Scăunelul cu trei picioare

– Ai publicat în revista noastră multe amintiri din anii copilăriei, petrecută în satul Ciocanu, la granița dintre Munții Piatra Craiului și Bucegi. Vestea cea mare este că te-ai decis să te-ntorci acolo, părăsind viața culturală din București, unde ai fost ani de zile corespondent la radio Deutsche Welle și redactor-șef al revistei Idei în Dialog. Ce te-a făcut să părăsești Bucureștiul?

– Retragerea din spațiul ur­ban/cul­tural către locul natal poate însemna întoarcere, recuperare sau, dimpotrivă, o altă formă de prezență în lume. Pentru mine este întoarcere. Dar nu simplă întoarcere, ci întoarcere și căutare. Copilăria cu poveștile ei minunate (pe unele le-am dezvăluit deja în revista Formula AS), o port dintotdeauna într-un rucsăcel, care e pentru mine o avere fabuloasă a sufletului. M-am întors acasă ca să mă caut și, cu timpul, să mă găsesc, să mă uit în oglinda mea bună și să-mi spun: „Uite, domnule, eu sunt ăsta, sunt chiar eu aici!”.

– Oare locul copilăriei e același pe care l-ai părăsit ? Se mai potrivește cu amintirile? Te simți acasă?

– Îți spuneam că nu e doar întoarcere. Dacă ar fi doar întoarcere, aș fi un fel de turist în propria ogradă. Importantă e căutarea de sine. Altfel, am muri puțin câte puțin, fără să ne cunoaștem noi pe noi și fără să ne împrietenim fiecare cu sine însuși. Mă întrebi ce-am găsit și ce-a rămas doar amintire. Am găsit ființele părinților mei în fiecare obiect din casă, începând din podul casei,    până la poartă și dincolo de ea. Am găsit scăunelul cu trei picioare pe care stătea tata când mulgea vacile, am găsit caietele cu amintiri ale mamei, pe care le scria nopțile, mai ales în nopțile lungi de iarnă. Însă nu l-am mai găsit pe taica Pătru, bunicul, nicăieri. Noroc că îl port în rucsăcelul meu, plin cu poveștile copilăriei. Din casa lui veche, tencuită pe-afară și văruită în fiecare an, înainte de Paște, nu a mai rămas nici măcar o piatră. Se spune că acasă e acolo unde îți este bine. Mie, acum, îmi este foarte bine, scriu mereu până spre cearcănul dimineții, trag tare să închei o carte până la sfârșitul lui Octombrie. Cred că scrisul e cel mai mare câștig aici. Cel mai mare câștig al întoarcerii și căutării. Și asta poate însemna că am ajuns ACASĂ.

– Nu te simți nostalgic și singur?

– Nu. Nu mă încearcă nici riscul nostalgiei, nici riscul unei singurătăți fricoase. Nu există, de fapt, niciun risc. Doar acela să mă întâlnesc, atunci când hălăduiesc noaptea prin poieni și păduri, cu un urs din cei mulți care umblă prin sat.

– Ce se întâmplă cu un scriitor atunci când nu mai are în jurul lui forfota literară, întâlnirile cu cititorii, lansările, telefoanele?

– Pentru mine acum e suficient doar scrisul, Otilia, aventura lui, epopeea cuvântului. Starea aceea de bucurie și, în aceeași măsură, de neliniște și durere: „Cât trebuie să te doară ca să spui că te doare” e versul la care țin cel mai mult din cartea mea „Pentru că în viața aceasta”, carte care a fost premiată și de revista „Formu­la AS”.

„Nu am fost niciodată prietenos cu agitația”

– Cum se vede lumea culturală din vârf de munte? Bate binoclul de la Ciocanu până la București?

– O văd de aici mult mai clar, așa cum e, de fapt, în realitate, viciată de egoisme feroce și cumetrii, în spațiul literar, pe scenele teatrelor, în artele plastice, ba chiar și în muzică. Nu generalizez, dar critica de întâmpinare fie lipsește, și asta se întâmplă în toate artele, fie e una clientelară. E bine zis „agitația culturală”. Nu am fost niciodată prietenos cu agitația, cu atât mai puțin cu agitația de pe tărâmul literaturii, al cărui cetățean sunt și eu. Mă refer mai ales la poezie. Sunt o puzderie de „așa-ziși poeți”, și rândurile lor se tot îngroașă. Plătesc editurile să-și publice cărțile (sigur, doar unele îi primesc), iar acestea tipăresc și vând maculatură. Și-a luat avânt o nouă cultură de masă, e un fel de rescriere a proletcultismului, sigur, cu o altă ideologie, de fapt, cu mai multe ideologii: sexocultism, pornocultism, grandomanocultism, feteșismocultism și multe, multe alte „cultisme”. De-aici, de sub Piatra Craiului, văd toate astea mai limpede și mai sever, iar plecarea mea din agitația culturală a Bucureștiului, și nu doar culturală, e calea mea de eliberare.

– Trăim într-o epocă în care oamenii sunt permanent conectați la tot felul de rețele de comunicare. Ce mai poate face poezia, într-o asemenea lume?

