
• Un sat cu patru locuitori, un reporter rătăcitor, în căutarea unei biserici furate și o mână de oameni care nu vor cu niciun chip să își părăsească obârșia și credința. Acestea sunt ingredientele unei povești despre un loc aproape ireal, dintr-o Românie magică și necunoscută •
Prima încercare

Mai încercasem în urmă cu trei ani să aflu secretul bisericii din Deleni. Știam despre ea doar că este o veche bisericuță din lemn, cu patru familii de credincioși așezați în jurul ei, pe un munte. Și atunci, ca și acum, era o toamnă târzie. Am traversat pădurea aceea dezgolită, tăcută și misterioasă ca pe o frontieră către o altă lume. Aproape patru ore de urcuș. De multe ori am crezut că am greșit drumul, că am încurcat poteca oamenilor cu cea a animalelor sălbatice. Și cerul tot întârzia să se arate dincolo de copaci și de muntele abrupt. În cele din urmă pădurea s-a luminat și imediat am ajuns sus, pe un spate de munte, deasupra lumii. Înaintea mea se întindeau pășuni cu iarbă de aur, flori târzii de toamnă și pâlcuri de mesteceni albi, cu frunze de foc. Ascunsă după niște coline, am văzut și prima casă a satului Deleni. Drumul durase mai mult decât am crezut. Abia înălțat pe cer, soarele se pregătea să apună și ziua scurtă a începutului de iarnă începea să își piardă din lumină. Încă de la prima casă, am întrebat dacă pot fi găzduit peste noapte. O cămăruță, un pod, chiar și o șură ar fi fost bună. Dar oamenii cărora le ceream adăpost aveau musafiri, chiar și pentru ei era greu să își găsească loc de dormit în căsuța cu două camere. Alte două familii m-au refuzat fără milă ori explicații, și de ultima casă, cea a cantorului de la biserică, nici nu m-am putut apropia: cinci câini furioși se zbăteau în lanț, lătrând înfricoșător. De altfel, înainte să asculte ce-i spun, cantorul mi-a făcut semn să plec. Am plecat. Era aproape întuneric și m-am îndreptat către bisericuța pentru care venisem, de fapt, în Deleni. Au fost câteva momente magice când am intrat pentru prima oară în curtea ei. Învăluită în aerul înserării și în mirosul ierburilor tomnatice, m-a cuprins cu o liniște extraordinară. O biserică mică, din lemn, cu acoperiș de șindrilă și clopotniță ca o săgeată înfiptă în cer. Am înconjurat-o de câteva ori, i-am pipăit lemnul cald, i-am descoperit îmbinările de la colțuri, ca niște mici aripi, am încercat să privesc pe ferestruicile mari de doar două palme. Apoi întunericul s-a lăsat deodată, ca și cum noaptea ar fi vrut să ascundă misterul bisericii. Brusc, m-am trezit și eu din visare, cuprins de frig și de teamă, când am auzit câinii turbați ai cantorului apropiindu-se. Lătrau a ură, iar alți câini dezlegați de prin alte ogrăzi le răspundeau și se apropiau. Lângă biserică era vechea școală a satului, o ruină ce abia se mai ținea în picioare. Imposibil să îmi găsesc adăpost în ea: ferestrele păreau orbitele unui craniu prin care se întindeau malefic ierburile cățărătoare ce o năpădiseră pe dinăuntru. Am stat pe pragul bisericii, ca un naufragiat pe o corăbie ce plutește în derivă. Am privit în sus și cerul părea că își adâncește întunecimea din spatele stelelor, în vreme ce câinii se apropiau amenințător. Mi-am făcut cruce și m-am gândit că doar Dumnezeu