E din altă lume, din toate privințele. Văd asta în ochii ei, o pot citi în gesturile cumpănite ale palmelor ei bătute de muncă, două palme așezate în poală, ca două păsări care și-au găsit cuibul, cu acea cumințenie a bătrânilor noștri care acum apune. Sau poate că a apus demult, iar Agurița, peste care a trecut un veac de frământări și dureri, a rămas ca un martor. Și mai e ceva – un grai vechi, plin de miez și frumusețe, pe care m-am străduit să-l redau întocmai.
Tușa Agurița Aanicăi are 100 de ani, e născută pe 22 Aprilie 1926, din stirpea marilor povestitori moldoveni, care ni i-a dat pe Creangă și Sadoveanu. Pentru ea, când au venit veștile celor morți pe front, „or plâns și chetrili pi șose”, pentru că „or murit mormane di români”. Rușii au venit „pi cai cât munții di mari”, iar avioanele americane erau ca „rândunele când pleacă”. Cât am stat de vorbă, preț de mai bine de un ceas, amintirile ei, vii, de parcă s-ar fi întâmplat ieri, s-au revărsat spre mine dintr-o minte proaspătă, limpede și ascuțită. Reportajul acesta nu este la fel ca celelalte pe care le citiți de obicei în paginile de Spiritualitate, pentru că nu vă vorbește doar despre Dumnezeu, ci și despre necazuri și bucurii, despre moarte și viață. Mai ales despre viață, pe care Agurița și cei ca ea, de-acum dispăruți în cer, au știut să o trăiască profund și simplu, cu multă credință și rugăciune, deprinse din casă, de când era de-o șchioapă. Pentru tușa Agurița, la fel ca pentru orice moldovean născut și crescut în ținutul Neamțului, la umbra mânăstirilor și a sfinților, credința nu e o idee deprinsă și desprinsă din cărți, ci un fel de-a fi, la fel de firesc precum aerul și lumina. Le respiri și le vezi – ești în viață.
Candela părintească
„Pfuai di mine și di mini, credința bunișilor ș-a părinților cre că n-are să mai hii nișiodată! Tata, care o fost conșentrat în Primul Război Mondial, o stat doar două luni cu mama, ș-apăi l-or luat, nu pleca nicăiri fără să-și facă crușe! Șase ani o stat conșentrat, din ‘913 până în ‘919. Dumnezeu să-l ierte, că tare ținé la cinste. Ne mai zicé – «Tăte le cumperi cu bani, da cinstea, nu. Și dacă te-ai apucat a te face de râs, așa rămâi, de râs!» Ferească Dumnezeu! Nici la avere nu a ținut ca la cinste. Zicea, să fii sărac, da cinstit. Așa erau tăți bătrânii. Iar mama n-o știut carte, săraca, da să ruga! Noi am purtat rușine față di părinți, n-am deschis gura în fața lor, să li răspundem urât sau să zâcem vodată – «Nu!».”
Casa în care a crescut tușa Agurița e păstrată cu sfințenie în satul Dobreni din Neamț. Micuță, văruită cu alb, prinsă ca-n niște cheutori de cerdacul larg, întărit la temelie cu bârne groase, pare, în mijlocul curții verzi, un cuib din care păsările și-au luat de mult zborul. A iubit-o atât de mult și ea, și frații și surorile ei, încât nu s-au atins de nimic. Au păstrat-o ca odinioară, un fel de candelă a trecutului, la a cărei lumină pot desluși o cărare prin vremurile de acum. Deși trăiește de mulți ani în Piatra-Neamț, înconjurată de dragostea copiiilor și nepoților ei, lumea de astăzi, cu care tușa Agurița a fost silită să de deprindă, nu e nicidecum lumea ei. I-a rămas străină, chiar dacă e în ea de mult timp. Într-un fel, inima i-a rămas aici, în casa în care s-a născut și unde îi este și toată iubirea din timpurile când era tânără, dinainte de venirea comuniștilor. Un sat care trăia ca o mare familie. „Nu era lume invidioasă, ca acum. Să ajutau, tătă lumea știa unde-i furca, unde-i grebla, vineai, chiar dacă nu era nimini acasă, intrai în curte, o luai, ș-apăi o adușeai la loc. Așa să ajutau oamenii. O femeie din sat, săraca, rămăsăsă văduvă cu șase copchii. Era săracăăă, nu avé nici vacă, nici pământ, nici nimic. N-aveu și mânca, da erau harniși, nu s-or apucat să dee în cap! Lucrau! Ș-apăi s-o strâns satul și-o hotărât – tu ti duși mâne și îi duși mâncari, eu mă duc pomâni, nu-i lăsăm făr di mâncari în nicio zî! Ș-așa i-o țânut satul! O lume care să-nțelejé și s-ajuta! Nu erau oameni cu carte, oameni pré deștepți, unii nu știau carte diloc, da merjeau la bisercă, ascultau cu adevărat slujba, apăi vineu acasă, își fășeau crușe și s-apucau di treabă. Nu plecai la muncă fără să-ți faci crușe și să spui rugășiune. Și Dumnezeu asculta!”
