N-am fost de mult prin sudul țării. Întinderea câmpiei nu-i tocmai pe potriva sufletului meu, așa cum e muntele. Cu toate acestea, un mesaj primit din partea unui cititor fidel al revistei Formula AS m-a făcut să-mi îndrept privirea și într-acolo. Florin Radu Ștefănescu, președinte al Asociației „Monumente Renăscute” din Corbeanca, județul Ilfov, a dorit să-mi atragă atenția asupra comorilor arhitecturale vechi din sudul țării, mai puțin cunoscute, dar nu mai puțin valoroase decât suratele lor mai de la nord. Deși nu e de profesie nici arhitect, nici proiectant, nici restaurator, domnia-sa se ocupă, de câțiva ani, de salvarea acestor case, ajutat de voluntari inimoși din întreaga țară.
Dacă între fotografiile inițiale ale acestor case și imaginea lor de după restaurare există diferențe majore, e pentru că se simte căldura și dragostea cu care mâini harnice le-au redat aspectul de odinioară. Iar lumina ce le-nvăluie vine din timp, doar ca să se odihnească în prezent și să-și continue, mai apoi, drumul spre mai departe.
Rânduiala pământului
Iată mesajul primit: „Când vorbim despre patrimoniul vernacular, despre arhitectură tradițională și frumusețe rurală, privirile tuturor se îndreaptă instinctiv spre nordul țării: spre Maramureș, spre Bucovina sau spre Transilvania. Sudul, cu uriașa Câmpie Română, cu Muntenia bazei noastre identitare, pare adesea lăsat în umbră, condamnat la un fel de uitare, privit ca un spațiu arid al monotoniei rurale. Dar realitatea este cu totul alta. Ascunse pe ulițe prăfuite, înghițite de bălării sau sufocate de vilele moderne de beton care răsar agresiv, aici se mai află câteva bijuterii arhitectonice. Sunt case din pământ bătut, din chirpici sau din paiantă, cu prispe largi, streașină sau uși sculptate și florărie traforată cu migală de meșteri geniali anonimi, care au știut să dea lutului și lemnului o grație unică, plină de simboluri. Sunt case construite cu o inteligență și o sensibilitate extraordinare, fără planuri sofisticate, fără tehnologii moderne, dar cu o armonie care astăzi pare greu de atins, cu o ornamentică foarte bogată în simboluri, dar niciodată disonantă în proporționalitate. Aceste case sunt expresia unei civilizații rurale care a reușit să creeze frumusețe folosind resurse locale și cunoștințe transmise din generație în generație, sunt ultimele mărturii materiale ale unui mod de viață ancestral, fundamentat pe comuniunea perfectă dintre om și natură.
O casă bătrânească nu este doar o adunare de bârne, chirpici și stuf, ci o rânduială a pământului, transformată în adăpost și sfințenie. Când moare o casă, moare o întreagă lume. Poate că cea mai mare dramă a patrimoniului rural românesc este faptul că dispariția lui se petrece în liniște, discret și dramatic. Când arde o catedrală, știe o lume întreagă. Când se prăbușește o casă țărănească veche de o sută cincizeci de ani, într-un sat din Muntenia, de cele mai multe ori, nu află nimeni. În ultimele decenii, sute și poate mii de case valoroase au dispărut fără să fie măcar documentate. Odată cu ele, au dispărut tehnici de construcție, detalii decorative, povești de familie și fragmente de istorie locală. Unele se prăbușesc abandonate, altele se demolează chiar de proprietari, iar altele sunt transformate atât de radical, încât își pierd complet identitatea”, mi-a scris Florin Radu Ștefănescu.
„Strămutarea – soluție imperfectă, dar mai bună decât distrugerea”
– Cum de v-ați încumetat să vă apucați de restaurarea acestor case de care vorbiți?
