• La Mânăstirea Bistrița a existat, încă din anii ei de început, un atelier de ceramică, la care se osteneau călugării. Frumusețea și valoarea pieselor lucrate aici ne vorbește despre o mânăstire care ne-a așezat în centrul lumii creștine, ca o punte între răsărit și apus •

Feeria de la Bistrița

„La Mânăstirea Bistrița avem de-a face cu o sinteză culturală formidabilă, pe care, dacă trecem în aceeași epocă Carpații, nu o regăsim în Transilvania. Regele Matia face un atelier de ceramică la Buda și aduce meșteri din Neapole, cu care face faianță, tot o ceramică de lux, dar nu avem acolo vasele acestea smălțuite pe care le găsim aici, în Moldova. E o feerie ce am găsit la Bistrița!”. Sobru, elegant, cu tâmplele albe, domnul Adrian Andrei Rusu își strunește emoțiile. Are, atunci când vorbește, detașarea savantului care e obiectiv în tot ce spune. În spatele lui, pe un perete întreg, văd oale smălțuite, un spectacol al unei frumuseți de acum dispărute, în care culorile stinse rotesc vrejuri sau se așează geometric în forme limpezi. Când vorbește despre ele îl simt că vibrează, pentru că în fiecare petală zugrăvită de meșter acum sute de ani, domnia sa deslușește un drum care nu a fost trasat doar prin vremuri, ci și prin spații vaste, prin chilii de călugări și palate domnești, printre inimi și minți. Istoric medievist și arheolog, cercetător științific principal I la Institutul de Arheologie și Istoria Artei din Cluj Napoca, domnul Adrian Andrei Rusu este un savant al detaliilor. E în stare să „citească” într-un fragment de ceramică o istorie întreagă, în care se topesc destine și neamuri, voievozi și armate, lupte și tratate de pace. A scris enorm și minuțios, peste douăzeci de volume, închinate istoriei noastre medievale, iar erudiția lui l-a atras pe părintele arhimandrit Luca Diaconu, stareț al Mânăstirii Bistrița, istoric și el.

„Această ceramică a fost creată de cel mai important atelier de olărit din Moldova din timpul lui Alexandru cel Bun”

În urmă cu nouă ani părintele stareț a început săpăturile în curtea Mânăstirii Bistrița, cu o echipă de arheologi coordonată de domnul Adrian Rusu, iar ceea ce au descoperit le-a întrecut tuturor așteptările. „La început, domnul profesor a crezut că aici a fost doar un centru de distribuție a ceramicii aduse fie din Polonia, fie din Ungaria, fie din Transilvania, fie din sud. Apoi am găsit din ce în ce mai multă ceramică, vase întregi, foarte frumoase, ceea ce arheologii găsesc greu într-un singur loc. Până când, la niște săpături, au ieșit la iveală tripozii din lut ars, despărțitorii folosiți la departajarea pieselor de ceramică din cuptoare, pentru ca piesele să nu se prindă unele de altele și să rămână între ele aer pentru foc. Atunci domnul profesor a acceptat ideea că aici, în mânăstirea Bistrița a fost un atelier de ars ceramică.”

Într-un fel, era firesc să fie așa. Pentru că Mânăstirea Bistrița nu e doar una dintre mânăstirile vechi ale Moldovei. Ea este lavra lui Alexandru cel Bun, bunicul lui Ștefan cel Mare, pregătită de el ca loc de veci pentru toată toată familia sa. Acest domnitor, care a așezat temeliile Moldovei, a fost strâns legat de toată lumea creștină. Cele mai vechi icoane făcătoare de minuni ale Moldovei, la care ne închinăm și astăzi cu multă evlavie, trei la număr, au venit direct de la împărații Constantinopolului, ca daruri pentru Alexandru cel Bun. „Când domnul Adrian Rusu a văzut și inscripțiile în slavonă de pe vase, a rămas fără grai, se aștepta fie la inscripții latine, fie la unele grecești, care ar fi dovedit că vasele descoperite în mânăstire erau aduse din Apus, ori din Bizanț. Dar faptul că erau inscripționate în slavonă, limbă pe care noi românii o foloseam pe atunci în slujbele bisericii, a fost dovada faptului că atelierul a fost chiar aici, în mânăstire, că nu a fost un simplu centru de neguțătorie. Asta nu înseamnă că nu există o influență bizantină în arta olăritului de aici de la Bistrița. Ea e prezentă și în pictură, ca și în toate celelalte arte. Și nu doar bizantină. Avem și o influență venită din Crimeea, o alta de la sud de Dunăre, la fel cum avem și din Ungaria sau Serbia. Dar amprenta locală există și ea și se poate citi și pe cahle, și pe ceramică, pentru că această artă e trecută printr-un filtru propriu. Vesela pe care am descoperit-o este foarte variată – de la simple boluri și până la fructiere, cum le spunem noi astăzi, foarte variat ornamentate. Această ceramică a fost creată de cel mai important atelier de olărit din Moldova, din timpul lui Alexandru cel Bun, condusă de un «ceașnic», adică de un «străchinar», reprezentant al domnului, care se ocupa cu comercializarea acestei ceramici.”

