• Acest interviu cu PS Emilian Crișanul l-am realizat în urmă cu câțiva ani, urmând să-l completez când Preasfinția Sa ar mai fi avut un răgaz pentru asta. N-a fost să fie, căci problemele de sănătate cu care PS Emilian Crișanul se confrunta încă de pe-atunci i-au mușcat nu numai din trup, ci și din timp. Acum, s-a sfârșit cu toate. Cred însă că cele spuse pot rămâne mărturie despre un om și un ierarh minunat și extrem de plin de lumină. Dumnezeu să-l odihnească cu Sfinții Săi! •
„Bucurați-vă că aveți copii în biserică!”
– Preasfinția Voastră, sunteți prezent, constant, în mijlocul credincioșilor, mai ales în parohiile de la țară. E o obligație sau o bucurie de a fi între oameni?
– Aceasta este misiunea slujitorilor, mai ales a unui episcop, chiar episcop-vicar, cum sunt eu. E o slujire și frumoasă, dar și responsabilă. Se poate să mergi într-o comunitate în care n-ai mai fost, poate ai trecut printr-o parohie doar așa, într-o după-amiază, câteva minute, te-ai întâlnit cu preotul, ai văzut cum arată biserica, cimitirul, curtea, casa parohială. Însă duminica, la slujirea liturgică, te întâlnești cu comunitatea care te primește așa de frumos! E îmbucurător să vezi și să constați că, în zilele noastre, mai sunt oameni cu suflet, oameni credincioși, oameni care împlinesc și respectă și tradiția populară, și pe cea bisericească. Mă întâmpină cu prapuri, cu colac și sare, cu flori, și majoritatea credincioșilor sunt îmbrăcați în portul popular al locului. Cu toții așteaptă un cuvânt de la ierarh, așteaptă ca el să-i binecuvânteze, așteaptă un oaspete care vine nu în control, ci să se roage împreună cu ei.
Povestesc cu oamenii, știu cât de mult se străduiesc să iasă totul perfect, pentru că o vizită și o slujire episcopală înseamnă, de fapt, o plenitudine a slujirii bisericii. Chiar dacă ești episcop, nu vii în biserică, ai slujit și ai plecat, așa, ca un meteorit. Eu așa fac în lucrarea mea personală arhierească, stau de vorbă cu oamenii, cu copiii, le dau câte o iconiță, câte o carte de rugăciuni, să aibă o mică amintire. Asta am învățat-o de la Părintele Patriarh Daniel. Am slujit alături de Înaltpreasfinția Sa la Iași, mult timp, și am văzut că totdeauna ducea câte ceva în comunitățile în care mergea. E un mic gest de mulțumire pentru primirea pe care oamenii mi-o fac. Indiferent că e vorba de o sfințire, o resfințire a bisericii, urmată de Sfânta Liturghie, întotdeauna este multă emoție, multă atenție, multă pregătire și le mulțumesc mereu pentru asta. E frumos să lucrezi cu oamenii, e și dificil, dar ai mulțumirea sufletească de a fi în folosul lor, de a face ceva pentru ei.
Am slujit în multe parohii, nu doar în Arhiepiscopia Aradului, și am întâlnit comunități unde erau doar câțiva bătrâni la biserică, iar asta e foarte trist. Și multora le povesteam despre experiența mea liturgică în străinătate, în Spania sau Anglia, unde sunt mulți tineri și mulți copii care mai fac gălăgie, că așa sunt copiii, mai neliniștiți. Dacă se întâmpla ca oamenii mai în vârstă să fie supărați de gălăgia copiilor, le spuneam: „Bucurați-vă că aveți copii în biserică! În satele noastre de acasă sunt doar bătrâni, care nu-și mai au copiii lângă ei, nu mai au nepoți și trăiesc singuri și triști!”. Pe de o parte, împărtășeam această experiență celor care au copii și constituie o comunitate frumos închegată, dar, pe de altă parte, și comunităților îmbătrânite.
„Ținem foarte mult la faptul ca preotul să locuiască în parohie, cu familia sa”
– Cuvântul preotului poate închega comunitatea? Pentru că sunt și preoți nu foarte buni predicatori, dar foarte buni lianți ai comunității.