– Aveam un sentiment dual, ceva între marea mea admirație față de aceste bijuterii ale arhitecturii țărănești din Muntenia și mâhnirea cauzată de indiferența la adresa lor și viteza cu care începeau să dispară. Am înființat asociația în anul 2021, ca o reacție disperată la ceea ce vedeam la tot pasul: case cu acoperișuri prăbușite, locuințe părăsite în care crescuseră copaci, cu fațade de o eleganță interbelică rară, măcinate de ploi și viscole.
M-a marcat foarte mult imaginea unor case construite acum o sută sau chiar două sute de ani, care supraviețuiseră războaielor, incendiilor și schimbărilor istorice, dar care riscau să fie pierdute acum, din cauza nepăsării sau a lipsei de resurse. Am înțeles că simpla preocupare personală nu este suficientă și că, dacă rămân doar un simplu spectator care fotografiază declinul, sunt complice la distrugerea propriei noastre culturi. Asociația „Monumente Renăscute” a apărut din convingerea că măcar o bucățică de patrimoniu poate fi salvat, dacă-mi transform revolta personală într-o misiune colectivă. La început, nici măcar nu aveam un plan, doar convingerea că fiecare casă salvată poate însemna o victorie împotriva uitării. Acum, munca mea de zi cu zi este atât despre aceste clădiri valoroase, cât și despre oamenii care le-au construit, despre noi și despre cei care vor veni, despre toți cei care au dreptul să știe care le sunt rădăcinile.
– Pe baza căror criterii ați ales casele pe care să le renovați?
– Primul și cel mai important criteriu este valoarea arhitecturală și gradul de autenticitate al clădirii. Căutăm clădiri care păstrează tehnicile constructive originale și detaliile ornamenticii realizate de meșterii locali, care nu au fost alterate masiv de intervenții moderne, cum ar fi tencuielile de ciment sau adăugirile de BCA. Al doilea criteriu este starea de degradare a acestor case: casele abandonate, cu acoperișul afectat, care riscă să se degradeze accelerat sau cele pe care proprietarii doresc să le demoleze. Principiul nostru fundamental, idealul, este salvarea caselor in situ, pe amplasamentul original, acolo unde au fost construite și unde fac parte din peisajul cultural al comunității. Din păcate, în unele cazuri, acest lucru este imposibil, din cauza presiunii imobiliare uriașe, în special în județul Ilfov și în zonele din apropierea Bucureștiului sau în situații în care proprietarii nu-și permit restaurarea. În multe cazuri este necesară strămutarea, ca ultimă soluție, extremă și controversată, pe care unii specialiști o consideră imperfectă, cum și este, dar este infinit mai bună decât pierderea definitivă a casei. Decât să lăsăm o bijuterie interbelică să fie transformată în moloz, alegem să o demontăm element cu element, să o transportăm și să o reconstruim într-un spațiu sigur, unde poate primi o nouă viață și o nouă funcționalitate. Procesul de relocare nu este deloc ușor, este foarte complex, migălos și costisitor.
Povești de viață, în lut și lemn
– Sunt case care „spun” povești mai interesante decât altele?
– De casa lui Ilie Micu din Remuș-Frătești-Giurgiu, ridicată în anul 1932 de unul dintre primii depanatori ai liniilor telefonice din istoria României rurale, ne-am ocupat în 2024. Casa era emblematică prin picturile ornamentale de la streașină, ce au indus o comparație cu un „Voroneț” al caselor de paiantă din sudul Munteniei. Tâmplăria ușii principale dădea prestanță întregii case, iar prispa deține un portic cu colonadă și arcade de inspirație urbană, ce accentuează stilul neoromânesc și dorința proprietarului de a-și particulariza locuința. Această casă a ajuns în Măgurele-Ilfov, unde ni s-a oferit un spațiu public frumos și adecvat pentru amplasarea ei.
