Din copilăria petrecută printre povești și descântece, a păstrat convingerea că lumea poate fi înțeleasă mai ușor atunci când e pusă în cuvinte. Poet, prozator, traducător și editor, a făcut din explorarea limbajului o formă de cunoaștere, devenind una dintre vocile esențiale ale literaturii basarabene. Pentru literatura lui și pentru fidelitatea cu care a construit punți între culturi și sensibilități, statul francez l-a decorat la finele anului trecut cu Ordinul Artelor și Literelor în grad de Cavaler. Am stat de vorbă cu Emilian Galaicu-Păun despre copilărie, cărți, istorie și încăpățânarea de a trăi în propriul ritm.

Cerul albastru din Unchitești

– Dacă ar fi să atribui o culoare copilăriei tale, ce culoare ar fi, Emilian? În ce nuanțe se scaldă începuturile sensibilității tale literare?

– Cred că ar fi un albastru; albastrul îmi amintește de multe lucruri. De pildă, de cerul infinit din Unchitești, satul în care am copilărit, donat pe la 1400 și ceva de către Ștefan cel Mare boierului Unchetea. Era un sat foarte mic, așezat între păduri, care funcționa ca o imensă cutie de rezonanță. Toată lumea știa totul despre toți. Dar e și albastrul ochilor bunicii mele, care mi-a mai lăsat și numele, fiindcă pe ea o chema Emilia. Și ea, și bunicul, erau extraordinari povestitori. De la bunicul am luat gustul pentru istorie și pentru faptul exact, el mi-a pus prima oară creionul în mână și m-a învățat să scriu. De la bunica am moștenit lirismul și poarta deschisă către o altă lume. La ea acasă, soseau femei de peste alte sate, să le descânte și să le facă vrăji. Și mai venea și o vecină care în fiecare dimineață își povestea visele. Venea la bunica mea ca la un fel de instituție și povestitul ei mi se părea fascinant, pentru că făcea trecerea din lumea concretă pe care o vedeam cu ochii către o alta pe care abia o intuiam. Adevărul este că descântecele și poveștile oamenilor din sat, așa cum ajungeau ele la bunica, au fost pentru mine cea mai bună școală de literatură. În lumea aia, care pendula între realitate și vis, am trăit până la șapte ani, când m-au luat părinții, ca să mă ducă la școală în Chișinău și…

…ai căzut din poveste!

…am căzut, efectiv, din poveste, da! M-am trezit brusc într-o realitate foarte dură, într-un cămin care era de nefamiliști, unde ne înghesuiam în 9m2 și copii, și părinți. Nu știam nici rusa, iar la școală și în jur se vorbea doar rusește. Iar felul meu naiv, de la țară, s-a ciocnit de violența unor copii de vârsta mea, care și-au mirosit viitoarea victimă. Au rămas însă cu mine din acea primă copilărie o anumită deschidere pentru culori, pentru sunete, pentru inflexiunile limbii, pentru răsucirile ei mai puțin obișnuite. Un scriitor e ca o deltă, în care se revarsă graiul tuturor moșilor și strămoșilor, trecutul și prezentul cu trăirile tuturor.

– În „Țesut viu”, romanul tău pe care criticii l-au numit „Ulise” al basarabenilor, bunica e pretutindeni prezentă. A fost romanul ăsta „răfuiala” cu propria ta copilărie?

– Cred că întâlnești niște oameni de-a lungul vieții care au cheile la ei. Nu doar că te formează, dar te împing înainte spre vârstele următoare. Bunica a fost unul dintre ei. În „Țesut viu” însă, nu istoriile personale sunt în prim plan, poveștile și istorioarele care se acumulează devin mai degrabă un cernoziom în care eu plantez ceva, un sol care nu face decât să hrănească povestea principală, care e a personajului scriitor. Însă faptul că prin romanul acesta am putut deveni pur­tător de cuvânt al atâtor oameni care mi-au încredințat poveștile lor mi se pare extraordinar. De când am început să-l scriu, am simțit că devine o arcă a lui Noe, pentru toți cei care nu și-au putut face publice istoriile personale, care în partea asta de Europa au fost adesea foarte dureroase. Cât timp nu sunt spuse, cât timp nu văd lumina zilei, suferințele continuă să lucreze în oameni. Cred că istoria europeană este și istoria conjugată a suferințelor celor fără de cuvânt, ale căror vieți însă au tras foarte mult la cântar.

„Prin scrisul lui, scriitorul poate să scape de greutatea istoriei”

– Tu ai făcut pace cu realitățile istorice, cu locul în care trăiești și scrii? Cum e să fii scriitor, în cea mai mică și săracă țară a Europei?

