• Cele mai multe sate românești carpatice au și o zonă de locuire situată în afara vetrei lor. Sus, pe culmile înalte, se înșiră, precum hribii după ploaie, așa-numitele „sălașe” sau „conace”. Acestea sunt construcții din piatră și lemn, cu o arhitectură simplă, arhaică, adaptată unui trai frust. În luna Iunie, anul acesta, am avut ocazia să urc la săla­șele satului Poieni, din județul Timiș. Mai e oare viață omenească dincolo de pragul din lemn, sub acoperișul din șindrilă? •

Cum descoperi un loc nebănuit

A fost de ajuns ca soții Alexandru și Dana Lazăr, care îngrijesc cabana silvicultorilor din satul Poieni, să-mi dezvăluie că pe dealurile din împrejurimi încă se mai țin pe temelia lor câteva sălașe. Să fiu cinstit, în timp ce am umblat prin sat, pe șoseaua care îl traversează de la un capăt la altul, în paralel cu apa Begăi, nu am știut, privind casele solide, cu acoperiș din țiglă roșie, că pe măgurile învecinate cu Munții Poiana Ruscă ar fi și locuințe de vară, proprii multor sate din Carpați. Nu mi-a trecut prin minte că satul din vale, construit temeinic, apărat cu diguri din piatră, după inundațiile de acum câțiva ani, este dublat de satul de sus, risipit prin păduri și fânețe. „Bătrânii urcau vara acolo, cultivau cartofi. Își țineau vitele, până toamna târziu” spun interlocutorii mei, originari din Tomești. Sandu – pădurar, Dana – meșteră a păstrăvilor rumeniți în tigaie și a tuturor bunătăților care trec prin bucătărie. Și au fost de-ajuns cele câteva vorbe, ca să vreau să ies din sala de mese a cabanei, să mă pun la drum, să ajung în lumea de reverie și dor a sălașelor. Ghid și șofer, firește, pădurarul, care accelerează până la blană, pentru ca mașina lui de teren să învingă panta abruptă a drumului cu mâzgă roșie, mărginit de ierburile verzi, înviorate de o ploaie recentă. După ce este pus la încercare din greu, cât ține povârnișul, motorul se relaxează pe curba de nivel. Pe mâna dreaptă, în hău, zăresc prin geamul mașinii satul cu gospodării aglomerate, înghesuite una într-alta. Un șuvoi de țiglă pe malurile Begăi, la baza versanților împăduriți. Soarele dimineții de vară își revarsă cu generozitate lumina și căldura peste versanți, curți și fânețe. Pe aici, urcau până mai ieri căruțe trase de cai sau de boi. În sat, mai supraviețuiesc, din ce am înțeles, doar trei cai. Plăvanii au dispărut. Localnicii au mașini de teren. Caii-putere, hrăniți cu motorină, se avântă pe culmi, la vechile sălașe. O spun mereu: modernitatea a ajuns până în cele mai îndepărtate sate. În loc să o ignorăm, pretinzând că descoperim purități ancestrale, am face bine, ca reporteri, să o observăm, să-i evaluăm interacțiunea cu obiceiurile și ritmurile vieții omenești din partea locului. Parcă e mai interesantă și mai adevărată țesătura asta de nou și vechi, surprinsă de ochiul atent.

