de emigranți sirieni fugiți pe mare din calea războiului în căutarea unui loc sigur, care acum, zdrențăroși și traumatizați, mișunau pe acolo stricându-le lor armonia vacanței. Pentru mine, a fost prima dată când am avut o conștiință social globală. Mi-a fost rușine de reacția acelor oameni și m-am simțit vinovată pentru ceva care era exterior țării mele și preocupărilor mele. Și, deși eu n-am trăit războiul, m-am proiectat în acei refugiați, pentru că, în toți anii de comunism, și românii au fost niște refugiați. Mulți au fugit pe Dunăre cu ce aveau pe ei, unii au murit înecați, alții împușcați, alții s-au pitit pe sub podurile sau în banchetele trenurilor și doar unii au supraviețuit. Mi-am imaginat în momentul ăla cum ar fi să fiu eu cea înfometată, cea care a pierdut totul, și să dau de cineva nemulțumit că îi deranjez peisajul. Când afli ceva despre celălalt afli ceva și despre tine. E ca o trezire. Am descoperit atunci că, din păcate, comunismul nu era singura problemă a lumii. Asta a fost deci geneza poveștii. La scurt timp, am dat de țărmul bulgăresc și mi s-a părut mai plauzibil să mut povestea mea acolo. Las, de­si­gur, la o parte faptul că nici n-aș fi avut bani să filmez în Grecia.

„Suntem doi oameni extrem de pasionali, legați printr-o mare iubire”

– Filmul tău, „Un loc sigur”, aduce în prim-plan două cupluri care se întâlnesc în vacanță și trăiesc o mare complicație emoțională…

– Inima acestui film e povestea unei femei care încalcă granițele trasate de familie, încalcă granițele cuplului, dar încalcă și granițele prieteniei. N-o să vorbesc prea mult despre ea, fiindcă din 13 martie filmul va intra în cinematografe și mi-ar plăcea ca oamenii să-l descopere cu ochii lor. E însă un personaj care m-a provocat foarte mult, m-a făcut să-mi pun eu însămi anumite întrebări. Și eu am fost fiică, sunt mamă și sunt soția cuiva. Paradoxal, deși sunt căsătorită de foarte multă vreme, am pornit pe drumul ăsta având mereu impresia că e ceva provizoriu, că sigur se va termina într-o zi. Vine probabil din istoria mea personală, din acea poveste a divorțului părinților mei care au rămas totuși împreună până la capăt. Ai mei nu m-au împins niciodată spre căsnicie. Tata era mai degrabă fericit că învățam, că îmi urmam pasiunile, că îmi plăcea să citesc, să studiez.

– Te-ai căsătorit cu un poet, un om racordat la viața artistică și boemă a Capitalei, cu care aveai în comun tot universal literar. A fost pentru tine acel „loc sigur”, despre care tot încerci să vorbești?

– N-aș vrea să arunc pe masă niște fantezii și niște iluzii. N-aș vrea nici să spun că da, n-aș vrea nici să spun că nu. A fost și cel mai sigur, și cel mai nesigur loc. El este omul cu care am purtat cele mai intense și interesante discuții, dar tot el e și omul cu care am avut cele mai aprige certuri. Suntem doi oameni extrem de pasionali în raport cu profesia noastră, dar și foarte diferiți, legați însă printr-o mare iubire. Întrebările personajului meu au legătură și cu mine, din punctul ăsta de vedere, deși la construcția lui au participat nenumărate femei pe care le-am întâlnit, observat, admirat. Am construit, în trecut, și personaje masculine, cum sunt cele din Libertate,    dar, până una alta, cel mai bine mă simt vorbind despre femei.

– Și, cred eu, ai făcut-o într-un mod inspirat, alegând pentru partitura filmului tău o actriță capabilă de foarte multe nuanțe: Marina Palii. Ai scris de la început rolul având-o în minte?

– Filmul n-a fost gândit pentru ea, n-o să mint. Din contră, am ajuns la ea după un casting extrem de lung, un casting infinit. Ba chiar am reajustat un pic rolul, fiindcă la ea am găsit o anumită deschidere. Marina susține acest film, apare în 99% din cadrele lui. Are un rol foarte greu, cu o groază de complexități și dificultăți, una dintre ele fiind că trebuie să joace o scenă de nuditate și sexualitate explicite. M-am gândit enorm de mult la cum să fac scena aia fiindcă, pentru mine, filmul ăsta e și o explorare a intimității. Și mi-am zis: nu pot să explorez intimitatea ocolind-o. Îmi repugnă. Ori e intimitate, ori nu e. Trebuia să abordez lucrul ăsta frontal. Știind asta de la bun început, le-am spus tuturor actorilor care veneau la casting, le-am explicat ce va presupune și i-am întrebat dacă sunt dispuși să meargă în zona aia care, de multe ori, e dureros de grea. Unii au fost sinceri și clari și au spus că n-o pot face. Alții au avut deschidere. Sunt bucuroasă că, în cele din urmă, intuiția mea s-a confirmat și Marina s-a dovedit o alegere fericită.

– Ce te-a făcut să te oprești la ea?

– Fragilitatea ei, disponibilitatea ei pentru a intra în rol, dublată și de o anumită inteligență emoțională, dar și de o încăpățânare, cu care am lucrat. A avut foarte multe îndoieli, și eu am avut îndoieli, dar am putut discuta cu ea și cu îndoielile ei. Uneori, oricâte eforturi faci, simți că nu ajungi la un actor, că o poartă nu se deschide, că nu poți forța, că nu duce nicăieri. Și trebuie, pur și simplu, să te oprești. Din discuțiile în care am încercat s-o apropii pe Marina de rol au ieșit însă lucruri care au hrănit filmul. Au fost discuții în urma cărora am simțit că ajung la ea și am descoperit, dincolo de orice, că e fundamental un om bun. E ceea ce pot spune și despre Virgil Aioanei, Bianca Cuculici, Rolando Matsangos, Alex Petre și restul. Au fost toți incredibil de solidari.