Numele unui sat poate fi un motiv temeinic ca să-mi doresc să-i trec hotarul, să pătrund dincolo de indicatorul rutier. Un exemplu este Ilaciu, descoperit pe o hartă, într-o zi din vara asta. Sonoritatea străveche și ciudată a cuvântului m-a stârnit să mă pun la drum, până în județul Vâlcea, pe unde curge apa Oltețului. Aici e și un important bazin carbonifer, pe cale de a fi închis cu totul. Care să fie, așadar, viața locuitorilor din acest sat, învecinat cu carierele de cărbune?
La vale, pe Olteț
Sunt cinstit cu dumneavoastră, cititorii acestui articol. Plec spre destinația pomenită, nu din București, distanța până acolo fiind de aproape 250 de kilometri, ci din Polovragi, de sub munte, pe Olteț, la vale. Am de șofat numai 30 de kilometri, printre dealuri cu păduri și fânețe, cu priveliști de-a dreptul încântătoare, dar necunoscute publicului larg, fiindcă pe aici nu trece niciun traseu turistic. Aici se află zona minieră Alunu – Berbești, cu vaste cariere de cărbune, răni adânci excavate în trupul colinelor timp de zeci de ani. Unde nu au săpat utilajele gigantice, se întind, de pe malul râului până pe culmea dealurilor prelungi, grădini cu pomi fructiferi, cu viță-de-vie, cu pâlcuri de arbori și ierburi sălbatice. În apropiere, scade spre sud, până în șesul oltenesc, „Dealul Muierii”, cumpănă de ape între bazinul hidrografic al Oltului și cel al Jiului, totodată limită între județele Vâlcea și Gorj, iar în trecut, areal de proprietăți moșnenești, de sate libere, în mare parte. Firește, și-au exercitat puterea peste aceste locuri – cu sate care ba se țin de firul văii, ba se ascund pe culmi, între păduri – și mănăstirile, și marii boieri, cum au fost Pârâienii. Un mozaic social și funciar aproape nivelat cu totul în comunism. Deschiderea minelor și a carierelor de cărbune a oferit tinerilor locuri de muncă și salarii bune, dar a condus și la exproprieri masive și a provocat poluare și distrugerea peisajului local. Acum, activitatea minieră este la final. Carierele sunt închise complet, utilajele demontate, ultimii muncitori, rămași după mai multe valuri de disponibilizări, sunt trimiși în șomaj. Se încheie o epocă industrială, caracterizată prin folosirea cărbunelui ca sursă de energie. Intrăm progresiv în epoca energiilor alternative. Este elocvent că în Alunu, centru minier, acoperișurile caselor sunt dublate acum de panouri fotovoltaice. Multe panouri fotovoltaice. Foștii mineri, care se încălzeau cu lignitul scos din pământ, își iau acum energie termică și electrică din cer, de la soare.
Femeia care îngrijește florile
Intrarea în Ilaciu este marcată de un indicator legat cu sârmă de un cadru metalic. Abia am trecut podul peste Olteț. Porumbiștea din luncă etalează un verde sănătos și luminos. În depărtare, spre nord, se profilează culmile alpine ale Parângului. De sub roțile Opelinei mele, șoseaua asfaltată urcă lin printre gospodării. Opresc într-o intersecție. O tânără femeie, având alături o fetiță care se joacă, sapă florile de la șosea. E semn bun când întâlnești într-un sat pe cineva care îngrijește flori în afara gardului, la drum. Ar putea fi o persoană deschisă, volubilă, pe care o poți avea ca interlocutor. Și mare nevoie ai de cineva să schimbi două vorbe, într-un loc necunoscut, unde abia ai ajuns. O conversație, fie și la poartă, așa, din mers, te ajută să descoperi și altceva decât ce vezi în jur cu ochiul liber. Nicoleta este contabil, dar a rămas fără loc de muncă după ce firma care gestiona o rețea de apă în orașul Berbești a intrat în faliment. Acum își caută de lucru. Soțul ei muncește în Anglia. Trei săptămâni e plecat, dar o săptămână stă acasă. Lucrează prin diferite locuri din Europa, unde firma are contracte. Soții Oprița cresc doi copii, care merg la grădiniță, respectiv, școala gimnazială. Transportul școlar funcționează impecabil. Femeia e mulțumită. Vin microbuzele zi de zi. Primăria a introdus și rețea de apă, a asfaltat