O ușă a timpului

Imediat după noi, urcă și șeful Ocolului Silvic Coșava, inginerul Adrian Ursulescu. Două mașini de teren care stârnesc praful unui drum străvechi, străbătut sute de ani de săteni, la locuințele lor de vară, cu caii și cu boii sau, pur și simplu, pe jos. Îi cer pădurarului să oprească la primul sălaș întâlnit. De jur împrejur, sunt fânețe necosite. În apropiere, un stejar uriaș își lasă umbra binefăcătoare peste pajiștile scăldate în valuri de dogoare. Scot telefonul și încep să filmez și să fac poze. Apoi, împing ușa din scânduri uscate și intru în locuința părăsită. Vatra focului e rece. Mă cațăr în pod, pe o scară proptită de un perete. Descopăr câteva greble cu cuie din lemn, folosite odinioară la strâns fânul. Un mic univers pastoral, închis, abandonat, lăsat pradă pustiului, cariilor și păianjenilor. Cândva, adăpostul ăsta era plin de viață, toată vara. Acum, e al nimănui. Mai sus, pe spinarea dealului, dau peste o tarla cu cartofi. Cineva mai urcă, deci, până aici, ară și seamănă pământul. Într-o margine, trei cireși vigurosi, altoiți, plini cu fructe coapte. Apuc câteva cireșe: sunt zemoase și dulci. E incredibil că prin aceste locuri cu fânețe și păduri, găsești pomi fructiferi ca într-o livadă din vale. Tare mân­dru trebuie să fi fost pro­prietarul de cireșii lui! Probabil culegea fructele dulci în coșuri de nuiele și le cobora în sat sau la vreun târg duminical, să le vândă. În apropiere, încă două sălașe. Unul e copleșit de lujeri de mur, crescuți haotic pe pereții exteriori. Deschid ușa – e neîncuiată – și văd un pat cu lenjerie, un dulap, vase din tablă, o sobă metalică, un făraș din plastic, un taburet din lemn. Obiectele sunt nemișcate, par neatinse de ceva vreme. Timpul s-a oprit în loc, a încetat să mai curgă, s-a transformat într-un clei invizibil care leagă toate aceste lucrușoare pe care mâna stăpânului nu le mai atinge. Un pas înainte și m-aș putea scufunda în trecut. Ce ar fi dacă nu m-aș mai întoarce și aș rămâne aici, să mă descurc cu acest inventar rustic, fără telefon, fără laptop? Să îmi fac lumină noaptea cu felinarul ăla de sub dulap! De teamă să nu mi se întâmple asta, trag ușa înapoi, o închid și mă îndepărtez ca și cum aș fugi de o vrajă.

Ceapă verde

Ajungem curând la un alt sălaș, aflat în proprietatea unui pădurar, Mircea Ursulescu. Sunt, de fapt, două clădiri, în mijlocul unei grădini mari, din care nu lipsesc nici zarzavaturile. Bărbatul nu a abandonat locuința de vară a înaintașilor lui. Ține ușile încuiate, ca să nu intre oricine. Doi cireși uriași își etalează bogăția de fructe coapte. Pădurarul plănuiește să amenajeze căscioarele din piatră și lemn, să le facă bune de rămas peste noapte, ca odinioară. El chiar a dormit aici, nopți la rând, în copilărie, când ai lui strângeau fânul. Și acum, la maturitate, recoltează fânul, dar seara se întoarce la gospodăria din sat. Omul are, ca mai toată lumea din Poieni, o mașină de teren, care îl ajută să facă față drumului de munte. De curând, a schimbat acoperișul uneia din construcții. A pus țiglă, ca pe casele din sat. Cea­laltă clădire e acoperită cu tablă. Pereții sunt însă din bârne cioplite cu barda. Pădurarul are musafiri: un unchi sosit din sat cu soția lui și cu o nepoată tânără, încă elevă la o școală gimnazială din Timișoara. Schimbăm câteva vorbe. Unchiul e chiar din Poieni și are un destin aș zice circular: a copilărit aici, apoi s-a dus în marele oraș din câmpie, situat chiar pe malurile acestui râu care curge prin mijlocul satului Poieni și, la pensie, a revenit pe râu în sus, până la izvoare, în satul său de origine. S-a întors la punctul de plecare. „Eterna reîntoarcere” zicea un filosof german. O viață de om, de la Poieni la Timișoara și retur.

O noapte la sălaș

Coborâm spre sat, pe un alt drum. Pe partea dreaptă, din viteza mașinii, observ că niște meșteri schimbă un acoperiș. Semn bun. Unii proprietari mai investesc așadar în casele lor de pe deal. Mai au puterea și, de ce nu, dragul de a salva de la distrugere sălașul în care au deschis ochii pe lumea asta. Și nu le e deloc ușor să care materialele de construcție până aici. Alte sălașe se vor ruina însă, ireversibil, așa cum se întâmplă și în alte locuri din Carpați. Viața omenească se retrage de pe înălțimi, ca valurile unei mări. Satul Poieni a pierdut câteva atuuri turistice. Taberele școlare s-au închis. Clădirile sunt pustii, întocmai ca sălașele de pe deal. Trenul forestier, denumit Mocănița, a fost tras în vreun depou, șinele de cale ferată ridicate de pe terasament. Ar fi fost cu siguranță o atracție turistică, în prezent. Poate că nu este chiar totul pierdut. Unele construcții din zona de sus a satului ar putea fi amenajate pentru vizitatori. Câteva zile la sălaș ar putea fi o experiență interesantă, în timpul verii. Ne plângem de căldura sufocantă și poluarea din marile orașe, de aglomerații în marile stațiuni turistice și declarăm pe Facebook că tânjim după traiul frust de odinioară. Ba mai și punem poze vechi, invocând un paradis pierdut. Iată, am avea parte, sus, la sălașe, de viața simplă, adevărată, pe care pretindem că o iubim.