mă poate apăra acolo. Ușa bisericii era încuiată cu un zăvor de care atârna un lacăt mare. Ce bine era dacă ar fi fost deschisă! Sau dacă puteam să urc măcar în clopotniță. Aș fi fost salvat. Dar frica sau Dumnezeu sau amândouă împreună îți dau idei care altfel nu ți-ar fi trecut niciodată prin cap. Pe bâjbâite, am scos briceagul din rucsac și am pipăit lacătul ușii, apoi zăvorul și, în cele din urmă, am ajuns la șuruburile în care era prins capătul lui. Le-am desfăcut și am dat într-o parte sistemul de închidere cu totul, fără să fie nevoie să desfac lacătul sau să rup zăvorul din fier. Mi-am făcut iarăși cruce, am apăsat clanța și am tras. Ușa s-a deschis fără zgomot și am intrat repede înăuntru, tocmai când câinii turbați ajunseseră, ca într-un film de groază, în curtea bisericii. Apoi liniște. Miros de tămâie, busuioc și fum de lumânări. Am pășit încet către altar și am aprins cele trei lumânări din sfeșnic. Bisericuța s-a luminat deodată și licărul acela mic, de lumină, a pătruns și în sufletul meu. Rugăciunea mea se topise printre rugile rostite vreme de sute de ani de oamenii din acest vârf de munte. Am simțit că sunt într-un loc curat, unde nimic nu mi se putea întâmpla. M-am rugat un timp și am mulțumit. Scăpasem din colții câinilor, aveam unde să dorm, eram doar eu și îngerii. Am unit cele două băncuțe din dreapta și din stânga altarului, am luat preșul de pe jos și le-am acoperit. Mi-am pus rucsacul ca pernă. Îmi amintesc că era frig, dar am zis că asta nu mai contează, oricum, eram anesteziat de oboseală. Înainte să sting lumânările și să adorm, am început să mai spun o rugăciune. Dar se pare că aveam păcate vechi de plătit. Deși cele patru case, încă locuite, în Deleni, sunt la distanță considerabilă de biserică, cineva văzuse, probabil, ferestruicile luminate. Brusc, mai multe voci bărbătești începură să strige din fața bisericii: „Care ești acolo? Ieși afară! Mă, n-auzi? Ieși afară de acolo!”. Apoi vorbeau între ei mai șoptit – „Pe unde să fi intrat? Nu știu, că lacătul îi acolo! Da’ sigur îi careva înăuntru!”. Și apoi urletul maxim al unei amenințări: „Mă, ieși de acolo! Ieși, că chemăm Poliția!”. Știam că nu au cum să cheme Poliția în miezul nopții, în vârful muntelui. Într-un fel, era caraghios cum strigau și nu aveau curaj să deschidă ușa bisericii. Dar vocile erau tot mai înfuriate. Și-atunci am deschis ușa și am stat în prag. Toți oamenii pe la care trecusem și cerusem găzduire erau acolo, cu lanterne și lumini, ba chiar și cu bâte și pari. O secundă au tăcut și au făcut un pas în spate, ca împinși de un suflu nevăzut. Apoi, când s-au lămurit cine era înăuntru, m-au tras în mijlocul lor, urlând la mine: „Ce cauți, mă, aici? Ai venit să ne furi biserica? Te dăm pe mâna Poliției! Cum ai intrat, mă, în biserica noastră? Ai acte? Dă-ne actele, să vedem cine ești!”. Eram același reporter care mai devreme le ceruse găzduire, că să pot scrie, a doua zi, despre biserica lor. Un reporter care nu a avut unde să doarmă și era să fie sfâșiat de dulăii scoși din lanțuri de ei. Cel mai înverșunat era cantorul. Mi-au notat datele din buletin pe o hârtie, la lumina lanternelor. Apoi cantorul mi-a zis: „Acum vii cu mine și pleci din sat. Acum!”.