Iadul războiului
O țin de braț și, cu pasul ei firav, care pare că își caută locul, trecem împreună pragul de lemn vechi, pe care-l sărea când era doar o copiliță. Prin ferestrele mici ale casei se sparg jucăuș primele raze ale dimineții. Camera mare, cu tavanul jos, are un pat învelit cu scoarțe, la capătul căruia e lada de zestre, pe care stau, stivuite, alte scoarțe, țesute toate în război. În mijlocul odăii e o masă rotundă cu o singură fotografie de familie, din care-mi zâmbesc tata, mama, frații și surorile Aguriței. Îmi arată cu mâna ei slabă colțul cuptorului de care o leagă cele mai negre amintiri ale vieții. Se întâmpla, își amintește limpede, în preajma Crăciunului din 1944. În vară, „pi douștri August, s-o încheiet armistițiul. Da șe armistițiu? Că te fugăré și-mpușca rușii! Noi am crezut că s-o-ncheiet pașea șî n-are să mai hii nic! Da șe-am tras di frica rușilor, să ferească Dumnezău… Noi n-am mai dormit în casă, am stat în șura vașilor di la douștri August și pân la Crășiun! Că ei umblau chiori di beți șî căutau domnșoare! Numa domnișoare voiau! Da noi nu puteam pleca, cum sî lași tăti lighioaili flămânde?! Așa că-ncălzém pătura pi sobă, ș-apăi o târam după noi în șură și ni băgam în fân ș-acolo stătém! Șî era un friiiig! Că dacă era aproape di Crășiun?! Cât putém dormi, cât nu putém, iar ei, dincolo di pârâu, beu șî cântau la acordeoane șî să distrau pân la zâuă! Dac-ați ști cât am tras… Cî era să mă-npuște și pi mini și pă tata! Da!”.
S-a întâmplat într-o noapte, când, de frig, a îndrăznit să se întoarcă în casă, să ia o haină pentru frățiorul ei de doar șapte ani, care tremura în șură pentru că nu aveau curaj să doarmă înăuntru. A intrat și atunci l-a văzut – „tăt cipuit pi față și țapăn di beat!” Soldatul rus a fugit după ea, a fugit și ea de el, rupând pământul. A ocrotit-o Dumnezeu, rusul era prea amețit să-i țină urma. „O strigat că mă-npușcă dacă nu stau cu el! O scos grenada din buzunar, mi-o arătat-o șî era urât, urââââât! O dat Dumnezău ș-am scăpat di el fugind.” A ajuns în șură și acolo a așteptat. În frică. Moșul ei a salvat în cele din urmă toată familia. Luptase în Primul Război Mondial și rupea puțin pe rusește. „El o vorghit cu cavalerii șeia ai lor, care or vinit pi niști cai cât munții și le-o făcut o leacă di zamă să mânșe.
Că erau flămânzi sărașii și rușii…” Și când spune asta, îi văd ochii plini de milă și bunătate. Amândouă se revarsă acum, la optzeci de ani după tragedia celui de-al Doilea Război Mondial, peste dușmanii ei și ai țării. În inima ei, arsă de dureri și apoi vindecată de rugăciune, Agurița s-a împăcat cu toată lumea, i-a iertat și pe ruși, și pe toți dușmanii. Acum are puterea de-a ierta. Cu totul, pe deplin. Și de-a compătimi. „Da și credeți, c-or vrut ei război? Era greu șî pîntru ei… M-am rugat șî pîntru ei, că erau nevinovați, ca ș-ai noștri. Cum s-or dus ai noștri în fundu Rusiei, așa i-or adus și ai lor pi ei. Așa că am zis – «Dă-le, Doamne, sănătate, să să ducă acasă, să-și vadă copchiii!»”.