– Poezia poate schimba lumea – și mă refer nu doar la poezia din arte, gândește-te la poezia din preajma ciobanilor care își pasc turmele cu sute, chiar cu mii de oi, la po­e­zia din torsul aproape de perfecțiune al roții olarului, la poezia meșterilor care construiesc ca­se, la poezia femeilor care își spală rufele la râu cu poalele suflecate. Exemplele sunt la tot pasul, numai că noi nu suntem atenți, suntem prea grăbiți să ne încolonăm ritmului infernal al vieții cotidiene.

„Du-te-n lume și caută-ți rostul!”

– Dacă l-ai întâlni astăzi pe copilul ­George Arun, care visa poezii și când pleca cu oile la păscut, ce i-ai spune?

– I-aș zice așa: „Măʼ băiete, măʼ Gogule (cum îmi spuneau părinții și tot satul, după ce m-a botezat așa taica Pătru pe la patru ani, după numele boierului Gogu Baștea din Rucăr, și mi-a dat și o mielușică țurcană și oacheșă) du-te-n lume și caută-ți rostul vieții! Scrie, dacă ăsta îți va fi fiind rostul, că te văd că tot scrii, până la miezul nopții.”

Apoi i-aș mai zice: „Dacă vrei să te faci profesor, cum i-ai promis bunicului Pătru, fă-te profesor, învață-i carte pe copii, luminează-le mintea, bagă-le în cap ce mult înseamnă să citești o carte care nu vrei să se mai termine niciodată. Dar învață-i că și cu carte puțină pot să lucreze pământul, să crească oi și capre și vaci, cai și măgari de trebuință în gospodărie, numai să fie oameni cumsecade, să nu se uite în ograda altuia, să nu râvnească la avere și să nu se atingă de nevasta vecinului (Să meargă mai încolo, mai după deal, să nu-l știe nici vântul, nici pământul, aș face o glumă, ca să ne meargă bine toată ziua, că așa se zice).”

Ce i-aș mai spune? I-aș spune să facă prunci, să facă mulți copii, pentru că totdeauna copiii aduc bogăție în casă și în suflet. În ziua de azi, femeile nasc tot mai puțini copii, și bărbații lor sunt părtași la pustiul din casă. Să nu auzi tu un gângurit de copil în casa ta, să nu-i sorbi din ochi primul zâmbet, să nu te topești când spune prima oară mama sau tata, că unii prunci își încep epopeea vieții cu șoapta de înger tata, așa cum a fost și cu băiatul meu, Petru, nu știu de ce.

Și i-aș mai spune ceva, la urmă, Otilia, ceva foarte important, aș zice cel mai important, pentru că eu cred că toate lucrurile importante, uriașe, le petrecem la urmă. I-aș spune așa: „Când ai să simți că îți adie bătrânețea în livada sufletului, întoarce-te de unde ai plecat. Împlinește cercul. Dar nu sta ca trântorul la soare, pe prispa casei părintești, pune mâna și caută, găsește ce n-ai găsit în lume pe unde ai umblat. Plimbă-te prin livada sufletului, până ce ai să dai peste acea mlădiță de alun pe care, după ce nu vei mai fi, o vor găsi copiii, alun uriaș, plin de alune coapte din care se vor înfrupta și veverițele. Și încă ceva i-aș mai spune: nu uita să-ți faci casa ta în ogradă, cuibul tău, să fie făcut de mâna ta, chiar dacă ai casa părintească, să fie cât de mic, dar făcut cu mâinile tale. Așa îți vei împlini rostul vieții tale, măi George Arun, micule Gogu al lui Niță al lui Pătru, care, copil fiind, coceai prunele verzi în cui­buri de otavă.”

– Înainte de a încheia    dialogul nostru vreau să te întreb dacă ți-ai găsit rostul după ce ai plecat, dacă ai reușit să reintri în ritmurile vieții din vârf de munte. Cum îți duci zilele?

– Când se crapă de ziuă, așa cam pe la șapte, eu sunt de mult în sală, în coridor, unde    scriu. Aici, am învățat orele zilei după rostul pământului, după orele la care sătenii (mai sunt doar câțiva bătrâni și vreo șapte-opt familii mai tinere, care cresc animale, îndeobște vaci de lapte) își fac treburile în gospodărie. Mai întâi văd vacile vărului Marius, vreo cinșpe, pe care Maria, fata care îi ajută în gospodărie, le mână în ograda din spatele casei. Îi văd apoi pe băieții vecinului Gheorghiță Râpeanu în căruță, cu bidoanele pline cu lapte. Gheorghiță tocmai a răvășit și nu mai face brânza la stână, o face acasă.

Cam tot pe-atunci trece pe drum Ionuț Florescu dinspre Secătură, unde are vacile, el se oprește în dreptul porții și îmi dă binețe: „Ce faceți, domnuʼ Gogu, v-ați trezit devreme…”. Deschid ușa sălii, ies pe treptele casei: „Ce să fac, măi Ionuț, scriu și eu o carte”. Mirosul de otavă e așa de tare, că aproape mă amețește. E ora la care cosașii încep să dea brazdă, e vremea cositului otăvii. Demult, demult, sătenii nu se atingeau de otavă până când nu cădea prima brumă, ca s-o înmoaie. Obiceiurile s-au schimbat. Chiar și aici, în vârful munților Piatra Craiului, oamenii se grăbesc, nu mai au răbdare, au pierdut cheia „sorocului”. N-aș spune că din sala casei văd și aud oameni, ci fața și vocea pământului. Fața și vocea veșniciei.