TIFF, 25 de ani! Un regal!

– Tocmai s-a încheiat a douăzeci şi cincea ediţie a festivalului TIFF, de la Cluj, cu care ai o relaţie specială, în calitate de actriţă, dar şi de soţie a lui Tudor Giurgiu, fondatorul şi directorul festivalului. Cum a fost anul ăsta?

– În perioada festivalului am fost în pline filmări pentru televiziune. Am participat la deschiderea TIFF, a doua zi am fugit la Bucureşti, pe platourile Antenei 1, și m-am întors spre final, la proiecţia ulti­mului film în care joc și eu, „3 zile în Septembrie”. Tot ce îmi rămăsese din festival a fost să aleg între o petrecere şi un film. Am ales a doua variantă, am văzut-o pe Emma Thompson, într-un rol grozav, ca toate ale ei. A mai rămas calitatea mea de soţie din întrebarea ta şi-ţi mărturisesc că am fost cu inima lângă Tudor şi emoţiile lui incredibile, pentru un sfert de veac de TIFF. Spun cu inima, pentru că, pentru prima dată în cei treisprezece ani de când suntem împreună, n-am reuşit să stau nici măcar zece minute cu el pe perioada festivalului. Chiar şi aşa, i-am simţit din plin emoţia, nu cred să-l fi văzut vreodată mai bucuros şi mai stresat în acelaşi timp. Una peste alta, ediţia aceasta aniversară a fost una memorabilă, şi am proprietatea cuvintelor când spun asta. Filme grozave, ateliere unul şi unul, personalităţi de înaltă clasă – un regal!

– Mai vin oamenii la festival? Mai sunt amatori de cinema, în vremuri când viața bate filmul?

– A fost mereu plin ochi, fiindcă exact în aceste condiţii când suntem supuși provocărilor vieții, e nevoie de artă. Este o adevărată binecuvântare să poți evada din toate oboselile, obstacolele, nefirescul, impostura, indecenţa, toate aceste lucruri păguboase ce guvernează societatea de azi. Vine lume, da! Participă oameni care simt nevoia să-și împartă bucuria cu alţii. A vedea un film în condiţii de cinema sau în aer liber, alături de alţi o mie de oameni, te încarcă pozitiv pentru următoarele câteva săptămâni. Aşa se face că mereu este arhiplin, iar faptul că proiecţiile din cadrul TIFF sunt la un preţ rezonabil reprezintă un avantaj. Uite, la gala de închidere, a fost premiată o doamnă care de douăzeci şi cinci de ani a avut fără pauză abonament la TIFF. An de an îşi ia concediu în perioada festivalului, vede patru filme pe zi, e acolo mereu. Este foarte impresionant să vezi laolaltă oameni de toate vârstele, părinţi care îşi aduc şi copiii. Adesea, puştii de la primele ediţii devin voluntari în echipa organizatorică. Festivalul a crescut odată cu ei, este incredibil.

„3 zile în Septembrie”

– Există azi păreri contradictorii despre ce fel de filme sau piese de teatru s-ar potrivi prezentului: unele accesibile, ce descreţesc frunţile, sau dimpotrivă, filme intense, care să contrabalanseze superficialitatea internetului. Care e opinia ta?

– Din capul locului spun că noi nu avem încă o industrie cinematografică care să satisfacă toate așteptările. În ţările în care ea există, sunt atinse toate nivelurile de creaţie, plaja e foarte largă: de la comedii facile, la filme de artă. Asta îţi dă posibilitatea să alegi, iar eu consider că aceasta este cea mai sănătoasă variantă. Ai o zi proastă, vezi o comedie savuroasă. Vrei, dimpotrivă, să fii provocat, mergi la „Minotaur”, filmul lui Andrei Zviaghintev. Ce aleg trebuie să rămână doar o chestiune de dispoziție, căreia îi pun o singură condiţie: valoarea. Este obligatoriu ca valoarea să rămână o constantă, indiferent dacă filmul este unul pătrunzător sau o comedie accesibilă. Valoarea e valoare, iar acesta trebuie să rămână singurul criteriu de alegere atât în artă, cât şi în viaţă.