Rugămințile mele au fost în zadar. Niciunul dintre bărbații aceia nu s-au îndurat să mă lase măcar în vreo șură, până a doua zi. Nu s-au clintit când le-am zis că mă voi rătăci în noaptea pădurii, plină de lupi. Cantorul m-a dus până la un drum din marginea satului, altul decât cel pe care venisem eu. „Te duci pe drumul ăsta până dai de drumul de jos. Acolo faci dreapta și o să ajungi unde zici că ți-ai lăsat mașina. Pe-aici nu mai ai ce căuta! Ia lanterna asta și du-te!”. Și-am plecat. În miez de noapte, cu lanterna chioară a cantorului, pe drumul ce cobora pe lângă marginea pădurii. Am ieșit din labirintul întunecat al muntelui abia în zori. Am tras pe marginea drumului și am adormit în mașină, visând micul altar cu lumânări aprinse, al bisericuței de lemn din Deleni.
După trei ani

Mi-am amintit adesea de întâmplarea aceea ciudată din satul Deleni. De răutatea sătenilor aceia împietriți uitasem. Îmi rămăsese în suflet mai ales bisericuța de lemn, cu secretul ei neștiut. Așa că anul acesta, tot într-un final de octombrie, m-am hotărât să urc din nou la Deleni. De data aceasta am pornit mai devreme, în zori, și am luat-o pe drumul ce ocolește Munții Hălmagiului, prin satul părintelui Arsenie Boca, Vața de Sus. Un drum mai lung, dar pe care se poate circula cu mașina. Și după mai bine de 20 de kilometri de drum forestier desfundat, am văzut, spre marea mea ușurare, prima casă a satului Deleni. Ca și când ne-am fi întâlnit într-o altă viață, oamenii nu își mai aminteau de mine și nu m-au recunoscut. Așa se face că am avut parte de o altfel de întâlnire, cu alt final. Stranietatea locului era însă aceeași, de multe ori am avut senzația că sunt pe o altă planetă, scoasă din timp, fără legătură cu cea de pe care veneam eu.
„Mai bine la casa ta, decât slugă la careva”

La prima casă locuiesc Petrișor și Brândușa, mama lui de 87 de ani. Bătrâna stă mai toată ziua pe prispa casei, cu toiagul lângă ea, privind cum dealurile și pădurile nesfârșite își schimbă culoarea, la trecerea anotimpurilor. Nu mai poate să meargă, călătorește doar cu gândul, prin amintirile ei de tinerețe. Petrișor se ocupă de ea cât poate, și e o întâmplare fericită că l-am găsit acasă. Țăran de munte, aspru și priceput, ține peste 40 de vite, unica sursă de venit.
„Îi frumos aici, nimic de zis”, zice bărbatul, „da’ ești în mijlocul pădurii, și când auzi sara cum urlă lupii, îți mai arde de peisagiu? Iarna nu vezi pe nime aici, norocu îi că amu avem o țâră de drum. Da înainte stăteam la lampa cu petrol și motorină toată iarna. Cât am fost elev la școală, așa am învățat. Eu am fost plecat și la oraș da m-am întors, că e mai bine să stai la casa ta, unde o ai, nu să fii slugă la careva. La mine în casă mă pun la masă de câte ori vreau, la altu nu mere așe. Am multe animale, și iarna le țin pe grajd. Da chiar și așa, m-or atacat lupii și or reușit să îmi ia în primăvară o junincă și mai an, încă una. Au de mâncare și în pădure, da dacă se poate și de aici, de ce să nu ieie? Uite, trei lupi steteau luna trecută colo, pe deal, și numa urmăreau să vadă când ar putea să sară la un vițel. Trei săptămâni or stat nemișcați și s-or uitat. Stăteau culcați și se uitau. Noroc că nu avem urs aici, drac să stea în el și ghearele lui departe de ăste locuri! Asta ne-ar mai lipsi! Că mă chinui cu animalele pe vâlcelele astea și ș-așa nu sunt prețuri la ele, d’apoi să mai vină și urs…”.
„Pe Petrișor l-am botezat la lumină de opaițe”

