Români care au reușit

Dacă străbați țara doar pe autostrăzi sau drumuri naționale, fie ele și perfect asfaltate, nu faci decât să scurtezi timpul în care ajungi la destinație. De văzut, însă, nu vezi prea multe, de cunoscut țara, cu atât mai puțin. Dar dacă timpul îți permite și îndrăznești să te abați de la drumul principal, aproape că nu-i vale pe care să nu descoperi frumuseți nebănuite, ambientale și umane, deopotrivă.

Cum mergi pe Valea Oltului, de la Sibiu spre Râmnicu Vâlcea, după ce vei fi trecut de șantierul autostrăzii care va lega Sibiul de Pitești, undeva, pe partea dreaptă, ajungi pe valea Lotrioarei. De-a lungul râului, se-ntinde satul Lotrioara, aparținător de comuna Boița, din județul Sibiu. Încă de la începutul anilor 2000, pe valea asta s-au înmulțit casele de vacanță și pensiunile, căci localnici au mai rămas foarte puțini.

M-am oprit la Pensiunea Rotarii, administrată de Ilie și Chivuța Rotaru, iar poveștile pe care mi le-a împărtășit nea Ilie m-au ajutat să mă întorc în timpuri mai prielnice pentru turismul românesc, dar și să privesc cu alți ochi experiențele viitoare de turist în propria mea țară.

Cabanieri de-o viață

Clădirea pensiunii e făcută în întregime din lemn. Până s-ajungi la ea, traversezi o curte generoasă. Iarba proaspăt cosită e numai bună de străbătut cu picioarele goale, o terapie eficientă garantat, inclusă în prețul unui popas aici. La umbra a doi brazi uriași, poți sta la masă într-un foișor de lemn, iar cei mici se pot juca nestingheriți în apropiere.

„Bine-ați venit la noi!”, mă întâmpină soții Rotaru. „Aveți noroc că nu suntem încă foarte aglomerați, că altfel, oricât ne-am fi dorit, n-am fi avut cum să vă găzduim fără o rezervare prealabilă”. E drept, când am ajuns în zonă, încă nu-ncepuse sezonul vacanțelor. „Cât îi vara de lungă, la noi e plin. În pensiune avem opt locuri de cazare, în patru camere, cu baie proprie, iar în curte e loc suficient pentru corturi sau rulote. Cei care aleg una din aceste două variante au acces la baie și la duș, iar Chivuța mea vă gătește, contra cost, orice poftiți”, mă ademenește, vesel și vorbăreț, Ilie Rotaru.

Soții Rotaru par să fi lucrat dintotdeauna în turism. E în felul lor de-a fi ceva înnăscut pentru asta. „Am început în 1984, când am fost cabanieri la Cabana Prejba, care funcționa neîntrerupt, încă din 1886. Erau 72 de locuri de cazare, curent nu era, patru ani am lucrat acolo. A fost frumos tare, veneau elevi de la „Bruckenthal”, din Sibiu, la școala de schi de la Prejba, veneau mulți străini, cehi, polonezi, nemți din fosta RDG. Aprovizionarea o făceam cu măgarii, patru ore ne lua, iarna, s-ajungem sus. Apoi, în 1988, ne-am mutat la Gâtul Berbecului, la Sadu 5, unde e o hidrocentrală mare, în fundul muntelui. Era un lac mare și, pe mal, o cabană în stilul castelelor de la Sinaia. Am mai stat un an, după Revoluție, și ne-am retras, că fetele crescuseră și trebuiau să meargă la școală”, își amintește Ilie Rotaru.

„Turismul nu se face la volan”

Ilie și Chivuța lui n-au mai luat în grijă nici o altă cabană, până când cele două fete nu li s-au măritat. Abia după nunta celei mici, s-au dus să se ocupe de Cabana Bâlea Cascadă. Trei ani și-au petrecut aici, până când, în turism, lucrurile începuseră să nu mai fie cum trebuiau să fie sau cum fuseseră ei învățați să le gestioneze. „Îmbătrâniserăm, aveam în subordine peste 20 de angajați, și nu mai puteam. Ne culcam noaptea la două și ne trezeam la cinci, și aveam grijă să fie totul în regulă, când se trezesc turiștii. Recunosc, eu am avut un defect: făceam turism de modă veche, umblam foarte mult pe jos, cu mașina numai când era nevoie, mă purtam frumos cu toți, și cu turiștii de creastă, și cu salvamontiștii, cu cei de la telecabină și cu cei de la drumuri. Nu-i lăsam pe turiști de capul lor, veneau cu mașini, cu echipamente, deciși să facă creasta în opt zile. Le luam datele de contact de acasă, anunțam Salvamontul că pleacă, toți de pe traseu trebuiau să știe de drumeția lor. La Călțun îi zice „la doi pași de moarte”, îi întrebam cum o să se descurce acolo pe viscol. Se bucurau că-i învăț, unii se mai răzgândeau, acum nimeni nu-i învață nimic, îi lasă pe toți de capul lor, de-aia se întâmplă așa multe nenorociri.