O altă casă emblematică este casa familiei Lișcă, din Dărăști-Ilfov, descoperită în 2024, în cadrul unui proiect de investigație culturală, împreună cu poștași voluntari ai Fundației Poșta Română. Această casă reprezintă o mărturie rară a arhitecturii din zona Ilfovului și Munteniei de Sud. Fațada este o bijuterie artistică, definită de opt stâlpi decorați cu basoreliefuri, ce îmbină motive geometrice, populare și religioase. Predomină cercul și roata, reprezentări geometrice ale soarelui, „ochiul lui Dumnezeu”, simboluri ale vieții, fertilității și protecției divine. Un detaliu artistic de o raritate absolută la o casă țărănească îl constituie panourile sculptate în stejar, aflate la streașină, între console. Din păcate, doar două s-au mai păstrat și au fost remontate în starea lor originală. Conform mărturiilor locale, jumătate din aceste panouri purtau însemnele heraldice ale județelor României interbelice, alternând cu elemente voievodale, regale și imperiale. Ușa dublă de la intrare constituie piesa centrală, fiind cea mai bogat decorată, prin registre suprapuse: motive vegetale, simboluri ale belșugului și ale vieții roditoare, păsări și, în mod excepțional, doi cai, sculptați în tehnica naivă.
Familia moștenitoare a acestei case nu și-a permis salvarea ei in situ, de aceea s-a ales relocarea în Buftea, unde nu mai exista nicio casă tradițională valoroasă, iar comunitatea își dorea foarte mult să dețină un astfel de imobil.
– Care e viitorul acestor case, după restaurare?
– Cel mai mare pericol pentru o casă restaurată este să rămână goală, căci o casă trăiește atunci când oamenii îi trec pragul, când iarna are focul aprins în sobă și vara îi simt răcoarea. O casă restaurată are șanse mult mai mari să supraviețuiască dacă este folosită și iubită. Scopul nostru este să le oferim o nouă viață: fie ca muzee vii și centre educative pentru copii, fie ca spații culturale, ateliere de meșteșuguri și, în viitor, poate chiar unități de cazare turistică tradițională, care să genereze venituri și mândrie pentru comunitățile gazdă. Casele Frusina din Corbeanca, Ilie Micu din Măgurele, Lișcă din Buftea deja sunt parte integrantă a vieții culturale din aceste comunități.
„Profilul voluntarilor noștri este fascinant”
– Cum ați reușit să mobilizați voluntari, să-i implicați în aceste proiecte?
– Una dintre cele mai mari satisfacții în această muncă este când vedem cum renaște o comunitate acolo unde înainte era doar nepăsare, cum renasc momente, nu doar monumente. Am mobilizat oamenii prin puterea exemplului și prin oferirea unui sens. Încă de la primul proiect cu Casa Frusina din Corbeanca, în urma postărilor pe rețelele de socializare, a parteneriatelor cu asociațiile studențești, am descoperit că oamenii au în suflet o sete uriașă de autentic, o dorință de a lăsa ceva concret în urma lor, într-o lume din ce în ce mai digitalizată și abstractă. Când lansăm un apel la „clacă”, voluntarii înțeleg că restaurarea înseamnă mult mai mult decât repararea unei clădiri. Se întâmplă să descoperim fotografii, acte vechi, scrisori sau obiecte personale și, astfel, casa încetează să mai fie o simplă construcție, și devine povestea unor oameni reali. Profilul voluntarilor noștri este fascinant, prin diversitate: IT-iști care își petrec zece ore pe zi în fața ecranelor, studenți la Arhitectură, profesori universitari și de liceu, învățători, artiști, dar și localnici sau pensionari din sate și județe vecine.
Cred că oamenii caută tot mai mult activități care au sens. La fiecare proiect, am avut peste 200 de voluntari, care au lăsat confortul vacanței sau al weekend-urilor, pentru a frământa lutul cu picioarele, a curăța lemnul vechi sau pentru a modela piese de lemn noi. Acești oameni vin mai ales să se repare pe ei înșiși de tumultul vieții moderne, regăsind bucuria simplă a muncii împreună, a clăcii de altădată. La finalul zilei, împărțim o masă bună și avem satisfacția că am salvat o bucățică de țară.