– E adevărat, sunt preoți slujitori care au darul de a cuvânta și de a uni membrii comunității ca într-o familie, dar sunt alții care reușesc mai puțin, depinde de darul fiecăruia, că nu e ușor să fii preot. Nu vorbesc doar de slujba în sine, ci de misiune, de a-i face pe credincioși să se roage împreună, să lase deoparte diferențele de orice fel și să se simtă în biserică exact ca în casa Lui Dumnezeu. Episcopul are și datoria aceasta, să țină o cuvântare firească, pastorală, din învățătura Evangheliei, dar care să meargă la sufletul credincioșilor, să-i mângâie, să-i ajute, să-i facă să se deschidă, să fie mai iubitori, mai înțelegători, să fie atent și la greutățile celuilalt. Prin tâlcuirea Evangheliei, prin cuvântul de învățătură în sine, poți să-i ajuți pe oameni să depășească problemele pe care le au, să le înțeleagă într-o cheie a bisericii, a existenței efemere pe pământ și a doririi împărăției lui Dumnezeu.
Sigur, în cuvântul de învățătură al episcopului trebuie abordate, cu delicatețe, problemele generale ale comunității respective, dar și îndemnul de a-i sta aproape preotului, în misiunea sa. Preotul are datoria de a fi permanent în mijlocul lor, de a sta de vorbă cu ei, de a le sluji interesul. Cunosc preoți care rezolvă problemele curente ale credincioșilor, îi duc la spital, îi ajută pe bătrâni, le cumpără medicamente sau le fac piața, e o diversitate de modalități prin care un preot își poate ajuta enoriașii. Dar e foarte important să fie cu adevărat în mijlocul lor, nu doar să vină la biserică duminica și în sărbători, și s-a terminat întâlnirea. De aceea ținem foarte mult la faptul ca preotul să locuiască în parohie, cu familia sa, să nu facă naveta, pentru că nu poți să păstorești o parohie de la distanță doar prin telefon, să vii doar duminica și când ești chemat, să slujești și ai plecat. Aceasta nu este o pastorație eficientă, tradițională, normală a bisericii. Sunt și cazuri din acestea, din păcate, dar aici, la Arad, mare parte dintre preoți locuiesc în parohii.
– De ce credeți că preoții nu-și prea doresc să slujească în parohiile de la țară?
– E tendința aceasta, pentru că satele au sărăcit, școlile s-au desființat, iar preoții, având copii, au nevoie ca aceștia să studieze la o școală de oraș sau dintr-o comună apropiată. În plus, e vorba și de serviciul preotesei, dacă nu găsește de lucru în parohia unde slujește preotul și trebuie să facă naveta. Lucrurile sunt delicate, complicate uneori, și trebuie ca și noi, episcopii, să venim în ajutorul preoților, pentru a le da un sfat, pentru a-i înțelege și a rezolva și problemele familiei preotului. Pentru că, dacă nu ai un preot cu așezare bună în familie, nu ai nici o pastorație de parohie eficientă și bună. Unde este o preoteasă serioasă, o preoteasă harnică, cu susținere pentru preot, e bine pentru pastorația preotului. Unde asta nu există, se văd deficiențele în slujirea pastorală a preotului în parohie. De aceea, când merg într-o parohie, mulțumesc preotului, dar și doamnei preotese, pentru că ea are un rol important în lucrarea preotului în parohie, alături, desigur, de consiliul parohial, comitetul parohial și întreaga comunitate.
„Nu toți preoții au vocație pentru slujirea preoțească”
– Care sunt problemele preoților din România contemporană?
– Problemele sunt mai multe. Nu toți preoții au vocație pentru slujirea preoțească, chiar dacă au acces la o educație în acest sens, și au aceleași probleme ca toți ceilalți, pentru că trăiesc în familie, trăiesc în societate, se confruntă cu problemele pe care le au oamenii obișnuiți. Pot să aibă și probleme de familie, când soția, preoteasa, nu înțelege misiunea preotului. Poate pentru că se aștepta la o altă situație după căsătorie, la un alt statut, la o altă înțelegere, poate spera să aibă o viață mai ușoară, cu mai multe facilități, iar asta nu se prea întâmplă sau nu foarte repede. Din fericire, sunt multe preotese, cum spuneam mai devreme, care înțeleg rolul preotului, merg în parohiile de la țară, se integrează frumos în comunitate.
