• Primăvara a debutat anul acesta cu o veste mare pentru iubitorii de natură: după mai bine de șapte decenii, vulturul sur se întoarce pe cerul României! •

„Vulturii au devenit victime ale campaniilor de împușcare și otrăvire”

– Povestiți-ne despre istoricul prezenței vulturilor în România și motivele dispariției lor.

– Pentru început, să punem lucrurile la punct lingvistic, pentru că în nici o altă limbă nu se confundă, în vorbirea populară, termenii de vulturi și păsări răpitoare. Cu milioane de ani în urmă, dintre păsările răpitoare s-au desprins vulturii, care au pierdut capacitatea de a vâna și s-au limitat în a consuma cadavre, rămășițe. La noi, se spune vultur la tot ce-i pasăre de pradă, șorecar, uliu, chiar se crede că pe stema României se află un vultur, dar e o acvilă de munte. Pe tot Globul există 21 de specii de vulturi, în Europa sunt patru: vultur sur (Gyps fulvus), vultur negru (Aegypius monachus), zăgan (Gypaetus barbatus), hoitar (Neophron percnopterus), iar numărul de specii de păsări de pradă este mult mai mare. Până acum, în România nu mai trăia niciun vultur, toate speciile au dispărut în urmă cu aproximativ 70-120 de ani. Vulturii au devenit victime colaterale ale campaniilor de împușcare și otrăvire care au țintit urși, lupi, vulpi, mistreți, considerate la acel moment dăunători. Campania pentru stârpirea prădătorilor s-a desfășurat în toată Europa, vânătorii primeau pentru o pereche de picioare de păsări răpitoare gloanțe sau bani. Pe lângă asta, existau și colecționarii de ouă și de păsări împăiate, mulți îi împușcau ca trofeu pentru că erau păsări arătoase. Există date care arată că într-un an, colecționari germani de ouă au adunat din Dobrogea 300 de ouă de vultur negru, pasăre ce depune un singur ou pe an. Campaniile de otrăvire au început în prima parte a secolului XX și au atins apogeul prin anii ’50, ’60, iar asta a însemnat dispariția vulturilor, cândva numeroși, din România.

„Sanitari ai ecosistemelor”

– Ce impact a avut dispariția vulturilor asupra ecosistemelor?

– Vulturii, în special speciile mari, vulturul negru și cel sur, ce au un stil de viață gregar, sunt sanitari ai ecosistemelor. Este documentat faptul că acolo unde trăiesc, bolile infecțioase nu se propagă atât de virulent. În lipsa lor, cadavrele rămân mult timp în natură, paraziții se înmulțesc. Așa cum ciupercile sunt cele ce descompun lemnul mort, în lumea animalelor, vulturii descompun la fel de repede cadavrele.

– De ce ați ales vulturul sur, dintre celelalte specii, pentru reintroducerea în România?

– Este cea mai comună specie europeană, are o populație destul de stabilă în Spania, de acolo i-am adus. Și acolo au fost campanii extrem de dure de stârpire a prădătorilor, numărul de vulturi a scăzut dramatic, au rămas câteva perechi de zăgani în Pirinei și câteva sute de vulturi suri, însă acum au revenit puternic. După ce vom vedea că lucrurile merg bine, ne vom așeza la rând pentru a aduce și specii mai rare, zăganul, vulturul negru. Procedura este una de lungă durată, de pildă, Bulgaria a început reintroducerea vulturului sur acum 37 de ani și abia anul acesta a reușit să elibereze primii zăgani. România a fost punctul cel mai nordic al arealului vulturilor, ce se întindea din sudul continentului până în Balcani și la fel va fi și acum. Metoda pe care o urmăm, introducerea de păsări tinere, sunt pui de anul trecut, aclimatizare și apoi eliberare, este extrem de bine documentată, a funcționat cu succes în alte țări, chiar dacă în fiecare țară au existat provocări specifice. Păsările ating maturitatea sexuală la vârsta de 4-5 ani, deci, în cel mai bun caz, atunci vor apărea primele ouă.

– Care ar fi provocările în România?

