Este creatoarea primei piese de teatru pentru copiii cu dizabilități și prima regizoare din România care a montat un spectacol accesibilizat pentru nouă tipuri de dizabilități simultan. A absolvit secția Păpuși-Marionete (Teatru de animație) a UNATC București și are un master în regie în același domeniu. Conduce, din 2013, Asociația de Dezvoltare Personală „Grigore Popa”, al cărei principal proiect este Școala de Joacă.

„Vrem să ținem copiii cât mai departe de tehnologie”

„Îmi place să mă descriu prin versurile lui Adrian Păunescu: «E lumea plină de urmări,/ Eu sunt un om pe niște scări». Am venit pe lumea asta acum fix 50 de ani și am avut o copilărie ca-n povești, la Cluj, orașul în care am crescut, alături de prietenii mei de gașcă și de bunicii mei. Acolo mi-am format adevăratele valori despre lume, viață, copilărie și povești. Am revenit în București când aveam vârsta de mers la școală, dar aici copilăria n-a mai fost la fel”, spune Oana Popa.

Oana este fiica regizorului Grigore Popa, fondatorul Teatrului Studențesc Podul, și a avut șansa de a intra încă de mică în lumea fascinantă a scenei. La 13 ani a devenit prima voce de copil într-un radio independent și liber, Unifun/Uniplus Radio. „De atunci, viața mea s-a schimbat și a căpătat un sens. După mai bine de zece ani de radio, am devenit redactor la emisiunile pentru copii și, ulterior, la cele de divertisment la TVR. Aici am avut onoarea să lucrez ca producător TV în echipa domnului Valeriu Lazarov, omul care mi-a dat aripile cu care zbor și acum”.

– Ce este „Școala de Joacă” și care e povestea ei?

– Este un proiect de educație prin teatru, joacă și meșteșug și, mai nou, de cinci ani încoace, și de producție de spectacole. Școala de Joacă s-a născut din nevoia de a păstra joaca în lumea copiilor, joaca autentică, nu cea de pe ecrane, pentru că unul dintre scopurile proiectului chiar este să ținem copiii cât mai departe de tehnologie. Copilăria de astăzi e oarecum furată de tehnologie. De sistemul ăsta de învățământ care îi „asuprește”, efectiv, pe copii, transformându-i în roboței care memorează pe de rost și fac teme non-stop, dar tot analfabeți funcțional ies, majoritatea.

Absența părinților din viața copiilor este o mare problemă. Nu mai sunt crescuți cu valori adevărate, au drept „bone” jocurile de pe rețelele de socializare și cam atât. Nici măcar nu mai citesc, cititul este desuet, căci acum există chatGPT, inteligența artificială, care le știe pe toate. Ce nu știu copiii este că chatGPT a citit milioane de cărți și continuă să „citească”, căci doar așa le poate ști pe toate. E bună și tehnologia, atâta vreme cât este folosită constructiv. Lumea evoluează, iar la chatGPT trebuie să apelăm ca să ne ajute să evoluăm, nu să involuăm. Și eu îl folosesc, suntem prieteni buni, ba chiar mă pune la punct de multe ori, când o iau pe arătură. Însă nici una dintre rețelele de socializare nu ține loc de joacă afară și de viață reală. De-asta am inventat Școala de Joacă. Pentru că adevărata tehnologie nu stă în butoane și ecrane, ci în ce știi să faci cu mâinile și cu propriul creier.

„Copiii vor să fie normali, părinții îi strică”

– Cât e de greu să-i ții pe copii departe de tehnologie?

– Depinde de cum îi motivezi și depinde foarte mult de părinți, cât de dispuși sunt ei să acorde atenție propriilor copii. Aici e cheia. Eu îl dau exemplu, de fiecare dată, pe Steve Jobs. Înainte să creeze Apple, el a fost artist plastic, făcea pictură, sculptură, olărit, apoi a creat ceea ce a creat. Și chiar el spunea, într-un interviu, că până la vârsta de 16 ani, copiii nu ar trebui să aibă acces liber la tehnologie, pentru că este armă mortală pentru psihicul lor.

– Mai știu copiii să se joace cu adevărat?

– Din păcate, nu prea mai știu. Unul dintre proiectele Școlii de Joacă este Caravana de Joacă. Merg din loc în loc și mă joc jocurile copilăriei noastre cu zeci, sute de copii și părinți. Dar nu e ușor! La o grădiniță, m-am jucat „Omul Negru”. A venit educatoarea și m-a rugat să nu-l mai joc, pentru că existau un copil de culoare și trei copii romi. Dacă ziceam „omul roșu” era atac la pieile roșii, „omul galben” – rasism, „omul verde” – poate cineva e extraterestru. I-am zis „omul roz” și n-am jucat decât o tură, deşi copiii ar fi jucat mai mult. Unii părinți nu-și lasă copiii la olărit, pentru că se murdăresc, sau preferă să le ia ceva de mâncare de banii aceia, decât să-i lase să facă ceva cu mâna lor și să rămână cu o amintire peste ani. Trăim într-o lume din ce în ce mai defectă. Dar știi care e culmea? Copiii vor să fie normali, adulții îi strică.

