Presiunea financiară se simte

– Trăim într-o epocă tulbure, cu multe dificultăţi, inclusiv de ordin financiar. Încep interviul întrebându-te: ca artist, simţi că oamenii mai au poftă de spectacole, mai au dispoziţia necesară să meargă la un teatru ori la un concert?     

– Poftă au, asta e indubitabil. Însă, din păcate, privind la modul general, pot să spun că presiunea financiară se simte. Adică se vede că oamenii au pus oarecum pe planul doi activităţile culturale, iar motivul e simplu: costurile, banii. Trecem, aşa cum ai spus şi tu, printr-o perioadă dificilă, totul s-a scumpit şi o ieşire la un teatru sau la un concert a început să fie percepută aproape ca un lux. Pe de altă parte, în momentul în care oamenii ajung totuşi la un spectacol, îi simţi cum se destind, cum se relaxează şi-şi schimbă starea interioară, pleacă după două ore cu o dispoziţie îmbunătăţită. Şi îţi dai seama că şi pentru noi, cei de pe scenă, satisfacţia e şi mai mare: te bucuri că ai putut să-i îndepărtezi, măcar temporar, de grijile care-i apasă, să le distragi atenţia de la temerile care-i macină, să le dăruieşti un pic de emoţie…

– Chiar şi în condiţiile astea vitrege, tu ai rămas extrem de activ: ai avut multe spectacole şi concerte. Cel mai recent s-a petrecut la UNTEATRU, unde ai cântat doar melodiile tale, compoziţii proprii… o premieră.

– Da, şi m-a mai apucat să-l fac şi vara, când lumea e plecată. (râde) Dar am avut mai mult timp să lucrez piesele, să le repetăm aşa cum trebuie şi… pur şi simplu, n-am mai avut răbdare, că visam de prea mult timp la concertul ăsta: cântam melodiile acasă deja de vreo şase-şapte ani. (râde) Aşa că pe 17 Iulie, în sfârşit,    s-a întâmplat! Concertul s-a intitulat… „Concert în mijloc”: lumea a stat în jurul nostru, a fost o atmosferă intimă, ca-ntre prieteni… Şi eu, şi colegii mei, ne-am simţit excelent, deşi, sincer, eu, cel puţin, am avut ceva emoţii, că nu prea cânt la instrumente în public, dar acum mi-am luat inima-n dinţi: am zis că, dacă tot cânt piese compuse de mine, să am şi instrumentul în braţe. Aşadar, am cântat la ukulele şi la chitară, Ciprian Pop a fost la chitară acustică, iar Vlad Vedeş, la contrabas. Şi am avut şi câţiva prieteni în sală, iar la un moment dat a intervenit şi o surpriză: l-am chemat pe Cornel Ilie să cânte o melodie cu noi! Aşa, pe nepregătite! (râde) A fost un moment foarte drăguț şi a fost foarte bine primit.     

– Ai mai „racolat” şi pe altcineva din sală?

– Nu! Dar i-am pus pe toţi cei din public să cânte împreună cu noi şi… au cântat. (râde)

– Deci, a fost un succes: intenţionezi să repeţi „experimentul”?

– La concertul acesta am cântat doar şaptesprezece piese şi mai am, cred, că încă pe atâtea: melodii compuse de mine, pe versuri de-ale mele şi pe versuri ale unor poeţi români – George Ţărnea, Emil Brumaru, Mihai Eminescu, Gigi Căciuleanu şi Miron Radu Paraschivescu. Sunt şi balade, melodii liniştite, pentru suflet, melodii cu influenţe de jazz, dar şi melodii antrenante, cu umor şi cu zvâc. Deci, de material nu duc lipsă, aşa că da, mă gândesc să repet „experimentul” din toamnă, din Octombrie, eventual într-o formulă puţin extinsă, adică să mai adaug poate o percuţie sau un violoncel. Deci, nu visez la orchestre pe scenă, pentru că deocamdată mi se pare că formulele acestea mai restrânse, acustice mi se potrivesc foarte bine. Ca să păstrez atmosfera intimă. În schimb, aş putea să abordez şi săli mai mari, precum cele de filarmonici. Şi ideea este să duc acest concert şi prin ţară…

Toamnă artistică bogată

– Din toamnă reiei şi munca de actor?

