­­­­­­Formația clujeană Luna Amară a fost de curând capul de afiș al unui concert maraton cu nouă trupe, iar recitalul lor exploziv s-a bazat pe piesele albumului „Loc lipsă”. Motivul a fost relansarea, după 20 de ani, pe disc vinil, a acestui album de referință al rock-ului românesc contemporan.

„Tinerii se regăsesc în muzica noastră pentru că problemele societății au rămas aceleași”

– Am văzut în primele rânduri, la concertul de la Arenele Romane din București, mulți tineri ce nu păreau a avea 20 de ani, dar știau versurile, rezonau cu muzica voastră. Ce înseamnă asta pentru tine?

– Da, așa este, e un fenomen care se întâmplă de câțiva ani, încet dar sigur media de vârstă a publicului a început să scadă… Asta, pe de o parte, are legătură cu fanii „vechi”, care au întemeiat familii și au crescut copii cărora le-au dat să asculte muzica noastră și pe care i-au adus și îi aduc la concerte. Asta are o semnificație aparte pentru noi, este o validare profundă a ceea ce facem și avem o mare recunoștință pentru cei cărora muzica și versurile noastre le-au fost atât de importante, încât le-au transmis mai departe copiilor lor. Pe de altă parte, există generații întregi de adolescenți care se găsesc în mijlocul acelorași probleme despre care cântam și acum 20 de ani: o societate nepăsătoare, mercantilă, patriarhală în mare parte, goana după profit, părinți agresivi sau absenți, un sistem educațional în paragină, un viitor incert, poluare, minciună instituționalizată, demagogie politică și așa mai departe. Așadar, ceea ce ne bucură ne și întristează, semnificațiile sunt atât pozitive, cât și negative: tinerii se regăsesc în ceea ce cântăm, dar o fac pentru că problemele sunt, în mare parte, aceleași, unele chiar mai acute…

– Care era starea de spirit în trupă și starea ta personală, atunci când ați compus și imprimat albumul? Ce ne povestești despre mesajul său?

– Eram „pe val”, cum s-ar zice… După succesul primului album, „Asfalt”, eram foarte încrezători în capacitățile noastre creative. Începusem să compunem piese noi încă din timpul turneului. Avântul era așa de mare, încât nu a putut fi frânat, nici măcar de conflictul cu Petru Gavrilă, primul chitarist Luna Amara și de plecarea lui. A venit Vali Deac în loc și i-am dat înainte. Energia neobosită pe care o aveam se reflectă și în turneul de promovare al albumului „Loc Lipsă”, un turneu cu 38 opriri în România și Europa. În același timp, a fost o vreme în care ne-am lovit pentru prima dată de gândirea axată pe comercial și profit. Noi am scos primul album la „Rebel Music”, o subsidiară a „Roton”, și, până la „Loc Lipsă”, am tratat doar cu Gianini Munteanu (Rebel Music), un om controversat din industria muzicală, dar care venea din underground și vorbea pe „limba” noastră. La al doilea album, însă, casa de discuri mamă a cerut să avem invitați– asta era metoda, pe atunci, să împingi o trupă mai mică în față. Că a cerut, nu a fost o problemă, dar au avut și propuneri, care pentru noi au fost de-a dreptul scandaloase, așa că am venit cu propriile propuneri, care au și rămas: Andy Ghost, de la trupa Altar, Mihai Iordache (Kumm, Sarmalele Reci) și Ombladon (Paraziții). Mesajul albumului a fost unul eclectic: am continuat să pendulăm între stări personale și starea societății în care trăiam, încercând să observăm și cum aceste două dimensiuni se influențau una pe cealaltă. Destul de clar, din titlu, nu? …simțeam nu doar că lipsesc multe, dar și că lumea e pe cale să normalizeze lipsurile, să pună o fundă colorată pe ele și să le vândă pe post de distracție.

– Cum te-ai simțit să te întorci la acest album? Ca revederea unei etape trecute și încheiate, sau ca o sursă de inspirație și energie pentru muzică nouă?

