Majoritatea românilor au înțeles că marea criza politică în care se zbate țara a fost declanșată de încrâncenarea PSD-ului împotriva premierului liberal Ilie Bolojan. Acuzele aduse acestuia, concretizate în lozinca lansată de liderii PSD-iști „Ilie sărăcie”, a vizat să îl scoată vinovat pe premierul liberal de toate consecințele dure ale politicii de austeritate pe care el a trebuit să o adopte, ca urmare a dezastrului fiscal declanșat de guvernarea PSD, sub conducerea lui Marcel Ciolacu. Ilie Bolojan a acceptat să preia frâiele unei guvernări „de sacrificiu”, după ce la ultimele alegeri (parlamentare și prezidențiale), partidele majore, PSD și PNL, au fost drastic amendate la votul popular. Tandemul „stabilității” format de ele a fost un cuplu contra naturii (din perspectiva doctrinelor asumate de ele) în care PSD-ul a fost mereu vioara întâi, PNL-ul ajungând la o subordonare totală. Partidul și-a abandonat programul de guvernare națională de centru-dreapta, acceptând formula de „împărțire a plăcintei”, propusă de PSD, transformându-se prin aceasta într-un partid clientelar, după modelul partenerului. Partidele clientelare funcționează pe principiul satisfacerii intereselor momentane ale membrilor și susținătorilor, interesul social general fiind doar o preocupare propagandistică. Sistemul clientelar, moştenit de la defunctul partid unic, PCR-ul, constă în ocuparea instituțiilor esențiale ale statului cu „simpatizanții” și folosirea lor pentru menținerea la putere a grupărilor interesate. Instituțiile, în special cele de forță, au devenit astfel instrumentele partizane ale satisfacerii intereselor de grup, pierzându-și statutul de structuri neutre și echidistante în aplicarea Legii. Ele s-au transformat în surse ale privilegiilor acordate clienților de partid, mufați pe exploatarea resurselor bugetului de stat. „Sistemul” conceput astfel, ca un cerc vicios ce angrena, prin corupție consimțită, toate puterile statului, a generat – inevitabil – o succesiune de crize economico-sociale ce au secătuit resursele „naturale” ale bugetului de stat, au crescut constant povara fiscală aruncată pe umerii producătorilor autohtoni și ai celorlalţi cetățeni. Populismul – cu viză electorală, a accentuat deficitele bugetare tot mai mari, împingând statul să trăiască din împrumuturi mari și încercări de accesare „vicleană” a fondurilor puse la dispoziție de UE, comunitatea la care România a aderat. Ultima criză financiară a dus țara aproape de faliment, statul părând mai aproape ca niciodată de intrarea în incapacitatea de plată.
Pe acest fond de criză, după alegerile ce au reprezentat un duș rece pentru partidele aliate în vederea „stabilității”, Ilie Bolojan a acceptat să preia executivul cu consecințele de rigoare pentru popularitatea lui de lider politic. Bolojan nu este doar primul politician care a realizat care sunt tarele „sistemului” (pe care, în experiența lui locală, ca primar și lider județean le-a corectat într-o anume măsură), ci este și primul care a decis să încerce și resetarea „sistemului”, să-i elimine sau să-i reducă acestuia abuzurile. Programul său prevedea tăierea favorurilor „speciale”, restructurarea administrației centrale și locale expandate nejustificat după cerințele clientelismului de partid, reducerea companiilor de stat neprofitabile și listarea la bursă a celor de succes, reorganizarea circumscripțiilor electorale teritoriale (pe principiul desființării „târgurilor putrede”) cu reducerea aferentă a PNDL-Anghel Saligny etc., adică stoparea risipei fondurilor bugetare, prevenind astfel reluarea inevitabilă a crizelor financiar-economice. Din acest moment, premierul a devenit dușmanul de moarte al PSD-ului și al membrilor PNL dedulciți la maniera PSD-istă de a face politică. Se știe că un partid clientelar, care nu își mai poate satisface susținătorii, riscă să-i piardă. Or, PSD-ul și-a pierdut și aşa o mare parte a votanților săi în favoarea AUR, partid autodeclarat antisistem, care promite (nefiind la guvernare) asanarea corupției generalizate și mai multă echitate socială.
Ca să răstoarne guvernul Bolojan, PSD-ul s-a aliat (în ciuda poziţiilor lor contrare, legate de drumul european al țării) cu AUR-ul, ca „tovarăș temporar de drum” și pe revenirea PNL-ului, după eliminarea președintelui său reformist la asocierea lor frățească. PSD-ul, condus de Sorin Grindeanu și „clanul craiovean” (Vasilescu – Manda) a speculat și nemulțumirea președintelui Nicușor Dan, care a văzut în austeritatea lui Bolojan o piedică în „încălzirea” relațiilor lui cu Washingtonul. De aceea, el a acceptat propunerile înaintate de PSD, privitoare la instituțiile juridice, chiar dacă astfel și-a îndepărtat votanții care l-au împins în fotoliul prezidențial. Dar calculele „matematicianului” de la Cotroceni par prea abstracte, realitatea electorală fiind mult diferită față de cea imaginată de el. Președintele Dan nu a realizat, după toate aparențele, că bătălia politică actuală nu se dă între Ilie Bolojan și clanul din vârful PSD-ului, ci între conservatorii „sistemului” și adepții „normalizării” lui, reformiștii pe care îi conduce d-l Bolojan. Este adevărat că fără actualul său lider, PNL-ul și-ar pierde identitatea de partid, devenind o anexă neglijabilă a PSD-ului, dar reformiștii care urmează exemplul lui Bolojan au devenit deja mult mai numeroși decât scontau autorii demiterii premierului. Nominalizarea de către președintele Dan a liberalului Adrian Veștea după retragerea lui Eugen Tomac nu rezolvă situația, arătând că „sistemul” continuă să spere la rezolvarea problemelor în maniera lui. Spaima că soluția alegerilor anticipate ar aduce la putere antieuropeanul AUR mi se pare nefondată, în situația în care tot mai mulți alegători români au început să înțeleagă limitele „sistemului” și să-i identifice pe beneficiarii lui.