– În August o să încep repetiţiile pentru „Fantoma de la Operă”, iar primul spectacol va fi pe 3 Septembrie, la Opera Naţională din Bucureşti. Şi este deja sold-out. De asemenea. tot în toamnă, încep şi un turneu cu „O idee genială”, o piesă în patru personaje: pe scenă suntem Gheorghe Ifrim, Maria Obretin, Antoaneta Zaharia şi cu mine. E o comedie, în regia lui Daniel Hara, pe care o jucăm în Bucureşti la Sala Gloria, dar o plimbăm şi prin ţară şi are mare succes. Şi e prima comedie spumoasă în care joc: mărturisesc că am avut emoţii să abordez genul ăsta, dar Gheorghe Ifrim a fost un coleg foarte bun şi generos, care m-a ajutat foarte mult. Şi ceilalţi m-au ajutat, dar el, pe care îl priveam admirativ, ca pe un mare actor de comedie, m-a susţinut foarte mult. Şi, cu toate că ne-am cunoscut cu ocazia acestui proiect, ne înţelegem chiar foarte bine şi ne considerăm deja prieteni. De asemenea, pe 8 Noiembrie, la Sala Palatului, reluăm şi spectacolul „Invizibilii”, un muzical, după cartea Ioanei Pârvulescu, în regia Claudiei Ciobanu, pe muzica şi versurile lui Cornel Ilie. E un spectacol la care ţin foarte mult, datorită mesajului pe care îl transmite: să ne desprindem de telefoane şi, în loc, să citim cărţi. Iar mesajul le este adresat nu doar copiilor, ci şi adulţilor. Şi marea bucurie este că spectacolul e foarte, foarte bine primit… În plus, la Teatrul „Gulliver” din Galaţi, unde sunt angajat, voi continua cu „Necuvinte”, un spectacol scris şi regizat de mine, cu „Harap Alb – play again” şi cu „Andrei”.    Şi, ajungând în Decembrie, îmi face mare plăcere să pot să spun că ducem mai departe tradiţia cu spectacolul „Mamma mia”, de la Sala Palatului: în Decembrie, prin forţa imaginaţiei, mergem în Grecia! (râde)

– Şi, muzical, mai pui ceva la cale?

– În Octombrie şi Noiembrie am deja programate mai multe concerte „Jazz On”, tot la Teatrul Elisabeta – se fac deja zece sau unsprezece ani de când cânt jazz la Teatrul Elisabeta şi anul ăsta am primit invitaţia de a continua şi acest proiect, alături de colegii mei, Ovidiu „Chico” Cristian, la tobe, Alexandru Borşan, la clape, Ciprian Pop, la chitară, şi Mike Alex, la bass. Acolo cântăm, în mod obişnuit, standarde de jazz, dar acum vreau să introduc şi câte două-trei piese proprii, în versiunea lor jazzistică.

Vacanță în patru, la Mediterană

– Munceşti, în continuare, foarte mult, deși, cu siguranță, ești afectat și tu de situaţia socială, de crizele politice şi, mai ales, de cele economice. În condițiile astea, mai ai aceeaşi poftă să-ţi faci meseria? Cum reușeşti să te motivezi?

– Pur şi simplu, merg cu capu-nainte, că n-am ce să fac. (râde) E greu, pentru că artistul nu trăieşte într-o bulă de cristal, ci trebuie, la fel ca toată lumea, să plătească taxe şi facturi, să cumpere cele necesare familiei etc. Din fericire, concertele şi spectacolele mele sunt apreciate de oameni, lumea vine, am avut mereu săli pline – sunt un norocos, ştiu, că am auzit şi de situaţii în care vânzările de bilete n-au prea mers. Or, aprecierea asta de care mă bucur mă motivează fantastic. Şi de-asta nu mă confrunt cu stări de deznădejde ori de lehamite, de oboseală mentală şi emoţională din categoria „M-am săturat de greutăţi!”. Plus că nici n-am avut pauze foarte mari, în care să stau să mă gândesc prea mult la „cele rele”. Şi, oricum şi în pauze mă ţin ocupat: mai compun o piesă, mai fac vreun plan… Mă ţin în priză, concentrat pe câte ceva care-mi face plăcere. În felul ăsta, nu-mi cade moralul.

– Sunt convinsă că şi familia îţi menţine moralul ridicat. Ce mai fac fetele tale?

– Au crescut: cea mică are acum unsprezece ani şi a trecut în clasa a V-a, iar cea mare are şaisprezece şi e la liceu, a trecut în clasa a XI-a – e la mate-info, cu engleză intensiv. Şi sunt fete bune în continuare. L-au ajutat pe tati şi la concertul acesta, cel mai recent, de la UNTEATRU: am scris de mână un fel de caiete-program, cu ordinea pieselor, fetele mi-au împrumutat câte un creion colorat pentru fiecare spectator în parte, şi le-am aşezat pe scaune, rugându-i pe cei prezenţi în sală ca, la final, să-mi lase un feedback, să-mi transmită care piese le-au plăcut mai mult. După ce sala s-a golit, fetele au adunat colile de hârtie, iar în ziua următoare am făcut „recensământul”, şi aşa, cu ajutorul lor, m-am lămurit care piese au fost mai apreciate. Deci, în continuare, toţi patru – eu, soţia şi fetele – suntem la fel de uniţi, aşa cum ne ştii.

– Vine şi vacanţa „cu trenu’ din Franţa”?

– Vine, chiar mâine plecăm: destinaţia Marea Mediterană. Două săptămâni – n-am mai fost niciodată atât de mult plecaţi, şnur! (râde) Dar cu toţii avem nevoie de perioada asta de relaxare: şi noi, eu cu soţia, şi fetele. Sincer, eu nu sunt neapărat fanul mării, dar nici nu pot să spun că e un chin: îmi place să-not, să stau cu o berică pe plajă… Poate o să-ncerc şi nişte scufundări – ar fi prima dată. Oricum, noi, când mergem în vacanţe, nu suntem genul care să stăm doar pe plajă: ne place să mergem, să vizităm locuri noi… Ne facem şi trasee culturale, nu stăm doar să vegetăm la „all inclusive”.    

Foto: Cristina Oltean, Arhiva personală