– Povesteşte-ne despre „3 zile în Septembrie”, filmul în care joci…

– Ce bucurie filmul acesta! Este despre lucruri care ţi se pot întâmpla oricând şi de care te poţi amuza, uneori cu poftă, alteori amar. Regia este semnată Tudor Giurgiu, iar noi, actorii, am contribuit cu tot avântul la realizarea acestui film. Ştiu că e firesc să vorbim pozitiv de proiectele noastre, dar acesta e unul cu totul special. Arareori mi s-a întâmplat ca toţi oamenii implicaţi într-un film să creadă în el. Să avem aceeaşi energie, acelaşi scop, aceeaşi prezenţă actoricească, aceeaşi bucurie de a spune publicului o poveste. Filmul e filmat dintr-o singură bucată. Până şi ideea lui a apărut mai degrabă dintr-o conjunctură. Pe de o parte, Tudor voia de mult să facă un film despre nebunia unei nunţi. Pe de alta, locul unde s-a filmat – complexul turistic şi de creaţie „Arome 22” din Eforie Sud -, este condus de nişte oameni extrem de inimoşi şi cu gust artistic, care ne îmbiau de ceva vreme să facem tabere de creaţie acolo. Timpul ne tot fugea printre degete până când, în sfârșit, s-au legat toate. Radu Grigore şi Conrad Mericoffer i s-au alăturat lui Tudor la scrierea scenariului. Și ce echipă am avut! Mirela Zeţa, Emilia Popescu, Adela Popescu, Emilian Oprea, Maria Junghietu şi alţi actori minunaţi, toţi motivați la unison, într-un film realizat din inimă. A fost făcut cu drag, speranţă şi marele noroc al unei armonii perfecte între noi.

Artă pe cont propriu

– Nu e dificil să-ţi fie soţul regizor?

– În cazul meu, deloc. Am un fel de a mă detaşa complet de mine când lucrez. Sunt foarte disciplinată. Când Tudor îmi dă explicaţii la filmări, nu e soţul meu, e regizor, unul grozav de bun. Ce înseamnă regizor bun? În opinia mea, unul care e prezent peste tot, dar nu-l simţi. Regizorii valoroşi nu sunt evidenţi, nu epatează, povestea curge cu naturaleţe. Unul dintre preferaţii mei este Cristi Juncu, pe vremuri am lucrat mult la teatru cu el. Un altul este Tudor Giurgiu. Dincolo de orice formă de subiectivitate, Tudor este un regizor exact pe gustul meu, tocmai fiindcă are această delicateţe, pentru că nu-l simţi în poveste. Nu mai lucrasem cu el de treisprezece ani, de la filmul „De ce eu?”. Atunci ne-am şi cunoscut, atunci ne-am îndrăgostit. Din acel moment n-am mai filmat deloc împreună şi mi-a lipsit. Repet, o bucurie incredibilă, „3 zile în Septembrie” e o nebunie de film independent, cu buget minim.

– Cât de dificil este financiar să faci un film în România? Când luăm laurii, ne împăunăm cu toţii că suntem români, dar contribuie oare statul cu ceva când se pune pe roate un film?

– Din păcate, cu mai nimic. Filmele româneşti se fac din eforturi independente, individuale, la fel sunt plătiţi şi oamenii care lucrează la ele. Iar câştigurile sunt modeste. În România, dintr-un film se câştigă cât să trăieşti două, trei luni. Eu sunt norocoasă că fac televiziune în ultimii patru ani şi am un câştig decent. Lungmetrajele le lucrez în paralel. Până acum, însă, fiind artist independent, ca să aduc un ban în casă, am dat lecţii de actorie. Din două filme, maximum, pe an, nu prea se poate trăi, şi atunci, cursurile de actorie au fost câştigul meu. Din nou norocoasă, fiindcă mi-a plăcut foarte mult. Ţin minte că la o „Berlinală”, într-un grup de actori europeni, un coleg de breaslă austriac m-a întrebat cât câştig. M-am cam fâstâcit şi am mai adăugat un zero în cifră. „Atât de puţin!”, a exclamat el. Departe de mine intenţia de a mă plânge, spun doar să ştie lumea că, strict din filme, nu se câştigă bine în România. Mai spun că statul român nu are cu adevărat o contribuţie în finanţarea filmelor. Cristian Mungiu, proaspăt laureat Palme D’Or, s-a descurcat singur, s-a zbătut enorm să poate face „Fjord”. Da, acum el este al nostru, românul care aduce trofeul acasă, dar numai el ştie ce munţi a dărâmat pentru reuşita asta. Mungiu şi alţii ca el sunt prea delicaţi să spună vreodată ceva, dar adevărul este că va mai dura mult până să avem o industrie care să poată susţine filmul românesc.