Înalt, subțire, părintele Luca Diaconu e un călugăr din cei de demult, ucenic al Sfântului Paisie Olaru, pe care l-a cunoscut în anii de seminar, și al părintelui Ioanichie Bălan, pe vremea când acesta era surghiunit de comuniști aici, la Bistrița. Înfrânat în toate, în zâmbet, în gesturi și în grai, părintele e un istoric activ, cu lucrări și articole publicate, iubindu-și mânăstirea, până la fiecare piatră pe care o restaurează sau o așează într-un zid nou. Dragostea aceasta dublă, de frumos și de trecut, a făcut ca tot ce e ridicat astăzi în mânăstire să fie în armonie cu ceea ce a fost. Sub veghea lui, străvechea ctitorie a lui Alexandru cel Bun și a tuturor marilor domnitori de după el, a renăscut în umbra unei frumuseți vechi, lipsită de zorzoanele de astăzi, care nu adaugă, așa cum cred iubitorii lor, ci scad și urâțesc. „Pe mine toate descoperirile realizate împreună cu domnul Adrian Rusu mă transpun în viața călugărilor de atunci. În viața lor de zi cu zi, dar și în viața lor de rugăciune. Am găsit, de pildă, o strachină/bol inscripționată la exterior cu un text slavon, care într-o traducere mai liberă, transmite acest mesaj: «Să fie de sănătatea celui care va bea (mânca) din ea»”.

„Călugării foloseau pentru colivă tăvi de ceramică ornamentală”

Pe atunci, munții noștri erau plini de pustnici, care aveau ascultări la atelierul de olărit, mărturie fiind un alt bol, inscripționat pe interior cu un text slavon circular, încadrat de o rozetă și o friză de palmete bizantine: «Simon și Iosif au înfrumusețat bolul/strachina». În această însemnare ar putea fi vorba de Sfântul Simeon de la Pângărați – care a trăit la Mânăstirea Bistrița până la moartea lui Alexandru cel Bun și a pustnicit pe Muntele Simon, toponimul său – și respectiv, de Sfântul Iosif de la Bisericani.

Există și inscripții liturgice pe fragmentele descoperite, ceea ce dovedește o specializare în scrierea pe ceramică, o scriere dificilă în tehnica zgraffito, adică prin zgâriere, nu prin pictare, ceea ce ar fi mult mai simplu. Pe mine m-a uimit folosirea ei de către călugării de la Bistrița acelor vremuri, în variante de texte suprascrise pe două și chiar pe trei rânduri, asemănătoare cu intitulațiile documentelor istorice scrise pe pergament sau hârtie.

Înțelegem din aceste fragmente inscripționate că în acele vremuri exista în mănăstire o perfectă ordine liturgică. Gândiți-vă că monahii utilizau, de pildă pentru colivă, tăvi de ceramică ornamentate cu simboluri religioase și cu monograme specifice unor zile săptămânale și anuale de prăznuire. În zilele de prăznuire ale Maicii Domnului, ale Sfântului Ioan Botezătorul, ale Sfintei Cruci și ale altor sfinți, se foloseau tăvi speciale, dedicate acestor sfinți și sărbători. Nu foloseau pentru colivă, de exemplu, în ziua unui praznic al Maicii Domnului, tava Sfântului Ioan Botezătorul. Deci, slujeau zilnic și, la fiecare zi închinată unui mare sfânt, aveau un vas special dedicat numai lui.