„Închide ochii și ai să vezi mai bine”

– Ați creat prima piesă de teatru pentru copiii cu dizabilități. Cum a fost experiența?

– Povestea asta a schimbat multe vieți. În primul rând, pe a mea. Spectacolul „Închide ochii și ai să vezi mai bine” este o adaptare după „Povestea seminței”, scrisă de unchiul meu, scriitorul Dumitru Radu Popa, și are ca motto: „Pentru Maya, să nu uite să vorbească românește”. Am spus că orice copil, tipic sau atipic, trebuie să poată înțelege o poveste în limba română și, dacă este surd, în limba semnelor române.

Acest spectacol s-a născut dintr-o frustrare. Înainte de pandemie, la Școala de Joacă exista un weekend pe lună când copiii cu dizabilități veneau să se joace împreună cu ceilalți copiii, în proiectul „Joacă Împreună”. Pandemia mi-a luat tot. Am făcut o campanie, încercând să strâng bani pentru terapii. Am strâns, în două luni, doar 200 de lei. A fost devastator. Pentru ei, m-am întors la şcoală. M-am înscris la master, la „Regie teatru de animație”, și am venit cu propunerea de a face un spectacol accesibilizat în totalitate. Evident că lumea era speriată. Nu se mai făcuse așa ceva. Dar montarea acelui spectacol a fost doar începutul. Timp de trei ani și jumătate am dus o luptă reală pentru ca accesibilizarea culturală să devină obligație legală, nu gest opțional. Au fost uși închise, refuzuri, presiuni și multă uzură psihică. Singura instituție care m-a susținut constant a fost Teatrul de Comedie, iar de acolo, lupta mea a căpătat sens și forță. În final, cadrul legislativ a fost modificat, iar instituțiile publice de cultură sunt obligate acum să aibă minimum o producție accesibilizată pe an, pentru copiii cu dizabilități. Mă bucur că am fost cea care a deschis oficial și legal o ușă închisă ani de zile. Odată deschisă, nu mai poate fi închisă. Și-a atins obiectivul? Eu zic că da. În cei cinci ani de când jucăm, am adus în teatru peste 8000 de copii cu dizabilități, împreună cu familiile lor. Din 2021 până în prezent, am luat în fiecare an câte un premiu, pentru impact social și incluziune. Așadar, cred că și-a atins scopul și încă mai are multe de spus.

– Care a fost reacția copiilor, la primele reprezentații, să zicem?

– Poți să-ți imaginezi cum e, când la sfârșitul spectacolului surzii cântă melodia din spectacol? Sau când un copil nevăzător din naștere vine să atingă o păpușă. „Fix așa mi-am imaginat-o!”. Sau să vină un om paralizat, în scaun cu rotile, să te ia de mână și să-ți spună: „Îți mulțumesc că ai făcut asta pentru noi! Nimeni nu a mai făcut așa ceva. Ne-am simțit în sfârșit oameni normali”. Cam așa a fost primit spectacolul. Cum mă simt eu? L-aș juca zilnic dacă aș putea, doar ca să văd astfel de reacții.

– Unde vă desfășurați activitatea?

– În prezent, avem spectacolul „Închide ochii și ai să vezi mai bine” la Teatrul de Comedie din București. Din păcate, nu avem un sediu în acest moment, de aceea, cu atelierele, suntem prezenți oriunde suntem chemați. Curând, vom avea și o rubrică la Radio România Cultural, în emisiunea GPS Cultural. În general, cine are nevoie de noi ne poate găsi pe site-ul ­scoaladejoaca.ro și pe rețelele de socializare.

– Financiar vorbind, se poate trăi din această joacă a copiilor cu probleme?

– Deloc! Facem târâș pe coate, la propriu, venim cu bani de acasă, pentru că, așa cum știm, în România, cultura este mult subfinanțată. Fac voluntariat de 12 ani, iar atelierele sunt pe bază de donații. Teatrul de Comedie ne susține spectacolele. Cine vrea să ne sprijine activitatea o poate face la numărul de SMS 8835, cu mesajul „ACCES”. Există și posibilitatea redirecționării a 3,5 la sută din impozitul pe venit, prin formularul 230, pentru persoane fizice, formularul 177, pentru persoane juridice. Toate formele prin care cine vrea ne poate susţine se găsesc pe site-ul    https://scoaladejoaca.ro/cum-poti-ajuta/