Se joacă Mondialul de fotbal zilele acestea, și nu oriunde, ci în America, acolo unde, în 1994, România lui Gheorghe Hagi a fost mai puternică, mai frumoasă și mai respectată ca oricând. Chiar dacă Europenele de acum 2 ani ne-au mai astâmpărat dorul victoriilor de pus în ramă, nostalgia ne vizitează, firesc, pe cei care am prins nopțile magice de vară din ’90, ’94 și ’98. Pe bună dreptate, rezultatele obținute de ai noștri în „cel mai frumos joc” sunt demne de (re)amintire. O țară de-abia ieșită dintr-o dură dictatură și dintr-o severă izolare internațională se prezenta lumii printr-o generație de sportivi de excepție, care demonstra curaj, personalitate și un talent ieșit din comun. Prefațată de succesele echipelor de club din anii ’80, explozia Naționalei și rezistența în topul mondial vreme de un deceniu ne-au amăgit că locul nostru e acolo, garantat, pentru totdeauna. Vraja s-a rupt după 2000 și, dincolo de faptul că n-am mai prins un Mondial de atunci încoace, marele regret e că, dată fiind situația de atunci a României, doar o mână de norocoși din țara noastră au reușit să trăiască, pe viu, marile aventuri sportive ale „tricolorilor”. Există o anumită selectivitate a amintirilor și, mai ales, tentația de a polei în aur – precum numele dat generației lui Hagi – anii tinereții. Dar, dacă tot se poartă nostalgia, nu strică să mai facem, din când în când, puțin apel la memorie…
În 1990, de pildă, ne bucuram dacă puteam vedea, prin vecini, meciurilor alor noștri la un televizor color între o reclamă la Titan Ice, după care înghițeai în sec, mai ceva ca după „un pantof Adidas Torsion”, pe care oricum nu ți-l puteai permite. Unde mai pui că Mondialul italian s-a suprapus peste reprimarea dureroasă a Pieței Universității? Să ne amintim și asta, nu doar golul lui Gabi Balint împotriva Argentinei lui Diego Maradona! Tot pentru amatorii de nostalgii: în vara lui ’94, o ieșire la restaurant era o adevărată aventură pentru cei mai mulți dintre români, ce să mai vorbim despre o vacanță în străinătate! În 1998 – amintire personală – când ultimul nostru Mondial m-a prins student la Cluj, o întreagă generație de colegi am renunțat la bursele în străinătate, pentru că statul întârziase niște plăți, iar părinții nu-și permiteau să ne țină 2-3 luni, până se deblocau banii, prin Franța sau Suedia.
Cu puțină șansă, și fotbalul nostru putea fi prezent la Mondialul din SUA, Mexic și Canada – și nu s-ar fi făcut mai mult de râs decât au făcut-o echipe europene cu pretenții. Nu ne-ar fi stricat puțină coeziune în jurul Naționalei, într-un moment de mare dezbinare – nu doar politică, ci și socială. Plătim, poate, și în fotbal, care e o oglindă vie a societății noastre, păcatele – sau traumele inerente – ale devenirii noastre din ultimii 36 de ani. În ’90 sau în ’94, succesele Naționalei erau printre puținele noastre bucurii palpabile. Acum avem, în primul rând, mai multă libertate. Pe vremuri, sportivii erau în prim-planul reprezentării noastre în lume și pentru că erau printre puținii lăsați să iasă din țară. Azi, sunt pline America și Europa de români de top, „Hagi” ai științei, ai cercetării sau ai antreprenoriatului. Și, chiar dacă nu ești vreun „Hagi” în domeniul tău, munca îți e mai respectată, iar asta înseamnă că poți vedea cu ochii tăi marile orașe sau marile evenimente ale lumii și că îți permiți, la orice salariu, ultima pereche de „Torsion” versiunea 2026. Mai e un detaliu al libertății de acum: putem ieși la Universitate nu doar la bucurie, ci și atunci când suntem furioși…
„Hai România!”, chiar și atunci când nu jucăm la Mondiale!