M-am așezat și eu pe prispă, lângă nana Brândușa, și am întrebat-o ce mă durea: dacă știe ceva de biserică, dacă își amintește ceva, cât de veche este sau cine a făcut-o. „Eu când am venit în sat era aici besearica. Nu știu să spui că cine a făcut-o sau de când. Așe s-or trezit oamenii, cu ea aici. Mi-o fo dragă tare besearica noastră, numa pe fecioru meu, ăsta de-l vedeți aci, nu am putut să-l botez acolo. Că era o iarnă gre, n-aveai cum ieși. A venit popa pe schiuri până la noi și neaua era așe de mare, că o intrat la noi prin pod. Și-apăi o făcut aci apă sfințită și îl botezai pe Petrișor, la lumină de opaițe. O fo cu noroc, așe am gândit, că lupii s-or oprit din urlat și viscolu n-a mai suflat, cât îl boteză popa”. Nana Brândușa tace, răscolită de amintiri, căutând cu privirea peste dealuri și prin pădurile din depărtare, de parcă acolo și-a pus la adăpost tot ce-a trăit. Apoi și-a ridicat ochii către cer, către norii albi ce se rostogoleau încet și imediat fața ei s-a luminat: „Ie, asta știu să vă spui! Că besearica noastră are ceva special! Îi clopotul! Clopotul a fost anume sfințit, să aibă putere de a împrăștia furtuna. Aici, tătdeauna când aerul e înfundat, așe, și cerul năgru, de zici că te-ar prăpădi cu tătu, care apucă mere și traje clopotul. Și imediat să sparie tătă dihonia aceea neagră de furtună, se împrăștie și ocolește puterea lui Dumnezău, lăsată în clopotul nostru, că de El și ceriul se ferește și ascultă. Aista a fost darul nostru de sute de ani, ca să ne muncim pământul în pașe și să ne bucurăm de roada lui”.
Țăranii din care-au crescut păduri

Împreună cu Petrișor, am pornit către cel mai bătrân om din sat, Butaș, fostul cântăreț la strană, care ar putea să știe povestea bisericii. Din firul drumului, alte și alte fire se desfăceau, și călăuza mea știa mereu pe care din ele trebuie să mergem, peste dealuri, prin fânețe și prin livezi părăsite. „Uitați acolo! Vedeți dealul ăla? Acolo îi Păroasa, un sat părăsit. Au rămas zeci de case și nime nu mai locuiește acolo, doar pustiul. Dar dealul cela, de-i frumos, cu pădurice, îl vedeți? No, acolo or fo păste două suchie de cruși, tăte s-or topit. Ăla-i un cimitir, da nici noi nu mai știm de-al cui sat o fo. Te uiți așe și zici că-i frumos, da pădurea aia îi crescută din țăranii ce-or trăit pe-aici, că de pe fiecare mormânt o dat un fag. De-amu, alea-s crușile lor și noi știm și n-ai cum să nu te-nchini când îi vezi. Și Deleni o fo sat mare. Amu satu nu o fo tăt așe, că aici erau 30 de perechi de boi, deci 30 de familii, plus hăi care erau iubitori de cai și țineau cai în loc de boi. Că de exemplu neamul Mârzeștilor se știa că erau iubitori de cai și ei aveau numai cai faini. Așe că satul să fi fost poate la 50 de familii cândva… Pe la timpul ăsta, scoteau feciorii dubele făcute din piele de câine ținută în var, că aceea sună mai bine, și începeau a se pregăti de colindă…”. Într-o undă de deal am ajuns la casa bătrânului Butaș. Nora lui s-a dus să îl cheme afară și după un timp, bătrânul a ieșit îmbrăcat ca de sărbătoare, pentru noi, musafirii. A venit încet, bâjbâind cu toiagul, dar cu mândria că, la cei aproape o sută de ani, încă poate să meargă singur, deși e aproape orb.
Biserica din carul cu boi

– Bună ziua! bade Butaș, am zis.
– A? făcu bătrânul și duse o mână la ureche să audă mai bine.
– Bună ziua!, am strigat mai tare.
– A! Doamne-agiută!
– Mulțumesc că ne primiți să vorbim. Da’ câți ani ai moșule?
– Nu le țin rândul, dragul mieu, da, păste nouăzăci, sigur!
Mă așez lângă moș, pe-o băncuță și îl întreb de biserică.