Concomitent, mulți dintre ei doresc să învețe să construiască natural, sustenabil, dar și durabil, descoperă tehnici tradiționale și înțeleg câtă inteligență și muncă se află în spatele unei case țărănești. În România, se interpretează greșit cum că o casă de pământ înseamnă sărăcie. Puțini dintre noi știu că în Germania se află case din pământ și cu câte șase etaje, construite acum 200 de ani și încă locuite, în Anglia sunt chiar mult mai vechi, sau că în Maroc există palate construite din pământ. Construcția cu materiale naturale este un domeniu la care se întorc din ce în ce mai mulți doritori de case de vacanță, dar chiar și de case permanente. Respectând anumite principii constructive, casele de pământ actuale sunt mult mai sănătoase și pot fi la fel de durabile și rezistente ca și cele moderne.
– Cât de deschise la a colabora sunt autoritățile locale?
– Relația cu autoritățile locale este adesea cel mai dificil test de răbdare. Pe de o parte, ne lovim frecvent de un hățiș legislativ potrivnic și de o lipsă cruntă de viziune din partea unor administrații care nu conștientizează valoarea patrimoniului construit, pe care-l privesc ca pe o preocupare marginală. Pentru mulți primari din mediul rural, o casă veche, de chirpici, este de neluat în considerare spre a fi păstrată și protejată. Interesele imobiliare obscure și dorința de a face loc modernității blochează de multe ori inițiativele noastre.
Pe de altă parte, există și excepții luminoase, primării care au înțeles că turismul cultural și identitatea locală pot deveni motoare de dezvoltare economică. Există primari și administrații care înțeleg valoarea patrimoniului și ne devin parteneri reali. În astfel de locuri, lucrurile avansează mult mai ușor. Parteneriatele cu administrația județului Ilfov și din localitățile Corbeanca, Măgurele și Buftea, unde autoritățile ne-au sprijinit, oferindu-ne terenuri sau suport logistic pentru reconstrucție, sunt dovezi clare că se poate colabora eficient atunci când există deschidere și inteligență administrativă. Ca o notă de optimism, în ultimii ani, interesul pentru identitatea locală și pentru dezvoltarea prin cultură a crescut. Dar mai este mult de lucru.
– Ce proiecte de viitor aveți?
– Pe termen scurt, ne concentrăm pe finalizarea restaurării caselor aflate în lucru, iar pe termen lung, visul nostru cel mai mare este crearea unei rețele de case salvate, care să demonstreze că patrimoniul tradițional poate fi un spațiu de referință, cultural și turistic. De asemenea, continuăm extinderea proiectului nostru de cartografiere și documentare „Casele din Codrii Vlăsiei” și milităm, la Ministerul Culturii, pentru modificări legislative care să protejeze mai eficient aceste comori. Campania noastră nu se va opri, atâta timp cât în Câmpia Română mai există o casă tradițională care își strigă neputincioasă dreptul la nemurire. Dorim să extindem programele educaționale, să implicăm un număr tot mai mare de tineri și să formăm noi generații de meșteri capabili să lucreze cu tehnicile tradiționale. Încercăm să aducem trecutul în prezent, să îl transmitem mai departe, demonstrând că patrimoniul nu este un lux, și nici o preocupare rezervată specialiștilor. Pentru că, atunci când dispare o casă tradițională, nu pierdem doar o clădire, ci o parte din povestea noastră, ca oameni și ca societate. Patrimoniul trebuie să fie memoria noastră comună.
Ne dorim să continuăm identificarea și documentarea caselor valoroase din Muntenia și din alte regiuni ale țării, cu sentimentul că în fiecare casă restaurată supraviețuiește ceva din lumea care a construit România rurală: o lume a meșterilor anonimi, a gospodăriilor ridicate cu răbdare, a comunităților care știau să trăiască împreună. Poate că nu vom putea salva toate casele, dar fiecare casă recuperată este o victorie împotriva uitării. Într-o epocă în care totul pare provizoriu, aceste case ne amintesc că rădăcinile încă au puterea să țină lumea în picioare.
