Rețeaua publică de apă a ajuns, în sfârșit, și în comuna Peștișu Mic, din județul Hunedoara. Este, aș zice, un moment epocal pentru comunitatea locală. Sătenii care se vor racorda vor avea apă la robinet, în gospodărie. Ce alte investiții publice au mai fost realizate în această comună de la marginea estică a Ținutului Pădurenilor?

Pe malul Peteacului

Las în urmă orașul Hunedoara și intru pe o șosea secundară. Am în față culmile împădurite ale Munților Poiana Ruscă. Peisaj submontan, cu arături și fânețe, întinse într-o depresiune largă, bună de locuit. Ajung repede în Peștișu Mic și opresc în curtea pavată a Primăriei. Pe gardul metalic sunt amplasate panouri cu informații despre proiectele edilitare locale. Să știe cetățenii că vin bani în comună de la bugetul național și de la cel european, și sunt transformați în rețele de apă și de canalizare, în buldoexcavatoare, în autoutilitare, vehicule pentru intervenții de urgență și mobilier pentru primărie. Clădirea autorității publice locale este una simplă, ca o casă oarecare. Păi să vedeți în alte comune din România, ce sedii de primărie și consiliu local au fost construite: cu etaj, cu holuri și birouri largi, zici că aparțin unor companii de stat sau chiar unor multinaționale. Acele sedii sunt de departe cele mai impozante din localitate. Fac un joc de cuvinte: poate fiindcă primăriile încasează impozite. În fine, să trec peste asta și să remarc un alt aspect pozitiv. Chiar prin fața Primăriei curge un pârâu, un râușor, numit Peteac. Apa asta își are cursul și prin spatele gospodăriilor. Ei bine, e atât de curată și de limpede, de parcă e lucrată cu vreun program video pe calculator! Mă uit bine, cu o privire de chițibușar, poate descopăr vreun recipient din plastic, vreo textilă, ceva. Sunt contrariat, nu văd ­niciun deșeu. Parcă nu aș fi în țara noastră, unde malurile râurilor și pâraielor sunt burdușite cu mizerii aruncate de mâna bunului nostru român. Pe malurile acestui râușor Peteac cresc niște ierburi mari, faine, abundente, care aproape îl fac invizibil. O plăcere să le privești și să asculți susurul apei cum curge, în amiaza zilei de vară. Dar edilii și cetățenii vor apă pe conductă și pe țeavă, să curgă la robinet. Grație unui program național, adică alimentat de la bugetul de stat, comuna hunedoreană a primit peste 12 milioane de lei pentru proiectul de alimentare cu apă în satele Peștișu Mic, Josani, Valea Nandrului, Nandru și Almașu Mic. Primarul Daniel Dobruțchi este la al doilea mandat și ține cu dinții să ducă proiectul la bun sfârșit.

Alte proiecte

Aflu de la edilul-șef că țevile sunt îngropate în pământ, rețeaua extinsă în mai multe sate, proiectul este în etapa finală. În curând, ar urma să curgă apă la robinet. Ar fi o premieră pentru majoritatea gospodăriilor. Pentru exactitate, punctez că o mică rețea de apă există deja în satul Mânerău. O investiție mai veche, cu acoperire limitată. Tot pentru exactitate, mai trebuie să precizez că locuitorii din satele situate pe coama dealurilor înalte, Cutin, Ciulpăz și Dumbrava, nu vor beneficia de apa din rețea. Înțeleg din explicațiile primarului că numărul mic de locuitori din acele așezări nu justifică o investiție atât de costisitoare. Mai aflu că este depus și un proiect pentru canalizare, dar tot pentru satele de pe firul văii. Aproape de primărie a fost înființată o stație cu două surse pentru încărcarea mașinilor cu motor electric. Mai trebuie montate niște contoare și, gata, stația va fi funcțională. Clădirea căminului cultural este renovată. Peste drum, un market modern, care face uitat magazinașul de odinioară, din comunism, cu rafturile mai mereu goale. Lângă marketul cu abundență de mărfuri se află și un punct de colectare a recipientelor de plastic. Umblu la pas pe șoseaua principală. Casele sunt bine întreținute, multe cu acoperișuri noi, cu garduri moderne. Vântul schimbării, resimțit după aderarea la Uniunea Europeană, suflă și pe aici, conferă un aer de prosperitate gospodăriilor. La Josani, unde e depresiunea mai largă, înainte să se strâmtoreze, să devină o vale îngustă, au fost construite mai multe vile, răsărite parcă din fânețele multicolore. Au curți vaste, neapărat cu un grătar monumental, amenajat într-un colț.