– Nu știu dacă am făcut pace. Însă ce am putut face a fost să-mi setez niște obiective care nu mai țin de geografia în care mă aflu. Când reperele tale în literatură sunt Italo Calvino sau Danilo Kiš, Proust sau Joyce, te salvezi cumva din încrengătura asta a realităților imediate. Eu cred că prin scrisul lui, scriitorul poate să scape de greutatea istoriei.

– Frumos spus. Și totuși, de patru ani de zile, moldovenii trăiesc cu războiul la graniță. Cum faci ca anxietatea născută din întâmplările astea să nu treacă și la masa de scris? Te pui sub un clopot de sticlă?

– Nu, chiar nu trăiesc sub un clopot de sticlă. Lucrurile mă afectează, nu sunt imun. În primele zile de război, a venit la noi un fost coleg de-al meu, pictor, care a plecat din Ucraina cu prima mașină, ca să-și salveze familia. Nu mai zic de valurile de refugiați care au venit, pentru care ne-am străduit fiecare cu ce am putut, ca să le îmbunătățim cât de cât viața aici. Prezența rusească în coasta noastră nu e nouă, ea s-a simțit în toți acești treizeci și ceva de ani, face deja parte din peisajul local. Aproape nu a existat vreun gest de emancipare a Moldovei fără să existe și o reacție imediată din partea Rusiei. Chiar și când președinte era Voronin, un om al Rusiei, când a semnat un parteneriat cu UE, Moscova a reacționat foarte dur. Însă nu poți lăsa realitățile astea să te doboare. Herman Hesse și-a publicat „Jocul cu mărgele de sticlă” în 1943, Camus a publicat „Străinul” în 1941, erau în plin război. Timpurile sunt cele care sunt. Ele îți acutizează și simțurile, și percepția, și ideile. Sunt vremuri fertile pentru dezbateri intelectuale, în special pentru una pe care abia aștept să o văd începută, în care Europa să-și asume istoria ultimilor 70 de ani. Noi încă mai plătim pentru că după 1989 nu s-a făcut un proces al comunismului. Ceva e greșit în felul în care s-a ges­tionat istoria, în felul în care toate pisicile s-au aruncat numai după un gard, nu și după celălalt. Dezbaterile astea vor fi tot mai multe și ele pot hrăni foarte bine o literatură.

„Mi s-a întâmplat de multe ori să încep o frază în Martie și să o termin în Aprilie”

– Literatura basarabeană în ce ape se mai scaldă? Te întreb pentru că de trei decenii ești și redactorul șef al Editurii „Cartier”, cea mai cunoscută și prosperă editură din Republica Moldova.

– Moldova se poate lăuda cu o prezență stabilă pe piața de carte, nu doar românească, ci și internațională. S-a tradus destul de mult în ultimii ani, unele romane prin sprijin ICR, altele fără – al meu, de pildă, s-a tradus în America, pentru că m-au găsit ei,    grație unui program de editare în limbi străine pus la cale de guvern, prin care editurile străine își aleg scriitorii. Dar hai să vedem și unde se scrie literatură basarabeană. Se scrie la Paris, unde locuiește scriitoarea Tatiana Țîbuleac, care în 2019 a luat Premiul Uniunii Europene pentru Literatură și unde pentru o vreme a locuit    diplomatul Oleg Serebrian, care e și un foarte bun scriitor, recompensat și de români, în 2022, cu Premiul PEN. Se scrie în Canada, unde Doru Ciocan scrie o literatură foarte sensibilă, aparte, miștocărească. Romanul lui „Auzi cum cântă conestoga?” a fost nominalizat la Festival du premier roman din Chambery, Franța. Se întâmplă în România, unde locuiesc și scriu Liliana Corobca și Mihail Vakulovski. S-a întâmplat la Berlin, unde Oleg Serebrian a mai scris un roman, și se întâmplă acum în Ankara, unde e detașat în misiune. Și se întâmplă, bineînțeles, la Chișinău și la Bălți. Spun toate astea pentru că nu-și permite nimeni să fie doar scriitor în Republica Moldova. Din scris nu se poate trăi, mai curând trăiești din citit. Am avut timp de douăzeci de ani o rubrică la Europa Liberă, iar recomandările mele de carte erau mult mai bine plătite, decât propria mea literatură. Sigur, eu am și îndatoriri la editură. Azi, însă, dacă ar fi să-mi reiau viața de la început, cred că n-aș mai alege să fiu redactor de carte. E foarte solicitant să-ți treacă prin mâini sute, mii de cărți. Cred că aș prefera să trăiesc din traduceri și din scris. Aș traduce două cărți foarte bune pe an și cred că situația s-ar echilibra.