Așadar, un simplu ciob îți poate vorbi despre o tradiție monahală și despre rânduiala întregii mânăstiri în care viețuim și noi, astăzi. Monahii aveau ascultări compatibile cu viața lor. Mai ales cei care trăiau la pustie aveau nevoie să facă o rucodelie, care nu trebuia să îi deranjeze în trăirea lor. Iar olăritul era o astfel de ocupație, care nu-i distrăgea, ci își păstrau liniștea în timp ce lucrau și-și permiteau să orneze acele vase de ceramică, folosind simboluri care ne vorbesc până astăzi despre Dumnezeu și despre viața și trăirea sihaștrilor noștri.”

„Nu există așa ceva nici în lumea mediteraneană, nici în Crimeea!”

Părintele stareț îmi deschide ușile de sticlă ale unui dulap pe care stau, cuminți, câteva dintre vasele descoperite aici, în mânăstire. Am un fior în fața lor, pentru că mă gândesc că au ajuns la mine după ce au trecut prin veacuri de distrugeri, incendii, vărsări de sânge și năpaste care s-au abătut pe Țara Moldovei, iar în trupul lor moale, de lut ars, s-au încrustat toate vitregiile vremurilor. Și mă gândesc că poate, de ce nu?, Alexandru cel Bun ori Ștefan cel Mare au ținut în mâini aceeași strachină atât de frumos smălțuită, iar eu, astăzi, îmi trec degetele peste locul în care au stat palmele lor. Vasele la care mă uit acum ca la niște odoare îi spun multe domnului Adrian Rusu. Prind glas și îi vorbesc în multe limbi, pentru că în frumusețea lor e topită toată frumusețea acestui colț de Europă. „Am găsit undeva între trei și patru sute de exemplare de «ceașa», care e un fel de bol. Multe dintre ele sunt rebuturi, ceea ce demonstrează clar că avem de-a face cu un atelier. Tipul acesta de vas este foarte răspândit încă din antichitatea greco-romană, dar există aici și un alt tip de vas, cum este farfuria. Avem de-a face aici cu o certă influență estică. Farfuriile din Moldova nu se găsesc în acest timp în regatul ungar, deci, avem de-a face cu o influență de alt tip, poate că din ceea ce noi numim «bizantin», care e de fapt un amalgam, un nod de influențe adunate sub un singur cuvânt. Ateliere de acest fel, foarte bine documentate, apar în zona Crimeei, unde avem un sincretism cultural formidabil. Avem acolo foști greci, așezați în orașe, avem o prezență italiană, genoveză, și ea bine așezată, în frunte cu Kaffa, peste care se suprapune autoritatea tătară, care colaborează cu toți, dar aduce în Crimeea și produse culturale orientale. A ieșit o sinteză culturală nemaipomenită, și probabil că de acolo au venit cei care au inspirat cea mai mare parte a ceramicii de la Bistrița. Pentru că avem certe influențe occidentale, care nu pot fi puse decât pe seama genovezilor, altele, în schimb, sunt certe influențe orientale. Deci, o sinteză culturală formidabilă.

