Ridicată din lemn, cu geamurile către miazăzi, căsuța mea de la munte îmi duce dorul multe zile din an. Când nu mai poate, îmi trimite semne în vis și mă cheamă la ea cu mai multe „voci”, pe care, însă, de prea multe ori, trebuie să mă fac că nu le aud. Viața în București te ține în chingi din care nu te desfaci prea ușor. Mereu apare ceva neprevăzut, mereu apar alte și alte urgențe, iar câteodată, pur și simplu, mi se pare că drumul până la căsuța de lemn e prea lung. Și uite-așa se întâmplă să fiu și eu un fel de oaspete rar pentru casa aceea. Așa că nu m-am mirat deloc când, într-o primăvară, am găsit-o gata ocupată… Încărcată de cuiburi de rândunele, care au pus stăpânire pe toate streașinile și s-au făcut stăpâne pe curtea mea. Nu mică mi-a fost mirarea când, într-un târziu, după ce-am ajuns acolo, am vrut să stau într-o dimineață în cerdac, dar credeți c-am putut? Nicidecum. Când m-au văzut, au început să zboare razant pe lângă mine, ca să mă alunge din teritoriul pe care ele se simțeau stăpâne. Veneau în valuri, câte trei, patru, ca niște escadrile cu un scop foarte clar: alungarea intrusului… în prima zi au câștigat bătălia. M-am retras, pentru faptul că am văzut că am provocat mare tulburare între ele. A doua zi, la fel, s-au precipitat și au devenit gălăgioase, de cum am ieșit din casă. Nu le-am pus nici atunci la încercare prea mult răbdarea. Le-am lăsat să-și vadă liniștite de tabieturile lor păsărești. Încetul cu încetul, după mai multe zile de tatonare, s-au obișnuit cu prezența mea și nu mai erau atât de alarmate când mă vedeau. Nu-mi mai zburau amenințător pe deasupra capului. Era clar că un armistițiu era pe cale să se instaureze în curticica năpădită de flori. Sfârșitul verii ne-a găsit împărțind în pace proprietatea, umbra asfințitului și răcoarea serilor. Iar ceea ce s-a întâmplat în anul acela, în ziua plecării lor spre țări mai calde (și se întâmplă de atunci în fiecare an), a rămas una dintre cele mai frumoase amintiri de vacanță. De dimineață, au început să se adune în grupuri tot mai mari și să zboare, dând ocoluri largi pe deasupra satului. Către amiază, erau deja cu sutele, așezate în pomii de pe marginea drumului. Printre ele erau și rândunelele mele, care din când în când se desprindeau din stolul cel mare și veneau să mai stea câte puțin în cuiburile lor. Apoi, ca la un semnal, s-au ridicat toate într-un nor uriaș care a dat ocol de câteva ori dealurilor din jur. Dar când credeam că, în sfârșit, își vor lua zborul spre alte zări, le-am văzut dintr-o dată apropiindu-se de casa mea. Sute de rândunele s-au așezat pe acoperiș, acoperindu-l în întregime și formând un acoperiș mișcător, de aripi. Părea gata să-și ia și el zborul, cu casă cu tot, către țările acelea mai calde. M-am gândit că rândunelele mele își luaseră cu ele tot stolul, ca să-și ia rămas bun de la cuiburi, de la casă și, îndrăznesc să cred, de la mine. N-au stat prea mult, dar atâta cât a fost, m-a făcut să înțeleg că poate și ele visează de-acolo, din țările acelea străine, streașina mea, sub care le așteaptă primele raze ale dimineților de vară. Că, poate, și pe ele casa le cheamă cu „voci” trimise în vis. Oricum, ziua în care rândunelele, vecinuțele mele de la streașina casei de lemn, vin la sfârșitul verii să-mi spună la revedere, e pentru mine o sărbătoare. Iar iarna ce urmează să ne despartă trece, cumva, mai ușor.