– Când te-am întrebat la începutul interviului ce culoare a avut copilăria ta, am avut în minte chiar una dintre traducerile tale de suflet, „Albastru. Istoria unei culori fascinante”, o adevărată enciclopedie a sensibilității artistice europene. Despre Michel Pastoureau, autorul ei, ai și declarat că, traducându-l, ți-ai găsit Autorul cu A mare.

– Așa e. Mă simt un privilegiat că am tradus cărți care nu doar că sunt extraordinare ca proiecte intelectuale, dar sunt și cărți pe care mi-ar fi plăcut să le scriu eu. Grație acestor traduceri simt că am mai făcut două facultăți în plus. Una de istorie, pentru că pot acum să vorbesc ore întregi despre Evul Mediu, ipostaze ale diavolului în mitologie, blazoane și heraldică. Și una de limbi străine, pentru că a traduce din franceză autori mari, inconturnabili, cum sunt Roland Barthes sau Jean Michel Gaillard, te obligă să respecți la nuanță cuvintele lor. Cât despre istoricul Michel Pastoureau, rezonez profund cu el și cu deschiderea lui către tot felul de culturi, de universuri, de zone marginale. „Regele ucis de un porc”, cea mai recentă carte a lui, mă mir că n-am scris-o eu!

– Dar iubitorii de literatură basarabeni de unde-și mai iau reperele? Sunt, în continuare, cu ochii spre România sau sunt mai atașați de literatura locală?

– Editorul din mine știe că 80% din cărțile noastre se vând, de fapt, în România. Iar cititorul din mine știe că autorii români sunt prezenți și la Chișinău în lanțurile de librării, uneori doar la câteva săptămâni de la apariția în România. Și mai e ceva care a schimbat cu totul dinamica receptării. Sunt foarte multe festivaluri literare și întâlniri cu scriitorii care au loc în Chișinău, unde scriitorii români sunt prezenți. Iar inversul e la fel de valabil: scriitorii basarabeni își lansează cărțile și participă la festivaluri în România. În ultimii ani, nu mai există granițe culturale de niciun fel.

– Tu cum scrii, Emilian? Cum mai reușești să faci și literatură printre îndatoririle de editor?

– Nu scriu contra cronometru sau la program. „Țesut viu” mi-a luat 14 ani să o termin, iar cartea la care lucrez acum, în care personaj e și Paul Celan, sper să fie gata, undeva înainte de 2030. Scriu lent, nu mă interesează să scriu repede. Mi s-a întâmplat de multe ori să încep o frază în Martie și să o termin în Aprilie. În 2011, după ce doi redactori au citit prima ediție din „Țesut viu”, mi-au lăsat pe birou ultima corectură să o iau acasă până luni, să îi dau bunul de tipar. Era într-o vineri, în Mai. Și am adus-o, într-adevăr, corectată luni, doar că era în Noiembrie. (râde) Citind, am regândit-o, am simțit nevoia să nuanțez o groază de lucruri. Sunt și perioade în care trec prin decepții, prin îndoieli, în care mi se pare că nu mai are niciun haz să continui. Nu cred neapărat în inspirație. Sunt rare stările în care ești ca o antenă care vibrează și începi brusc să scrii. De fapt, singur îți induci aceste stări, ți le apropii, le adulmeci, le dai târcoale. Când scrii, ești propriul tău acordeur, îți pregătești singur sensibilitatea pentru scris, repliindu-te asupra propriului eu. O hrănești cu gânduri, cu o așteptare anume, așa cum hrănești starea de îndrăgostire când îți aștepți iubita.

„Nu-mi imaginam că aș putea ieși vreodată din URSS”

– La finalul anului trecut, am primit vestea că ai fost decorat de statul francez cu Ordinul Artelor și Literelor, una dintre cele mai prestigioase distincții culturale ale Franței. Cum te-ai simțit știind că ești primul scriitor din Republica Moldova care a primit o asemenea recunoaștere?

– Ani de zile, am fost foarte mândru când spuneam că lucrez la „Quartier Latin de Chișinău” sau când traducerile mele luau premiile Uniunii Latine. Însă e cu totul altceva când primești o distincție de stat în grad de Cavaler. Am fost complet bulversat, fiindcă nu am niciun fel de pile în guvernul francez și nu am nici cetățenie franceză. E o onoare extraordinară, am rămas efectiv bouche bée. Primul lucru pe care l-am făcut a fost însă să intru pe Wikipedia și să mă uit dacă și Michel Pastoureau are acest ordin. Când am văzut că îl are, ba chiar în grad de Comandor, am fost foarte fericit, am zis „Oui, chef!”. Mi s-ar fi părut o nedreptate strigătoare la cer să nu-l aibă.