Dar pe lângă ceramica aceasta smălțuită, am descoperit și cahle pentru sobe, iar lumea bizantină nu cunoaște cahlele! Nu există așa ceva nici în lumea mediteraneană, nici în Crimeea! Cahle în formă de turnuri, cahle traforate, apoi cahle reprezentându-i pe sfinți, cu Sfântul Gheorghe omorând balaurul sau cu Sfântul Ladislau urmărindu-i pe cumani sau cu Adam și Eva. Astea sunt cert de origine vestică, inventate în secolul al XII-lea, în zona Elveției și a sudului Germaniei, de unde au venit încoace, iar bizantinii nu le-au folosit pentru că nu aveau nevoie de sobe în climatul lor mediteranean. Așadar, ceea ce găsim la Bistrița este o comunicare cu occidentul, care trece peste Transilvania, direct prin domnitorul Alexandru cel Bun. El era singurul în măsură să poarte un dialog direct cu un principe occidental sau să obțină ceva ce numai elitele, printr-o relație directă, puteau obține. Probabil că produsele de sorginte occidentală au ajuns în Moldova lui Alexandru cel Bun prin două căi – odată prin episcopia catolică de la Baia, iar apoi, prin Ryngaalla, soția lui, vara primară a lui Vladislav al II-lea Iagello, regele Poloniei. Existau, așadar, câteva canale culturale care explică lucrurile. De aceea e greu să găsești în România ceramică de felul celei produse aici, la Bistrița. Dacă un muzeu județean are două, trei vase de acest fel, e foarte mult. Unde au dispărut vasele de aici, ce au făcut cu ele, e o mare taină pentru mine… Probabil că principalul beneficiar a fost domnul însuși, dar e greu să urmăresc această ipoteză, pentru că, dintotdeauna, ceramica a fost cenușăreasa arheologiei, iar cercetările făcute în cetatea domnească de la Suceava au neglijat ceramica. S-au trezit abia când au găsit într-o casă a unui negustor armean o plasă plină cu ceramică. Atunci au realizat că pentru epoca respectivă, ceramica aceea era foarte importantă. Sigur că era importantă, pentru că erau foarte puține vase metalice sau de sticlă. E posibil chiar ca și unele vase liturgice să fie din ceramică. I-am și spus părintelui că nu cunoaștem aghiasmatare metalice din acele secole. Am descoperit însă la Bistrița vase excepțional decorate, care trebuie să fi fost și foarte scumpe, pe care le-aș vedea ca aghiasmatare, de pildă.

Și am mai găsit sticlărie, ceea ce a fost o uriașă surpriză, pentru că apăreau niște vase ciudate, care nu erau ochiuri de geam, ci candele de sticlă. Am găsit și ochiuri de geam pentru biserică, care erau prinse în cercevele de plumb și care erau colorate cu albastru cobalt, fapt extrem de rar. Posibil să fi fost aduse din Bizanț, dar nici asta nu e o ipoteză simplă, pentru că în vremea lui Alexandru cel Bun Bizanțul era foarte decăzut și nu mai avea atelierele de odinioară. Deci, vin din toate părțile posibile influențe care, în cele din urmă, construiesc civilizația medievală a Moldovei. Sunt realități care stau mereu în spatele obiectelor. Găsești obiectul, dar trebuie să îi înțelegi și utilitatea, și geneza. Acesta este marele aport al unui studiu arheologic. E mult prea simplu în cazul unei arheologii romane, în care toată lumea sapă în tot bazinul mediteraneean. Dacă găsești o fibulă romană, vei putea imediat să faci o legătură cu o alta, din Britania, de pildă. Dar cu Evul Mediu este mult mai complicat, pentru că nu mai există nici uniformitatea lumii romane, nici relațiile transfrontaliere îndelungate.

„Domnitorii noștri erau integrați în Europa”

– La final, aș vrea să limpeziți un lucru: cum de Alexandru cel Bun era atât de rafinat, încât să poată strânge într-un singur atelier de olărit, de la mânăstirea sa domnească, toate aceste influențe, practic din toată lumea?

-Dar credeți că Ștefan cel Mare a fost altfel? A fost la fel! Putea să se îmbrace altfel decât regele Poloniei, atunci când se întâlnea cu el? Sau să aibă arme mai primitive decât el? Era ca un standard al epocii, pe care domnitorii noștri s-au străduit să îl mențină. Un standard care ne arată că eram integrați în Europa cu cinci sute de ani înainte de a dori să ne integrăm în Uniunea Europeană. A fost un proces formidabil de integrare, pe care turcii l-au rupt. Din punctul de vedere al civilizației materiale, noi am pierdut foarte mult de pe urma tutelei ­otomane.”

Când am ieșit de pe porțile mânăstirii, soarele trecea spre apus, iar lumina lui îmbrăca în roșu zidurile vechi, neclintite de sute de ani. Mărturia lor tăcută desenează pe paginile noastre de istorie un adevăr pe care puțini vor să îl mai ia astăzi în seamă – europenitatea noastră, veche de sute de ani, s-a născut și între zidurile vechi ale mânăstirilor noastre, care nu au fost doar vetre de rugăciune, ci și focare de cultură. Așa ne-am plămădit ca neam și ar trebui să ne aducem aminte de asta mereu.

Foto: Mânăstirea Bistrița și Adrian Andrei Rusu

(Mulțumiri părintelui stareț Luca Diaconu și domnului Adrian Andrei Rusu, pentru sprijinul generos acordat acestui reportaj.)