– Nu a fost o surpriză, întrucât exercițiul reîntoarcerii a fost deja efectuat în 2024, când am sărbătorit 20 de ani de la lansarea „Asfalt”. Aceea a fost o experiență mult mai intensă, am înregistrat din nou albumul pentru varianta de vinil, și am și făcut un turneu care s-a încheiat minunat, la Electric Castle, cu Petru Gavrilă, Răzvan Ristea și Gyuri Fărcaș (primul basist) invitați pe scenă, dar și cu fiica mea, Sofia, la violoncel, pe piesa „Stare de Grație”. Cu adevărat, de neuitat. Știi, mi-e greu să judec muzica în etape… cântăm și acum multe piese de pe primele albume, unele sunt ceea ce comercialul numește „hit”, nu are cum să fie nimic încheiat. Faptul că reluăm alte piese, de mult necântate, faptul că alte generații rezonează cu versuri de acum 20 de ani, poate fi o sursă de inspirație pentru noi. Totul e o transformare, trebuie doar să fii treaz și atent, ca artist, la fel cum trebuie să îi vezi pe cei din fața ta și să încerci să înțelegi ce anume din ce faci pe scenă te aduce pe aceeași lungime de undă cu publicul, mental și emoțional…

„Fii tu, fii om!”

– Ce ai încercat, ca artist, ca tată, să îi transmiți fiicei tale?

– Nu cred că aș putea spune ceva mai profund sau mai semnificativ despre relația cu Sofia, decât o fac versurile piesei „Om”… Am scris piesa pentru ea, cu ea vorbesc în versurile acestea…

„Nu sunt aici să îți spun ce să faci

Și nici să te cert

Nu sunt aici să îți spun când să taci

Și nici să te iert

Nu vreau pe-un drum anume să mergi

Și nici să te-opresc

Nu știu să te învăț cum s-alegi

Când poți să-nțelegi

Cum oamenii cresc

Liber respiră

Fii tu fii om

Totul inspiră

Fii tu fii om

Sunt aici când totul e în zadar

Sunt aici dacă vrei

Sunt aici când gustul e prea amar

Și lumea ar vrea să bei

Sunt aici când n-ai pe cine s-acuzi

Sunt aici când ți-e frig

Și când obrajii tăi de lacrimi sunt uzi

Și nu mai suporți

Cu tine-am să strig”.

„Mi se întâmplă ceva când urc pe scenă, ca și cum ar fi o sursă inepuizabilă de energie”

– Cum își găsește o trupă rebelă, cu mesaj puternic, motivația și energia de a continua în același stil, mulți ani după debut?

– Sincer, e dificil. O primă problemă este aceea că, după niște ani, apare o oboseală a rutinei: repetat, compus, concert, repetat, compus, concert, studio, album, turneu – și de la capăt. Dacă ești ca mine și arta e aerul pe care îl respiri, e nasol, începi să te simți vinovat că te obosește exact lucrul care îți este esențial pentru viețuire, lucrul de care, iată, niște sute, mii de alți oameni se simt legați, așteaptă de la tine momentul în care se simt înțeleși, văzuți, împreună. Iar ție îți pică ochii în gură, după alte concerte înainte, șapte ore pe drum, o probă de sunet dubioasă și poate și un organizator enervant… Dar mie, unuia, mi se întâmplă ceva când mă sui pe scena aia, nici până azi nu știu să explic precis ce… E ca și cum scena este, în același timp, un spațiu sacru al libertății interioare, o sursă de energie inepuizabilă, un cuib în care sunt protejat, un loc secret în care ne acoperim fețele și fabricăm molotoavele, și o agora în care eu nu sunt decât cel care deschide discuția… și mă aștept de la oameni să continue dialogul.

„Suntem buni atâta timp cât se scot bani de pe noi și atâta timp cât oferim distracție”

– Scena muzicii rock nu este singurul loc de desfășurare a aptitudinilor tale artistice…