– Otrăvirea, în primul rând. Dar nu în zonele montane, ci în cele de șes, căci aceste păsări hoinăresc pe distanțe extrem de lungi, unele ajung în Iran, Africa de Nord, și se întorc. Dacă dau de o momeală, un cadavru otrăvit, mor imediat. Vulturii sunt considerați specie umbrelă, dacă le protejăm habitatul, protejăm și celelalte păsări și animale ce trăiesc în zonă. Electrocutarea, coliziunile cu eolienele sunt alte pericole. Acum 20 de ani, am făcut parte din echipa ce a încercat reintroducerea vulturului sur în Munții Retezat, și rezultatele studiului de fezabilitate au arătat că braconajul rămâne o provocare atât de mare, încât am oprit acel proiect. Oamenii continuă să aibă o percepție greșită asupra acestor păsări, să le considere un pericol. De pildă, cei din zona Munților Făgăraș se plâng că acvila de munte o să le fure găinile din ogradă. Avem un studiu care spune că în toată zona există între 8 și 11 perechi de acvile de munte. Eu m-aș considera un fermier foarte norocos, dacă aș putea oferi o găină acestor păsări rare, care trăiesc în zona alpină, dar șansa e aproape nulă. Sunt vreo 2-3 specii care atacă și păsări de curte, rar, foarte rar, dar pentru asta să pui în pericol alte 30…

„Lucrăm cu multe structuri de stat”

– Care este procedura de aclimatizare pentru puii aduși anul acesta?

– Vulturii, 15 femele și 10 masculi, trăiesc deo­cam­dată într-o volieră mare, de 120 de metri pătrați, vor rămâne acolo șase luni, timp în care este foarte important să nu fie deranjați. Încercăm să nu fim văzuți, astfel încât păsările să nu asocieze hrana cu prezența omului și să rămână sălbatice, lucru care, din păcate, nu se mai întâmplă în cazul unor exemplare de urs. După un timp, voliera se va deschide și ei vor putea să zboare și să se întoarcă, astfel încât să se simtă în siguranță, iar nu speriați, că sunt în captivitate și trebuie să scape. Se vor obișnui cu peisajul, cu stâncile, și noi sperăm că cei mai mulți dintre ei vor rămâne aici. Timp de cinci ani, vom aduce anual 20-25 de exemplare, după șase luni le vom pune transmițătoare și le vom elibera, știind în fiecare moment unde se află. Dacă cineva o să îndrăznească să le împuște sau să le otrăvească, noi o să știm în câteva ore și vom fi acolo cu autoritățile responsabile. Pentru protecția naturii din România va fi un pas major, iar prin monitorizarea vulturilor vom încerca să stopăm aceste acte ilegale. Pe lângă partenerii noștri din străinătate, lucrăm cu multe structruri de stat, cu un consorțiu al primăriilor din zonă, cu Jandarmeria, cu Ministerul Mediului și cu Direcția Sanitar-Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor ­Argeș. S-a lucrat în amănunt, timp de mulți ani, acte, studii, iar de acum, sper să fie mai ușor pentru alte proiecte asemănătoare.

„Viața lor se desfășoară de-a lungul lanțurilor muntoase”

– Care-i stilul lor de viață?

– E o specie gregară, cuibărește în colonii și merge după hrană în grup. Fiecare pasăre observă ce-i sub ea, dar, în același timp, se uită și la vecin. Dacă una din ele observă un cadavru, începe să coboare, iar celelalte o vor urma. De asta vedem în documentarele despre Africa, cum într-o oră după ce un leu a ucis un animal, sosesc sute de vulturi. Ei survolează până găsesc hrană. Sunt foarte rezistente, pot supraviețui zile întregi fără hrană și apă. Foarte important, din punct de vedere sanitar, ele nu aduc bucăți din cadavru în cioc sau în gheare, astfel încât să mai scape pe drum și să creeze surse de infecție, să propage o infecție, o epidemie, ci înghit și regurgitează hrana în cuib. Virusul moare în tractul digestiv al păsării. Vulturii trăiesc în perechi stabile, chiar dacă hoinăresc sute de kilometri, se întorc. Nu sunt migratoare. Depun un singur ou și nu cuibăresc în fiecare an. Cuibăritul începe prin Februarie și ține până pe la începutul lui August, când puii devin independenți. Cuibul lor, destul de rudimentar, e făcut pe stânci, dar există și cazuri rare, în care ocupă cuiburi de codalb, de acvilă. Demult, aveau cuiburi și în Delta Dunării sau de-a lungul fluviului. Dacă găsesc hrană, nici nu coboară în văi, iar viața lor se desfășoară de-a lungul lanțurilor muntoase. Credem că populația de la noi va deveni o verigă ce va lega populațiile din Spania, Balcani, Crimeea și Turcia.