În general, oamenii iubesc preoții și se întâmplă să fie preoți tineri, la începutul misiunii lor, pe care comunitatea îi adoptă ca pe copiii lor. Aceștia sunt, pe de o parte, copiii comunității, ca vârstă, dar sunt, totodată, și părinții spirituali ai acesteia, pentru că îi spovedesc pe credincioși, îi împărtășesc cu Sfintele Taine. Nu e o misiune ușoară, apar o mulțime de probleme, pentru că trebuie să știi să îi armonizezi pe oameni. Ca preot, trebuie să îi asculți pe toți și să pui un cuvânt de folos pentru fiecare în parte, după cum este nevoie, să te abții să clevetești și să duci vorba de colo-colo. Dacă nu respecți asta, tu, ca preot, nu ai reușit să faci o pastorație bună și ești pus într-o situație foarte delicată, oamenii încep să te vorbească de rău, văd că nu ești serios și atunci nu mai ești credibil în fața lor.
Într-o comunitate, sunt și oameni care nu te simpatizează, care te critică și poate chiar te vorbesc de rău, dar trebuie să-i înțelegi și pe aceia, să stai de vorbă cu ei, să le rezolvi și lor problemele duhovnicești și sufletești. Trebuie să ai capacitatea să îi înțelegi pe oameni, slujindu-i, armonizându-i, aducându-i la biserică, motivându-i din punct de vedere al învățăturii bisericii, dar și din punct de vedere social. Dacă nu faci lucrurile acestea, nu reușești să ai o pastorație bine plăcută lui Dumnezeu, în primul rând, și care să ducă la mântuirea sufletelor credincioșilor. Pentru că preotului i se oferă șansa de a fi într-o poziție de cinste în comunitate, dar are și o responsabilitate pe măsură, pentru că sufletele din parohia sa trebuie să se mântuiască, să dobândească viața veșnică. Și această viață veșnică se dobândește prin credință, prin faptele credinței, prin participare la sfintele slujbe, prin dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele, în concret. Dacă nu-i determini pe oameni prin model personal, nu ai reușit. Spui cuvântul, dar nu mai ești credibil.
„Omul singur e cel mai trist om de pe pământ”
– Dumneavoastră predați și la facultatea de Teologie. Cât de pregătiți sunt actualii studenți, viitorii preoți, pentru genul acesta de jertfă de sine?
– Învățământul universitar, în general, are și el problemele lui, nu mai este școala care era înainte, la nici un nivel. Studenții nu se mai pregătesc suficient, iar societatea îi influențează foarte mult. Totul pornește din societate, cum se comportă oamenii, ce așteptări au. Studenții de la teologie fac și ei parte din societate, sunt și ei tineri, care nu se mai pregătesc într-un sistem de învățământ închis, cum era înainte de Revoluție și chiar câțiva ani după, când se stătea la cămin, se mergea la biserică și la cursuri, iar în oraș se ieșea doar cu bilet de voie. Era o disciplină care a dispărut. Dar și studenții la teologie sunt împărțiți, sunt studenți foarte buni, buni și mai puțin buni. Predau cursuri la Craiova, acum și la Arad, am predat și la Iași, diferă de la o regiune la alta întrucâtva, dar unii chiar și-au descoperit vocația. Avem studenți care au terminat Teologia, au făcut și masterul și au mers în parohii de la țară și slujesc așa de frumos. Am văzut și la Vâlcea, și la Arad, peste tot, tineri capabili de jertfă și încă e bine, adică nu sunt tineri care urmăresc doar scopuri materiale, care să meargă într-o parohie bună, într-o comunitate mare, doar ca să aibă mai multe privilegii și mai mult folos material, financiar. Poate există și gândirea aceasta, dar noi căutăm să formăm tineri care să meargă în parohie și să-și înțeleagă menirea.
A fi preot nu înseamnă doar a fi cinstit de comunitate și a fi remunerat de stat. Trebuie să-i slujești pe oameni, trebuie să te sacrifici pe tine și, de multe ori, și familia, pentru comunitatea pe care o slujești. Dacă n-ai înțeles lucrul acesta, poți fi „un simplu funcționar”, popă, nu preot, cum spune vorbirea populară. Mai sunt tineri buni, dar noi trebuie să-i cernem, avem și această datorie.
„S-a adâncit neîncrederea dintre noi, s-a adâncit ne-iubirea”
– Se simte o schimbare în atitudinea credincioșilor după trecerea prin pandemie, care a fost un test la nivel global?