– Întâmplarea face că ne-am cunoscut chiar la Paris și ceea ce m-a impresionat din prima clipă a fost pasiunea ta pentru scena culturală și pentru spiritul francez. De unde această mare iubire pentru Franța?

– Am avut niște burse la un moment dat, care mi-au permis să locuiesc acolo câteva luni și să descopăr această țară. Însă pasiunea s-a născut mult mai devreme, în copilărie, când la opt ani, am fost înscris la o școală cu profil francez. La absolvire, vorbeam deja binișor, însă trăiam o frustrare teribilă, fiindcă erau anii 70-80, iar eu învățam o limbă, știind că nu voi ajunge niciodată la Paris și nu voi vorbi niciodată cu un francez. Pur și simplu, nu-mi imaginam că aș putea ieși vreodată din URSS. Franceza era atunci pentru mine ceva splendid, dar perfect inutil. Ce șoc când am descoperit că limba asta e în stare să deschidă atâtea uși! Poate de aceea să mă aflu la Paris, într-un oraș cu atâția prieteni, cu edituri cu care am lucrat și lucrez (Gallimard, Seuil, Armand Colin…), cu teatre, muzicieni și scriitori pe care și noi îi traducem la Chișinău, uneori la doar câteva luni de la ediția princeps, îmi dă un mare sentiment de apartenență, un sentiment că suntem pe aceeași lungime de undă. Dacă ar fi fost să fiu scriitor de double-jeu, cum au fost Cioran, Ionescu sau cum e Matei Vișniec, nu aș fi scris în română și rusă, deși știu bine rusa, aș fi ales cu siguranță franceza. Ăla e modelul de intelectual care îmi e familiar.

„Când doi oameni trăiesc de foarte mult timp împreună, ajung să construiască unul lângă celălalt o mică civilizație.”

– Suntem în 2026 și scriitorul Emilian Galaicu-Păun nu are telefon mobil. E aproape șocant pentru cineva care are și responsabilități editoriale. Cum reușești să trăiești așa, Emilian?

– Nu sunt un scriitor care stă izolat în turnul de fildeș. De fapt, sunt un scriitor foarte conectat la lume, sunt la curent cu ce se întâmplă, particip la dezbateri, am o prezență asumată și o viziune ideologică clar pro-europeană. Sunt prezent pe rețelele sociale, am email și folosesc computerul. Telefonul mobil nu-mi place însă, fiindcă îmi mănâncă timpul. La câtă lume cunosc, mi-ar complica foarte mult viața, fiindcă există o groază de oameni care vor să-ți ceară sau să te invite pe undeva, fie că e o scurtă apariție la TV, un mic text, o participare la nu știu ce eveniment. Iar eu am deja foarte multe responsabilități. Îmi place să-mi păstrez o anumită libertate de mișcare. Nici la editură nu am o prezență de scaun, nu semnez condica, însă sunt un om care-și asumă viața culturală ca pe ceva care ține de destin, nu doar de un loc de muncă. Am văzut la un moment dat o filmare cu Umberto Eco, invitat de marele critic francez Bernard Pivot, în studioul emisiunii lui, Bouillon de culture, și Eco a spus „Telefonul mobil e echivalentul zgărzii robului din antichitate.” Mi-a rămas în minte, deși eu nu o simt chiar așa. Atâta timp însă cât lumea mă găsește ușor pe Facebook sau pe mail, nu simt nevoia de mobil.

– Știm prea puține despre omul din spatele scriitorului. Așa că o să închei dialogul nostru întrebându-te: cine te așteaptă acasă, Emilian?

– Mă așteaptă Violina, care e soția mea, muzicolog de profesie și o extraordinară cititoare. Avem o bibliotecă imensă în casă și de multe ori ne batem pe aceeași carte, că vrem s-o începem concomitent. Când doi oameni trăiesc de foarte mult timp împreună – iar în cazul nostru se fac 39 de ani – ajung să construiască unul lângă celălalt o mică civilizație. Așa că, odată ajuns acasă, se redeschide automat ceva ce ține de dialogul nostru foarte particular. Noi ne-am format și ca intelectuali, și ca sensibilități, și ca artiști, dându-ne pase și replici, provocându-ne unul pe altul cu câte un autor sau câte o idee. Ne-am creat practic unul pe altul, am ajuns aproape sudați și ne-am completat într-atât, încât azi nu ne mai putem imagina separați.