– Sunt recunoscător Adei Milea, pentru șansa pe care mi-a oferit-o, acum 14 ani, de a intra în lumea teatrului, unde, de atunci încoace, am continuat să am multiple colaborări, majoritatea cu Teatrul Național din Cluj, dar și cu alte două teatre, independente, Reactor și Centrul de Creație Maidan. Colaborarea cu Ada la mai multe spectacole de teatru muzical m-a făcut să fiu și mai conștient de relația dintre intenția textului cântat și melodie, de felul în care stăpânirea propriului text se transformă în încrederea spectatorului de a se vulnerabiliza, la rândul său, ducând la o stare de comuniune în care scena aproape că dispare. Ceea ce m-a interesat întotdeauna a fost să sparg, mai mult sau mai puțin subversiv, „normele” așa-zisei industrii a spectacolului, a muzicii, a artei. A ideii de star, de show în care butaforia contează mai mult decât textul sau muzica, de artist tratat ca prinț sau prințesă; iar teatrul m-a învățat să fac asta cu ironie, umor și sarcasm, pentru că în muzică am făcut-o mereu într-un mod serios, radical, întunecat, mușcător, uneori probabil prea prăpăstios pentru mulți… Poezia și proza pe care le-am scris, în toți acești ani, au fost și ele o prelungire a radicalismului din muzică. Sunt radical, pentru că societatea tratează arta și artiștii radical: suntem buni atâta timp cât se scot bani de pe noi și atâta timp cât oferim distracție. Dacă începem să spunem lucruri incomode, să forțăm norme, să chestionăm status quo-ul, devenim incomozi, și fie suntem dați la o parte, fie se încearcă infantilizarea mesajului și transformarea lui într-o modă… mai ciudată, dar o modă. Rămânem, după 26 de ani, fideli ideii de dialog, privim fiecare concert ca pe o întâlnire în care orice e posibil, atâta timp cât avem cu toții, și noi, și publicul, curajul de a fi sinceri cu privire la motivele pentru care ne aflăm acolo. Cum spun niște versuri Luna Amară: „…atâtea clipe-n care nu poți să te ridici… dar ești aici. Eu știu ce vreau să-ți spun, dar tu? Ce-ai vrea să-mi zici, să-mi dai, să-mi strigi?…”.

„Nu îmi place lumea în care trăiesc și mă descurc greu cu asta”

– Ești, de mulți ani, unul dintre puținii artiști implicați în viața cetății, vocal, activ. Care au fost etapele tale de artist militant de-a lungul anilor? Unde te afli acum, dezamăgit, obosit, încrezător? Ai o campanie în care ești implicat? Privind în urmă, a meritat acest zbucium? Vin din spate oameni tineri care să preia „lupta”?

– Obosit și oarecum dezamăgit. Nu îmi place lumea în care trăiesc și mă descurc greu cu asta. Am plecat de acasă la 18 ani, cu un sac de vise, convins că vom schimba lumea, că vom face o lume în care toți să putem fi diferiți în expresie, dar egali în drepturi. Acum, acest vis a rămas doar un vis. Realitatea e dură, însă la fel de dură poate fi și subversivitatea mea, ca artist. Nu mai încerc să dau foc templelor profitului, tehno-barbarismului și competiției; dar le sap la temelie, tot cu arta pe care o fac, dar și prin felul în care aleg să îmi educ fiica.

Nu am o campanie mai mare în care activez, cred că burnout-ul în care mulți am intrat cu campania „Salvați Roșia Montană” m-a afectat destul de tare… Însă mă implic punctual în cauze poate mai puțin cunoscute, sau mai locale. De exemplu, ultima dată am cântat pro-bono pentru o asociație a chiriașilor din Cluj – un oraș cu chirii nejustificat de mari, un oraș, în general, nejustificat de scump. Înainte de asta, am cântat cu Nick și Andrei pentru o strângere de fonduri a BookTruck, o minunată inițiativă care duce carte și cultură copiilor din mediul rural și din mediile defavorizate din România.

Să fie clar: oricâtă oboseală s-a acumulat, oricâte frustrări și conflicte și dezamăgiri, întotdeauna voi crede că a meritat zbuciumul și implicarea. Și chiar dacă am pierdut acel mare vis de adolescent, acum îmi găsesc resursele psihice în micile schimbări pe care oamenii vin și îmi spun că muzica noastră le-a produs în ei; în mărturiile în care un vers dintr-o piesă a ajutat o femeie să se desprindă de un soț abuzator, sau un cântec l-a făcut pe un tânăr să nu-și abandoneze visele, sau un concert a trimis o fată la cursul de tobe și așa și-a găsit un drum în viață…și tot așa. Toate astea sapă în temelia mercantilismului, a individualismului, a acestei lumi seci în care nu mai suntem oameni, ci numere, algoritmi, produse, angajați, procente, credite și carne de tun.

Da, vin din urmă, îi văd: sunt chiar noua generație, adolescenții pe care i-ai văzut în primele rânduri la concert. Din partea lor să vă așteptați la compasiune, poate, dar nu la milă: le lăsăm moștenire războaie, poluare, o planetă praf, o cultură a escapismului și o societate a profitului. Nu prea au motive să-și privească părinții cu simpatie…

– În ce moment crezi că se află societatea civilă de la noi, se fac pași în față sau în spate?

– Societatea civilă se află într-un moment în care a dat un președinte și a fost trădată de el.