„Aha! Ie, ie! Îi mult de zâs, oftează moșul adânc. Beserica îi veche, poate de pe la anu una mie și optu sute, poate și mai veche! Așe. Ea o fo gios, în vale, și ca să nu mai meargă oamenii atâta, or scos-o aici, în deal. Nu se știe în ce an o fo asta, da s-or dus într-o noapte, cu carăle cu boi. Și tăți or fo cu armament după ei, cu puști, și care n-or avut puști, cu furci și cu topoare. Familia Mârza a organizat tătă treaba, și ei erau cunoscuți ca fiind dârji, oameni afurisiți. Erau aprigi, că nu suportau nici să treci pe pământul lor. Și așa or mers acolo, că nime nu se putea apropia de ei. No, și când or mărs noaptea, or desfăcut biserica, or încărcat-o în care, și la fiecare car era în spate om cu pușcă în mână. Așe or scos-o aci în deal! Opșpe cară cu boi, încongiurate tăt bine, de tăți oamenii din satu nost! Așe. Și oamenii de acolo, numa când s-or trezit dimineață or văzut că biserica nu-i mai. Ai noștri or avut credința mai tare și or fo mai puternici. Așe”. Bătrânul se oprește să-și tragă sufletul după atâta povestit. Se-ncruntă un pic să vadă mai bine cine este pe lângă el, să vadă cine îi ascultă povestea. Își reia firul amintirilor, vorbind rar. „Ne-am trezitără cu besearica în satul nost. Și mult am iubit-o noi, că prin ea ne-o apărat Dumnezeu de răle și de furtuni. Și hramul ei îi Sfinții Mihail și Gavril, și ei or păzit la viața liniștită din satul nost. Că uitați ce s-a întâmplat în 78: or pus oamenii bani, mână de la mână, să schimbăm șindrila. Și careva a plătit și-o mășână, să meargă la Câmpeni, să o ieie și să o aducă. Da la întoarcere, i-o oprit un milițean și ei n-avură acte pe șindrila cumpărată. Le-o dat amendă, da hârtie la amendă nu le-o dat, o băgat banii în buzunar. Or vinit oamenii cu șindrila, da or fo amărâți, că erau păgubiți de bani. Amu, or că ceva o pățit milițeanu cela, or că ceva i s-a arătat în vis, nu se știe. Da cam la o lună, ne-a chemat de la poștă, din satul din gios, că un milițean o trimis bani pentru satu nost. Și tăți banii din amendă i-am primit înapoie și or fo bani să plătim oamini să pună șindrila! Azi, tăt cu șindrila aia suntem, da îs ani de-atunci, a început să se mânce și ar trebui schimbată, că plouă în beserică, după cum auzii. Așe”.
Jaltarele – vremea când trebuie să te duci

Ar fi vrut bătrânul să îmi spună și alte povești, de când era el „prunc”, numai că asta a fost demult și nu își mai amintea. Însă înainte de plecare, a ținut să îmi mai arate ceva important. Din buzunarul hainei de la piept, a scos un caiet cu file îngălbenite. Notate de-a lungul timpului, acolo erau toate cântecele bisericești învățate de la cantorii mai bătrâni, înaintașii lui. „Așe, băiete. Aieste-s cântece de cântat la mort. Unele se ziceau cu muzică de aramă, altele nu. Jaltare, le zice la noi, și aproape pentru fiecare om îi un cântec – tânăr sau moș, cu prunci sau fără, de moare iarna sau în prag de primăvară, de-i căsătorit sau nu și tăt așe. O zi întreagă ținea înmormântarea, că trebuia dus omu cum se cuvine către cea lume… nu ca amu, de îngroapă și trii într-o zi…”. Și, în liniștea dealului, întinsă ca o tipsie, Moș Butaș începe să îngâne încetișor o „jaltare”. O doină sfâșietoare, cum nu am mai auzit niciodată, a început să plutească, precum negura toamnei, peste întregul sat. „Sună clopotul cu jele/ Între neamurile mele/ Sună, sună c-au trecut/ Toate câte m-au durut…”.
– Moșule, ți-e frică de moarte?, l-am întrebat la plecare.
Frică?! Mă gândesc să vină vremea, așa cum vine cântarea, să mă duc și eu. Că așa o lăsat Dumnezeu să fie, că altfel n-am mai închepea în lume dacă n-ar fi vremea asta, vremea să te duci.
În glie, de la primul la ultimul