La luptă!

– Când cobori din film în stradă, ce simți? Ajunge și la tine nesiguranța asta groaznică a vremurilor în care trăim? Cum ţi se par oamenii printre care trăiești?

– E multă dezamăgire şi, mai periculos, multă resemnare. Eu cel mai mult mă deplasez cu mijloace de transport în comun şi-mi urmăresc cu atenţie semenii. Îi simt resemnaţi, în pragul abandonului, iar pe mine mă sperie enorm treaba asta. Li se citeşte în ochi, în atitudine, în vorbele puţine pe care le schimbă între ei, că şi-au abandonat visurile. Greul vieţii i-a făcut să se considere irelevanţi, or asta este de o tristeţe fără margini. Câteodată, observ acest lucru şi la tineri, iar în acest caz mă ia panica, de-a dreptul. Ce e de făcut? Eu zic că lupta începe în fiecare dimineaţă şi este obligatoriu să fie dusă. Avem zile şi zile: momente în care suntem plini de nădejde, altele, în care totul pare zadarnic. Dacă ne luptăm de la prima oră, dacă ne începem ziua crezând în ceea ce facem, ştiind că s-ar putea să nu fie grozav azi, dar mai bine, mâine, poate nu ne vom pierde încrederea: suntem unici şi contăm! Zi de zi, trebuie să ne poziţionăm ferm în vieţile noastre, să găsim soluţii anti-abandon prin orice mijloace. Ce fac eu? Eu fac sport. Este o mare plăcere, dar mă şi ajută la greu. Doamne, nu mă dau pe mine de exemplu, spun doar că în viaţă nu trebuie să te laşi, ci e musai să ţii cu dinţii de ce-i al tău, de ce-ţi face bine. Cum îţi găseşti motivaţia când totul te împovărează? În tine, cu greu, cu foarte mult greu, dar trebuie! Una din metode este să nu ne mai comparăm unii cu alţii. Oamenii au adesea meteahna asta, iar noi, românii, cred că o avem mai accentuată, din comunism. E un obstacol imens în dezvoltarea noastră, fiindcă ne pierdem de noi înşine. Noi trebuie să fim atenţi la propriul ritm şi atât. Unii pot mai repede, alţii mai lent, alţii deloc. Ritmul propriu contează, noi, cei de azi, în comparaţie cu noi, cei de ieri, nicidecum în raport cu alţii. Noi în acest spirit ne creştem și copilul. Mai ales pentru că eu însămi am copilărit numai cu povara comparaţiei, făcând sport de performanţă. E apăsător, nociv şi doar marile minţi ale sportului reuşesc să depăşească această presiune. Iar când o fac, Doamne, e grandios. În acest context, marii mei idoli sunt sportivii.

Micuţa Nadia

– Pe Alex, băiatul tău, cum îl crești? A împlinit 7 ani. Cum crește un copil într-o familie de artiști?

– Ca toţi copiii, trăiește în lumea lui fantastică, e darnic, iubitor. De când ne-am întors de la TIFF, doarme cu legitimaţiile sub pernă. Da, e pasionat de lumea filmului, cu siguranţă pentru că e universul în care s-a născut, în care trăieşte. Noi îl şi luăm peste tot, foarte rar nu ne însoţeşte în deplasările de muncă. Îl ador, are aşa, un fel special de a reacţiona: „Ia un pahar de apă, respiră şi-ţi trece”, îmi spune când mă vede agitată. Nu-mi trece de la apă, dar de la calmul şi candoarea lui, imediat. E un copil care aduce lumină. Îmi doresc pentru el, din tot sufletul meu, să-şi trăiască maturitatea într-o societate care să nu i-o stingă niciodată.

– Tu ai visat de mică să fii actriţă?