Cum piere o lume
Iar rușii s-au dus, poate că alungați și de rugăciunile agurițelor noastre știute și neștiute, dar numai după „ce-or desfăcut Jermania”. Atunci a crezut Agurița c-am scăpat, fără să-și poată închipui că din încleștarea războiului se născuse o putere care-și va întinde ghearele spre Apus, prinzând în ele și România. „Am apucat timpuri amară… Amară! Pentru că rușii or plecat, da s-or apucat ai noștri di făcut răutăți! S-o sușit lumea, n-o mai fost nica la fel. S-o ivit lume falsă, pentru că partidul comunist le dădé bani! Împingé bani să-i prostească pe unii ș-alții! Ăăăăi, ferească Dumnezeu, că n-au făcut rușii cât au făcut ai noștri cu comunismul!” Or luat mâncarea la oameni, animalele, pământul… Mai rău dicât în război, când aveai pământu tău, fășeai și voiai cu el, îl prășeai, îl recoltai. Da după ce ți l-o luat… Întâi or făcut tovărășie, munceai ca să le dai lor cote. Nu ti duceai cu nica acasă. O fost un invalid, de-o vinit din război, nu ave un chișior și ave acasă șăse copchii. Ș-apăi comuniștii, după ce i-or luat cotele, o mai vinit omu acasă cu trei sferturi di sac di grâu! La șase copchii, cu ei doi, opt oamini! O sărit lumea la ei, ș-apăi i-or mai dat oleacă, puțân tari! Or bătut lumea să facă CAP-uri, câte-am pățit, Doamne, Maica Domnului! Or omorât atâta lume dișteaptă! Prefectul orașului, om cu carte și câți preoți or omorât… Ai putut să zici ceva? Nimic! Trebuia să fași numa șe zâșeau ei. Zâșeai ce voiau ei, dacă nu, pușcăria ti mânca! Ti închidea ca să iasă ei bini! M-or arestat și pi mine și pi sor-mea, că nu l-or găsit pi tata acasă. Or vrut să-l ia că di ce-o fost primar cu țărăniștii! Da tata n-o omorât pi nimeni, că țărăniștii și liberalii n-or luat pământul la oameni! Când ne-o arestat, în ‘49, ne-o luat desculțe din pat, era 9 Martie. Șefu di post și doi jăndarmi. Afară era omăt, că rămăsăse, era frig, nu m-or lăsat nici să-mi iau ciorapi. Am crezut că rămân țapănă! Apăi ne-a schingiuit în tăte felurile, vai, când mi-aduc aminte… O perioadă am mers la biserică pe furiș… Era mai multă credință, da p-ormă o dispărut, cu comuniștii. O fost timpuri amari… nu vă pot spuni câti lăcrimi am vărsat!”
Credința
E încă frig afară, focul arde molcom în sobă. Din când în când tușa suspină, aducându-și aminte de cele două iaduri din care a scos-o Dumnezeu – al războiului și al dictaturii comuniste, care tot un război a fost, doar că l-au purtat conducătorii împotriva propriilor cetățeni. Ciudat, dar toate durerile ei sunt molcome, potolite, de parcă un văl le-a acoperit spinii. Așa-mi pare nu doar viața, ci și ființa ei, sâmburele de foc din inima ei care, prin tăria credinței și puterea rugăciunii, a înmuiat durerea care a rămas cu dinți de lână, nu te mai pot mușca. „Ăieste-s valurile viețî, tăti pi cari le petreși – azi mai bini, mâni mai rău. Câteodată stai mai mult în valurile grele, că n-ai unde-o apuca. Aieste-s timpurile pi cari li petreșem în paza lui Dumnezău! Față dă cum suntem, mă mir că ni dă Dumnezău ș-așa!” În cei o sută de ani de când e pe pământ, Agurița Aanicăi a învățat ceva ce noi nu știu dacă vom putea deprinde vreodată – cum să te împaci cu răutatea vremurilor, după ce te-ai împăcat mai întâi cu Dumnezeu, și cum să-ți recapeți, de fiecare dată, pacea. O întreb cum i se par vremurile și oamenii de acum, credința lor, care e liberă, de treizeci și șase de ani. „Lumea di-acu… nu prea ari credință. Tăți să pizmuiesc, tăți să-nghiontesc! Acu au luat-o cu mașinili, cari pi cari vra să hii mai nalt! Ca o hambiție! Nu să gândesc că fiecari avem cât ne-o dat Dumnezău. Cum mie mi-o dat 100 de ani, altuia i-o dat mai puțân. Poți trăi ș-așa, da măcar nu-i face inimă ré șelui di lângă tini! Fiecare cum fașe, așa traje. Da șe cred ei, că dacă ai avere, ai liniște? Ai muncă! Acu unii mai tineri s-or mai dat la credință, totuși, Dumnezău nu să îndepărtează chiar atât di noi. Ne-a lăsat pi fața pământului să le petreșem pi tăte! Că dacă ți le dă, tre să le petreși! Pân la moarte! Și sî fași?”
