La fel ca toate crizele care se înlănțuie fără încetare de vreo 7 ani încoace, și criza energetică provocată de debitul scăzut al Dunării și al afluenților săi din Europa ne-a prins nepregătiți. Cadența și cantitatea precipitațiilor nu le poți comanda din biroul comod de șef de instituție, dar să faci cum fac alții, bulgarii, bunăoară – să stochezi surplusul de energie de peste zi, ca să-l poți folosi sau, de ce nu?, vinde, pe profit la orele serii, când consumul crește peste tot, asta putea să facă și statul român. Nu era „știința rachetelor”, nici măcar a dronelor, o altă belea care ne urmărește zilele acestea și încă un caz în care puteam acționa mai repede, pro-activ, prin parteneriate cu cei care stăpânesc mai bine tehnologia respectivă – Ucraina în primul rând. Și într-un caz, și în altul, am tras de timp pe ideea că n-o fi dracul așa de negru și nu ni s-or întâmpla tocmai nouă toate relele. Dar uite că ni se întâmplă, iar primul reflex e să dăm vina pe alții: ba că ne-au furat francezii apa, ba că nemții sau austriecii ne-au secat Dunărea, ba că ucrainenii sunt de vină că vin peste noi câteva din sutele de drone care le fac, zi de zi, viața un coșmar. Mai nou, rețelele informatice ale României sunt atacate în mod constant: baza de date de la Cadastru, fără de care industria imobiliară e efectiv pe butuci, e căzută de câteva săptămâni și nu știm când va fi din nou funcțională – iar aici, „capul răutăților” nici n-a fost un actor statal advers, ci un băiat isteț și plictisit, care a spart un sistem vechi, făcut de firma vreunui patriot „de-ai noștri”, prieten al sistemului, precum fugarul Sebastian Ghiță, din Serbia.
Nu există domeniu administrat public în România care să nu dea semne serioase de fragilitate, la cea mai banală provocare. Avertismente au tot fost, începând de la tragedia de la Colectiv. Că n-am fost în stare să salvăm oameni care au ieșit pe picioarele lor din acel club e una, că după mai bine de 10 ani, nu avem o secție serioasă pentru „marii arși” e infinit mai grav. Alocările statului au crescut constant în ultimii ani și în sănătate, și în învățământ, și în justiție, și în zona serviciilor secrete, inclusiv – sau mai ales – la capitolul salarizare, iar rezultatele sunt cel puțin la fel de proaste ca înainte. Sunt, practic, mii și mii de oameni, ca să numărăm doar șefii de instituții, nu și pe protejații lor, nu și pe cei care tac mâlc și înghit mizeriile, doar ca să-și ia salariul bun, și care, de ani de zile, se fac că muncesc, în timp ce domeniile pe care le păstoresc devin, pe zi ce trece, o vulnerabilitate pentru țara noastră. Nu e ca și cum șefii și șefuleții din energie nu ar ști cum e situația, de fapt, în domeniu, nu e ca și cum cei puși să vegheze asupra finanțelor țării nu știau în ce groapă ne aruncă deciziile guvernelor anterioare, nu e ca și cum cei din armată nu știau că e al naibii de greu și de costisitor să tragi cu avioane de luptă după drone. Tăcerea aceasta complice, de neînțeles într-o țară în care încă mai poți spune ce crezi și mai e ceva presă care să dea mai departe mesaje, ne-a adus unde suntem acum. O tăcere spartă, o dată la câțiva ani, doar de protestele unor categorii profesionale, în care e vorba, exclusiv, despre salarii – nu despre problemele din sistem, nu despre sabotajele din interior, nu despre numirile politice catastrofale, nu despre lipsa de perspectivă critică, nu despre ce fac alții bine, iar noi nu. Nimic din toate astea, iar când vine o criză, alegem calea cea mai simplă – de vină sunt alții: Ursula, Macron, Zelenski, Merz sau Maia Sandu. Oricine, numai noi, nu…