Vasi Fântânaru

În Peștișu Mic, satul de reședință, am norocul să asist, din pură întâmplare, la operațiunea de curățire a unei fântâni. Un meșter coborât în adânc umple cu mâl o găleată pe care un bărbat mai în vârstă – unchiul lui, aflu un pic mai târziu – o ridică la suprafață, cu ajutorul unei frânghii. „Oamini buni, eu sunt Vasi Fântânaru, din Hațeg”, strigă meșterul din fântână – or fi vreo zece metri adâncime – când află că sunt reporter și îl filmez. Abia îl deslușesc, acolo, în rotundul din piatră, conturat în profunzimea pământului. Apa clipocește în lumina care abia pătrunde până acolo. Și Vasi umple din nou găleata cu mâl, ca să desfunde izvorul, să se reîmprospăteze apa stătută. Când își termină treaba și se cațără la suprafață, pe pietre, plin de nămol din cap până în picioare, face un elogiu muncii cinstite și curajoase: „De douăzeci de ani curăț fântâni. Șefule, am învățat să fac asta din voința mea, de la bunicul meu. Când nu ai și parcă nu mai merge nimic în țara asta, înveți să faci orice, ca să câștigi bani cinstit”. Fântânarul din Hațeg a avut clienți din toată România. A curățit, îmi zice, și o fântână din Timișoara. Mun­ca asta nu este lipsită de riscuri. Aerul, în adânc, este mai rarefiat și poate cauza asfixieri. Fântâna aparține unui tânăr plecat de mai mulți ani în Germania, venit pentru puțin timp la casa părintească. A ținut să aibă apă din sursă proprie până va curge apa pe țeava Primăriei. Mai are o fântână, mai spre deal. Folosește un hidrofor ca să-și alimenteze gospodăria. În Germania are o firmă de curierat. S-ar întoarce în țară definitiv, dar nu este convins că instituțiile publice s-au reformat: „Totul merge prea încet, aștepți luni sau ani de zile pentru un document”. Între timp, însă, tânărul din Peștișu Mic vine de câteva ori pe an la casa părinților săi, mai repară una-alta și, iată, se îngrijește și de fântâna din curte.

Apa de fântână

Traversez un pod peste Peteac și urc spre satul Valea Nandrului. Și aici sunt gospodării trainice, bine îngrijite. Primăria a amplasat la fiecare poartă o bancă cu stinghii din lemn și cu cadru metalic, iar lângă bancă, un coș, tot din lemn, cu un mic acoperiș în două ape, ca la fântâni. Adevărul este că aproape în fiecare curte găsești câte o fântână. Și un dulău care latră de mama focului. Locuitorii sunt încă dependenți de fântânile din ogradă, chiar dacă unii dintre ei, cu serviciu la oraș, se aprovizionează cu apă plată din comerț. Până să curgă apa pe țeavă, folosesc apa din fântână, extrasă automat, cu hidroforul, fără să mai învârtă roata. Recent, în spațiul public, a izbucnit o controversă legată de un proiect de lege al Ministerului Mediului, care înăsprește sancțiunile pentru criminalitatea împotriva naturii, inclusiv a resurselor de apă, fie acestea de suprafață sau subterane. Ministra Diana Buzăianu a dat asigurări că simpla utilizare a apei din fântână nu va fi pedepsită, așa cum au acuzat unele voci pe internet. Legea se va aplica numai dacă sunt provocate „daune semnificative” resursei de apă. Rămâne de văzut care va fi forma finală a legii și cum va fi aplicată aceasta. Să sperăm că nu se va ajunge la situații absurde, cum s-a mai întâmplat pe la noi, când legile au fost interpretate aiurea. Revin pe malul Peteacului, ca să-i mai privesc o dată undele limpezi și curate. Accesul la apă este garantat de lege. În același timp, avem și noi obligația să fim responsabili față de această resursă naturală vitală. Soarta omenirii depinde de un pahar cu apă.