Împreună cu Petrișor am pornit mai departe, către biserică. Am făcut un mic ocol pe la casa Mârzeștilor, cei ce au reușit să fure biserica și să o aducă până aici. Casa lor e mare, boierească, cu temelie din pietre și pridvor. Mormintele lor sunt puțin mai departe, în curte, sub un măr bătrân. Sunt puse în așa fel, încât de acolo se vede biserica adusă de ei. Poate că din lumea de dincolo, privesc zilnic dealul acela, cu turla bisericii tâșnind către cer, ascultând clopotul care alungă furtuna. Mormintele sunt aproape sălbăticite, dar se vede că nu de mult cineva le-a schimbat crucile și le-a pus câte o fotografie. Chiar și în imaginile acelea micuțe, alb-negru, au privirea tăioasă, ascuțită în greutățile muntelui.

Ne-am dus mai departe, către biserică. Am descoperit-o cum o știam: mică și misterioasă, radiind liniște și pace în jurul ei. Încuietoarea era schimbată, acum are una și mai greu de desfăcut. În schimb, pe coamă șindrila e mâncată de timp, și probabil a început să plouă în biserică. Dacă te uiți atent, poți să ghicești prin ferestruicile turlei, clopotul miraculos care alungă furtunile. În apropiere, câteva cruci lăsate pe-o parte îți spun că sub frunze și ierburi încolăcite în îmbrățișări sălbatice sunt mormintele. O cruce mai nouă îmi atrage atenția și Petrișor îmi explică: „E Viorica, trăia la o casă nu departe de aici. Nu-i mult de când o murit. Eu i-am săpat groapa. Asta îi, am mai rămas doar patru familii aici, pe muntele ăsta, și ne îngropăm unii pe alții. Îi mai rău de ultimul om care o să rămâe în viață, că n-o să aibă pe nime, nici să-i sape groapa. N-are decât să și-o sape singur, când o simți că se-apropie sfârșitul…”. Omul din fața mea vorbea fără pic de emoție, calm și calculat, ca un țăran în fața unei probleme căreia trebuie să îi găsești o soluție simplă. N-am știut ce să îi spun. L-am întrebat doar de ce atâta încăpățânare, de ce să rămână în acel sat cu orice preț, de ce să trăiască în creierul munților, când viața în oraș sau în străinătate e mult mai simplă și mai ușoară. S-a încruntat. A privit biserica și către înaltul turlei, apoi către dealurile din depărtare unde își ține vitele, către casele risipite pe sub păduri, unde mai trăiesc ultimii deleni. Poate s-a uitat și către casa lui, în pridvorul căreia mama sa îl aștepta cu toiagul alături, rătăcind prin amintiri. Apoi s-a întors spre mine senin: „Noi am rămas aici că așa o vrut Dumnezău. Să nu steie dealul pustiu. Să umble cineva pe el”.
Superb articol. Mulțumim. Sunt tentat să refac traseul dumneavoastră, dar „mă tem”, au nu de săteni, ci de înglodirea mașinii mele „de oraș” pe acel traseu. Crăciun fericit! An Nou cu bucurii!