Noi nu plecam de la cabană, trebuie să fii permanent acolo, că fiecare vrea câte ceva, chiar și cei care sunt în trecere, dacă au vreo problemă, trebuie ajutați. Proprietarii din turismul de azi pleacă la dracu cu hărțile, habar n-au de orientare turistică, în țară sau în afară, umblă numai cu mașinile. Ăla nu e turism! Nu e suficient să ai bani, să construiești o pensiune, un hotel, dacă nu știi să le și administrezi, să te ocupi de turiști cum scrie la carte. Înainte de Revoluție, nimeni nu putea lucra în turism dacă nu avea studii de specialitate. Turismul românesc era gândit după modelul celui franțuzesc, american, englezesc, după turismul global, din care era luat tot ce era mai bun. Dacă ai o cabană, o pensiune, un mic hotel, un camping, îți asumi o răspundere. Oamenii vin la tine să se odihnească, iar datoria ta e să faci tot ce poți ca să nu le strici timpul petrecut în România.

Acum, își fac pensiuni și cabane copii de politicieni, oameni cu bani mulți, care n-au nicio legătură cu turismul, cu serviciile. Dacă faci pe șeful, n-ai nicio șansă. Pe unde-am fost, la toate cabanele, noi crăpam lemne, noi le așezam. Chivuța le făcea turiștilor mâncare, eu îi serveam la bar și veneau să-mi povestească ce le-a zis omul care tăia lemne în curte, nici nu-și dădeau seama că sunt tot eu”.

La sfârșitul anilor ‘80, pentru cei care lucrau în turismul românesc, s-au organizat cursuri de perfecționare, la București. Nu avea, însă, acces oricine, trebuia să știi limbi străine, să ai o cultură generală solidă, ca să existe o bază pe care să se poată ridica profesioniști de elită în domeniu. „Făceam de toate, cultură generală, geografie, previziune turistică, asta mi-a plăcut tare mult. Aveam un profesor care spunea că, în orice domeniu, fără o previziune pe termen lung, ajungi să pierzi. Și-i plină țara de exemple de-astea…”.

„Avem atâtea frumuseți, dar nu ne pasă să le valorificăm”

– Prejba, Gâtul Berbecului, Bâlea Lac. Cum ați ajuns aici, la Lotrioara?

– Aveam cumpărat teren aici, și când am renunțat la Bâlea, în 2008, am venit și ne-am făcut pensiune. Am făcut cum ar trebui să facă și tinerii din ziua de azi: faci de câți bani ai, nu te bagi în bancă. Te extinzi ulterior, dacă vezi că merge. Dacă iei credit și turismul pică, ce faci? Pierzi tot, că nu mai poți plăti ratele.

Tot ce vedeți aici e făcut de mine și de Chivuța, în 11 luni am gătat. Atunci, era o singură pensiune în zonă, mare, cu 22 de camere, dar nu ne-am temut că n-o să meargă. Mă pot duce oriunde să fac ceva, nu mă sperii de context, în trei ani de zile scot investiția garantat.

– Ce s-a schimbat, de fapt, în turismul românesc?

– Știu ce s-a schimbat, dar e greu să vă explic. În primul rând, s-a schimbat mentalitatea mondială. Noi am venit din comunism, tinerii de acum au altă gândire. Apoi, e vorba și de natalitate. În toată Europa de Est, familiile aveau patru-cinci copii, era plin de ei. Acum, nu mai sunt oameni, iar cei născuți după 1990 nu mai vin să se plimbe la noi, prin sate.

Turismul trebuie făcut de plăcere, să mergi pe munte, să vezi peisaje, nu să stai în ciubăr, să-ți înmoi pielea și unghiile în vârful muntelui. Nicăieri n-am văzut așa ceva, cât am umblat prin Europa și prin lume. Cetățile săsești, de exemplu, le știu străinii mai bine ca noi, că pe noi nu ne interesează. Și vă mai spun ceva: oamenii, în special străinii, nu vor decât un pat și o baie, și, pe cât se poate, fără televizor în cameră. Doar românii au pretenția asta.

– Ne cunosc străinii țara mai bine ca noi?

– N-aș spune asta. Pe noi ne găsesc pe internet, pe facebook, inclusiv străinii. Vin oameni cultivați și din țările foste sovietice, Estonia, Letonia, dar nu ne cunosc, nu știu nimic despre România. Pentru ei, e doar o țară de tranzit, nu știu câte lucruri interesante pot vedea și aici. Le povestesc la toți, de una, de alta, și să știți că mulți s-au întors, curioși să viziteze locuri despre care le-am vorbit.

Problema e că nouă, românilor, nu ne prea pasă de țara noastră. Nu ne pasă, de sus în jos, și invers! Mai avem mult de lucrat la mentalitatea noastră românească, până să învățăm să vedem mai degrabă cele bune pe care le avem – că sunt destule! – și să nu ne mai osândim noi pe noi. Avem câte ceva de văzut în fiecare zonă din țară, fie că-i munte, că-i câmpie, că-i fir de apă sau numai stânci. Avem obiective turistice și istorice cum mulți și-ar dori să aibă. Nu trebuie decât să punem mâna, să le dăm „o față” și să le promovăm, întâi printre noi, românii, apoi și printre turiștii din alte țări. Porunca dumnezeiască spune „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!”. Nu ne iubim, doamnă, nu ne iubim nici noi pe noi, nici țara asta faină! Cum să fie atunci interesați străinii să ne cunoască, să ne placă și să vrea să-și petreacă timp pe-aici?