O întreb cum s-a stricat lumea aceea a părinților și bunicilor ei, o lume care avea un rost și un rod, un cer deasupra și mereu o rugăciune în inimă. Tușa oftează și-mi răspunde scurt. „Pintru că or fost evenimenti foarti uricioase făcute sub comuniști! Așa s-o stricat lumea. Or început cu minciunile, cu furăciunile… Așa am ajuns ca în lumea de astăzi, rar cari să mai gândeaște la Dumnezeu. Îi foarte multă invidie și răutate, oaminii vorghiesc aiurea… Eu am apucat altă lume…” Și când spune asta, ochii privesc pe fereastră, în curtea îmbrăcată toată în verde și cred că tușa se vede iar copilă, cu tatăl ei cel drept, care a ținut mai mult la cinste decât la viață și cu mama ei, care nu știa carte, dar știa să se roage. O întreb, spre sfârșit, cum crede că ar putea să se îndrepte lumea de acum. Îmi răspunde anevoios: „Foarte greu mai dai la brazdă omu învățat la rău. Tre să steie cineva adânșit în credință ca să poa să-l lămurească! El nu gândeaște că șineva îi are grijă, acolo sus. Unii tineri s-au mai dat acum la credință, da cei mai mulți, nu… Așa scrie la carte, că io am citit Biblia din scoarță în scoarță. Doamne, Maica Domnului, că nici nu-mi mai viné să ies din casă după ce citeam. Ar trebui sî fași numai fapte bune, să nu critici, să nu iei munca omului, că-i foarte păcat. Dacă furi, te bucuri oleacă, da pi urmă, Cel de Sus te pedepsește. Mulțumește de-al tău, cât ai, că dacă mulțămești, Dumnezeu îți dă mai mult! Pi mini, Dumnezeu m-o ținut! El mi-o dat viață! Eu am multe piese lipsă în organism – apendic n-am, fiere n-am, chișiorul rupt am de tramvai, mână ruptă am, că am căzut, patru coaste rupte am. Ș-apăi mă-ntreb: cum di trăiesc făr di atâtea bucățele din mine, pă care le-o lăsat Dumnezeu cu un rost? Numa El știe, eu nu știu! Râde lumea de mine – «Săraca, asta nica n-are-ntrânsa bun!» Și eu împlinesc o sută de ani! Dumnezeu m-o ținut, că altă putere omenească nu poate, decât numa cel de te-o creat! Acela ce ți-a dat viață, El are să ți-o și ieie. Da de câte ori m-am rugat să-mi ia viața, să mă strângă di pă fața pământului, că nu mai puteam suporta! Da văd că m-o lăsat…”
Înainte să plec, am rugat-o pe tușa Agurița să le spună ceva celor care-i vor citi vorbele. S-a luminat și, cu un sâmbure de durere în ochi, mi-a spus blând: „Să trăiți, să hiți sănătoși! Să vă deie Dumnezău sanatati! Și să vă rugați pentru pașe! Io numai pentru pașe-s acu! Că mult război am îndurat și multe lăcrimi am vărsat! Să vă rugați pintru aieștea mai mici, să n-apușe războiul, că tare îi urîșios! Nu ț-aduce nic bun! Nic! Numa omoară lume dijeaba! Și sufletele omoară! Suflete di copchii!”
„Mai bine mă las făr de pâine, da di revistă nu mă las”
„Di trăizășișinși di ani șitesc Formula As. Trăizășișinși! Nu demult apăruse când am șitit de-o boală. Multi taaari leacurili din ziar… Mai știem di la mama, di la babe, da aișea îs multe, multe! Ai, ș-apăi când am văzut că îi atât di interesantă, am zâs că mai bine mă lăs făr de pâine, da di revistă nu mă las. Mai bine mânc oleacă di mămăligă și-mi iau revista! Băietu meu știi! Și-n spital, cât am stat, mi-o adus-o. Pun șî veșinile s-o cumpere! Așeea vierde, mică, apari o dată-n lună, asta mare apari vinerea. Le-am zâs așe: «Fiți atiente, că io mor, da voi să nu vă lăsați di revistă!». Așa că dragi cititori, să hiiți sănătoși, să șitiți șî să fașiți și scrii în ziar! Că în el scrii numa oameni dăștepți!”.