drumul până în vârful dealului. Au în sat și cabinet de medicină de familie. E un serviciu important, care, din păcate, lipsește în numeroase sate din România. Activitatea minieră, care s-a desfășurat de-a lungul a zeci de ani, din comunism până în prezent, a fost o sursă certă de câștig pentru săteni. Cu banii încasați și-au construit case arătoase, și-au amenajat gospodăriile. Umblu pe stradă și descopăr locuințe bine îngrijite. O singură curte e pustie. Dincolo de ulucile gardului, o casă bătrânească, poate veche de un veac, se ruinează implacabil. Șoseaua urcă în serpentine pe spinarea dealului. De o parte și de alta, gospodăriile au mașini la poartă. Un șopron îmi atrage atenția, datorită unui element original: între zid și acoperișul din plăci de azbest ondulat a fost întins, cu rol protector, un banner publicitar, cu text în limba italiană: „Da oggi ottenere il Cashback”/ „Începând de astăzi puteți beneficia de Cashback”. Probabil o reclamă la un serviciu financiar din Italia. Săteanul care lucrează în Peninsulă a pus mâna pe bucata aia de pânză groasă inscripționată cu mesaje publicitare și a adus-o acasă, la Ilaciu, să-i dea o întrebuințare practică, să apere fânul din pod, de ploi. Pe banner sunt și doi bărbați, la costum, în interiorul unui autoturism, unul arătându-i celuilalt ecranul unui telefon. Mă amuză imaginea asta ruptă din ambianța unui oraș italic și lipită aici, pe un acaret de pe dealurile Vâlcii.
Paharul cu vin
Pe malul unui pârâiaș ale cărui ape se târăsc spre Olteț, paște o văcuță. Ar fugi, cine știe unde, dacă pajiștea nu ar fi împrejmuită cu gard electric. Pentru cine nu a mai fost de mult pe pășunile țării, trebuie să precizez că aceste garduri electrice sunt deja o prezență familiară în zonele unde sunt crescute animale. Firul electric care ține văcuța din Ilaciu la respect, ca să zic așa, este alimentat de la o sursă de energie alternativă: un mic panou solar, situat peste pârâu, într-o grădină cu un șopru, o fântână și o mică plantație de viță-de-vie. Ilac, găsesc pe internet, ar fi o vită cu coarne scurte, crescute în lături. De aici, poate, denumirea satului. În grădina cu panou fotovoltaic, o cunosc pe Maria, soacra Nicoletei. O bătrânică blajină, care trebăluiește zilnic, oriunde este nevoie. Nu a plecat nicăieri din sat. A crescut patru copii. Astăzi, se ocupă de tufele de vie. Rupe lujerii, mai dă cu sapa: „Am o prietenă de seama mea. Toamna, mă întrebă dacă am făcut vin, că ar vrea și ea un pahar”. Maria își amintește că înainte vreme mergea cu rufele în lighean la Olteț să le spele. Acum, au mașină de spălat, datorită rețelei de apă. S-a schimbat traiul prin satele noastre, asta mă tot străduiesc să arăt.
La cârciumă, unde opresc să beau un suc rece, îl cunosc pe Ion Smeu, fost muncitor la cariera de cărbune din apropiere, acum pensionar. Primește vreo 7.000 de lei pe lună. „Alții, care au avut vechime, iau și 10.000 de lei”, mă asigură omul. „Le fac concurență celor cu pensii speciale”, punctez eu. Râdem amândoi. Un miner merită pensia asta, a lucrat în condiții vitrege, care i-au periclitat sănătatea. Unii din cei care încasează pensii speciale au stat prin birouri. Nu au riscat nimic. La un kilometru distanță de satul Ilaciu, spre nord, se află cariera de cărbune Alunu. Șofez cu grijă, prin spatele unui deal, pe un drum de țară, neasfaltat. În scurt timp, ajung parcă pe Lună sau pe Marte. Excavatoarele gigant, acum oprite, au mâncat pământul și au săpat un crater imens. Zeci de ani, de aici a fost exploatat lignitul și livrat către termocentrale. Noua politică europeană prevede reducerea drastică a utilizării cărbunelui în producerea energiei. În marginea acestui deșert dezolant unduie frumos un lan de grâu. E holda speranței, îmi zic, în timp ce intru în mașină. Cât timp mai găsim pe dealurile acestea, scurmate de excavatoare, o tarla cu grâu care se coace în soarele verii, e semn bun că viața merge mai departe.