– Deloc! Sunt născută în Râmnicu-Vâlcea, ai mei stau încă acolo. Mama, draga de ea, face naveta când mai e nevoie să ne ajute cu Alex. Am venit la 18 ani studentă în Capitală, deja am mult mai multă viaţă trăită aici decât la Vâlcea. Copilăria mea, faţă de cea a lui Alex? Complet diferită! Pe mine m-a crescut bunica până la şapte ani, nu aveam acces la niciun fel de cultură. Până în adolescenţă, nici nu fusesem vreodată plecată din oraşul natal, marele eveniment al copilăriei mele a fost când am mers cu toţii la mare. Când eram mică, nu voiam nimic altceva decât să fiu Nadia Comăneci. Nici vorbă de actorie, habar nu aveam ce era. Avea bunica o scândură groasă pe care punea ghivece de flori. Le dădeam jos şi era bârna mea pe care deveneam Nadia. Auzeam şi aplauzele. Anul acesta am întâlnit-o la TIFF şi mi-au tremurat picioarele. A ţinut un masterclass, atât de frumos a vorbit, cu veselie şi generozitate! Ne-a spus despre bunătate, disponibilitate, despre cât de important este să scoatem în faţă lucrurile bune, să fim atenţi cum vorbim, ce exemplu dăm. Dacă un om are două bune şi şapte rele, să le cultivăm masiv pe cele bune, şi răul va dispărea. Sportivii mari sunt în primul rând oameni mari.

– Şi totuşi, cum a ajuns actriţă micuţa Nadia din curtea bunicii?

– În ciuda iubirii pentru Nadia, gimnastica nu mi se potrivea. Dar eram sportivă din naştere, aşa că am făcut handbal de performanţă. Se ştie prea bine de istoria plină de succes a Chimiei Râmnicu-Vâlcea, ulterior Oltchim. Acolo am jucat, până când o problemă la genunchi m-a scos din toate calculele performanţei. La cincisprezece ani, totul s-a oprit. Am urmat un liceu de limbi străine, era firesc să continuu cu Facultatea de Litere, aşa am ajuns la Bucureşti. Prea puţină legătură am avut până în acel moment cu lumea actorilor, doar două amintiri am. Prima, când m-a dus mama la un spectacol al lui Purcărete. A doua, mai puternică: am fost la cinema, la „Liceenii”. Aveam vreo şase ani, sala era ticsită, oameni pe jos, pe culoare. Alţii afară, încercând să intre. Am fost chiar marcată de acel moment, ţin minte cum mă gândeam că iau parte la ceva foarte important. La teatru am început să merg în facultate şi, deodată, am realizat că nu eram deloc fericită la Facultatea de Litere. Nu pot explica, dar am lăsat-o baltă şi am dat la Teatru aşa, din impuls. Am intrat. Totul a devenit brusc atât de limpede, de firesc, de frumos în viaţa mea. Dacă la Litere nu mă trezeam să merg dimineaţa la cursuri, aici eram prima şi stăteam mereu ore în plus la şcoală. Repetam încontinuu, până la două noaptea, mă trezeam fără ceas şi iar eram prima la şcoală. M-a chemat meseria asta, am fost topită după ea de la primul contact, şi aşa am rămas. N-am pierdut niciun dram din pasiunea de început, nu obosesc jucând, niciun moment din cariera mea nu m-am plâns de nimic, atât timp cât am avut de lucru. Lipsa muncii, în schimb, a însemnat mereu ceva crunt pentru mine. Şi azi consider că e un privilegiu să fac ce-mi place şi să câştig bani din asta. Mă trezesc la ora cinci, zi de zi, şi pornesc spre filmări. O spun cu toată sinceritatea: da, sunt obosită uneori, dar sunt întâi bucuroasă şi apoi obosită.

– A venit vara! Cu atâta muncă, ți-ai făcut timp să te întâlnești și cu soarele?

– Chiar acum plecăm în vacanţă, tocmai am terminat prima rundă de filmări pentru noul proiect de la Antena 1. S-a terminat „Iubire cu parfum de lavandă”, și urmează ceva surprinzător. Vom fi plecaţi în concediu o lună întreagă, avem nevoie, abia aştept. Vacanţele sunt singurele noastre momente cu adevărat împreună, adică de dimineaţa până noaptea. Deci, mereu în aceste pauze ne bucurăm pe deplin unii de alţii. Apoi, înapoi la treabă. În Septembrie, va fi premiera filmului „3 zile în Septembrie”, nici nu se putea altcândva, nu-i aşa? La anul, va apărea şi un alt film la care am participat, debutul în lung metraj al lui Paul Cioran. Joc rol secundar. Şi am mai terminat un film, cu minunata Iulia Lumânare, în rol principal, regia Liviu Săndulescu. Ce să zic, sănătoşi să fim şi cu mintea limpede, că muncă se găseşte, dacă ne dorim asta. Dar până atunci, a venit vacanţaaaa!

Foto: Sabina Costinel (2)