– Da, se simte. Oamenii au devenit mai temători, mai distanțați nu doar fizic, ci mai ales social și uman. S-a adâncit neîncrederea dintre noi, s-a adâncit ne-iubirea. Nu mai suntem solidari, chiar dacă ne ajutăm unii pe alții în diferite situații. S-a așezat în ființa oamenilor un obicei rău, acela de a fi indiferent, de a te păzi pe tine mai mult decât pe alții. Totul pleacă de la neîncrederea în celălalt, asta te ține la distanță, iar distanța separă, nu unește, așa cum se întâmplă în rugăciune, în comuniune.
În astfel de momente, e foarte important ca preoții să fie foarte prezenți alături de credincioși, și fizic, dar și prin mijloacele de comunicare, pentru ca oamenii să nu se simtă abandonați. Sunt și oameni singuri, oameni bătrâni, oameni bolnavi, care nu mai au pe nimeni sau au copiii plecați în străinătate, iar preotul are și rolul de a-i ține aproape de a-i ajuta să nu se simtă singuri. Omul singur e cel mai trist om de pe pământ, la un moment dat își dorește moartea, pentru că nu mai găsește sensul vieții lui. Tristețile acestea trebuie vindecate, trebuie înlăturate de la toți oamenii care suferă. Trebuie să fim alături de suferința lor și, pe cât se poate, prin toate mijloacele pe care le are preotul și episcopul la îndemână, fie cele spirituale, duhovnicești, fie cele materiale, să-i ajutăm să poată ieși din această situație cu mintea întreagă, cu sufletul întreg și cu ființa normală, pentru că se poate cădea foarte ușor.
„Trebuie să-i luăm pe oameni așa cum sunt”
– E nevoie de o anume însușire a preotului, ca să reușească să se acomodeze, indiferent unde îl duce viața?
– E nevoie de așezare interioară și de înțelegere a locului și a oamenilor, pentru că masă și casă ai peste tot. Dacă știi să relaționezi cu oamenii, să socializezi, să discuți și să te înțelegi cu ei, toate astea te ajută să nu ai probleme de acomodare. Chiar dacă sunt călugăr, lucrul cu oamenii mă face să fiu în societate, să fiu în oraș, să fiu în comunitățile parohiale, iar această slujire mi-a dat posibilitatea să mă adaptez foarte repede. Experiența mea de-a lungul anilor și slujirea în mai multe locuri din țară m-au ajutat cu atât mai mult să nu am probleme de adaptare. Iei oamenii așa cum sunt, îi ajuți dacă poți, cu rugăciunea și cu fapta.
Menirea noastră, ca preoți, ca slujitori ai lui Dumnezeu, este să-i slujim pe oameni, dar în primul rând liturgic, abia apoi social, educațional sau cultural. Trebuie să facem slujbe cât mai multe, pentru că slujbele ne țin, dincolo de activitățile celelalte.
– Spuneați într-o predică: „Sufletele noastre mor când nu mai iubesc”. Să fie aceasta lecția și concluzia acestui interviu?
– Afirmația aceasta este o sinteză a gândirii Sfinților Părinți. Exact așa se întâmplă, când nu-L mai iubești pe Dumnezeu, nu-i mai iubești pe oameni, ești ca un om mort, nu mai ești de folos, nici ție nu-ți mai ești de folos. Dacă ne înstrăinăm, ne însingurăm în egoismul nostru, în modul nostru de a fi, atunci suntem ca niște oameni morți, chiar dacă noi credem că suntem vii.
Fiul lui Dumnezeu s-a născut ca om din iubire față de oameni, cum spun Sfinții Părinți și, în mod deosebit, Sfântul Grigorie Teologul: „Dumnezeu s-a făcut om ca omul să se îndumnezeiască, să devină Dumnezeu după har”. Iubirea ne ajută să trăim, iubirea Lui Dumnezeu, din care ne împărtășim în fiecare zi. Că, dacă nu ne-ar iubi Dumnezeu, nu am exista. Dar ne iubește pe toți și ne păstrează în viață tocmai pentru ca să cunoaștem iubirea Lui și să o împărtășim celorlalți oameni.
*
PS Emilian Nica (n. 1972) a intrat în viața monahală la Mănăstirea Neamț, la vârsta de 17 ani, unde a urmat seminarul teologic. A activat în cadrul Centrului Eparhial Iași, iar în 2009 a fost ales Episcop vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, cu titulatura de Lovișteanul. După aproape opt ani, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ales, în 2017, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Aradului, cu titulatura de Crișanul. PS Emilian Crișanul s-a stins din viață anul acesta, în 26 Iunie.
Foto: Ziarul Lumina
