Formula As în „Țara Lăpușului”

• Departe de lumea dezlănțuită, într-un cătun din Țara Lăpușului, trăiesc o sută de suflete păstorite de un părinte minunat •

Mai întâi e drumul care urcă spre cer, pe pantele iuți ale Dealului Butanilor. E început de toamnă,    a fost secetă mare și iarba gălbuie se învecinează cu albastrul adânc de deasupra mea. Mă opresc o clipă ca să mă bucur de frumusețe. În zare, departe, văd lamele subțiri, albăstrui, ale Munților Rodnei și Călimanilor. Cătunul spre care mă îndrept e risipit de mâna lui Dumnezeu pe văi și creste. Ici, colo, între pajiști și păduri, se ițește acoperișul câte unei case, îngropate în verdeață. Mi-i închipui pe locuitorii lor ca pe niște sihaștri. Cobor spre ei. Dealul se înfășoară în jurul meu, drumul șerpuiește, pădurea mă cuprinde, lumina se sparge în fire subțiri. Razele soarelui luminează o vale la capătul căreia se vede turla unei biserici. Nu știu cum și nici de ce, dar mă simt ocrotit de un ceva, pe care nu pot să-l pun în cuvinte. De parcă am trecut printr-o poartă a unul alt tărâm. Și chiar am trecut. Pe tabla albă de pe marginea drumului scrie „Huta”, un cătun al comunei Chiuești.

Dorul de Dumnezeu

Preotul hutenilor e micuț de statură și mă așteaptă în tinda bisericii cu brațele deschise. Nici ochelarii sobri, nici barba care a început să încărunțească nu reușesc să-l îmbătrânească. Are ceva foarte tânăr care îi însuflețește făptura, ceva foarte viu, o inimă deschisă, care i se citește pe chip. Ne așternem la vorbă și îmi spune povești. Părintele Ioan Cosmin Boga a venit aici, în nordul țării, din dragoste – „Eu tot asta am zâs în inima mea – «Doamne, dacă îi să fiu preot, apăi să fiu într-un fund de lume, unde îi nevoie de mine!» Eram atât de naiv atunci, la început, vaaai… Și-aveam un dor, și-o râvnă… Să-i slujești lui Dumnezeu mi s-o părut cel mai înalt lucru pă pământ. Altarul mi se părea ceva așa de sfânt, că-mi era frică să intru în el înainte să fiu hirotonit. Am intrat în altar doar de trei ori până să fiu preot, deși cântam la strană. Ș-apăi, cum m-am rugat, așa o dat Dumnezeu! Chiar o zis cătă mine soția – «Cum ai vrut, așa ai primit!» De-aia, cum am venit, aici am rămas, nu m-am mai lăsat dus! M-am legat, de parcă de-aicea am fost dintotdeauna.”

Părintele Ioan e născut și crescut în Țara Lăpușului. Își aduce și acum aminte de satul copilăriei, de casa de la margine de codru, de libertate, de jocurile cu mieii, de liniștea, spartă rar, doar de camioanele vechi, pe care le vedea, din când în când, trecând pe drum. Bunica i-a dus de mici la biserică. Era ortodoxă, și în sat ortodocșilor le spuneau „greci”. Bunicul fusese greco-catolic, și cei ca el erau numiți „uniți”. „Nu am înțeles niciodată de ce bunica, ortodoxă fiind, era mai catolică decât mulți catolici, folosea rozariul și rugăciunile lor, iar bunicul, invers, deși fusese unit, era mai ortodox decât mulți ortodocși.” Din împletirea asta atât de aparte s-a închegat și credința lui – în liniște, în vecinătatea pădurii și în preajma bunicilor. La biserică mergea din când în când, era copil și liber, Dumnezeu era în inima lui, nu avea de ce să îl caute în afară. În timpul liceului, când toți copiii se răscoală, el a început să-și îndesească mersul la biserică. „Căutam un rost pe pământ, un sens, în anii cei mai zbuciumați ai omului.” Apoi, la facultate, la Oradea, pe când studia ca să devină inginer, a mers pentru întâia dată la Mânăstirea Sfânta Cruce. Biserica mânăstirii se ridicase sub ochii lui, a intrat în ASCOR, l-a cunoscut pe părintele Teofil Părăian, iar ieromonahul Athanasie, de la mânăstire, i-a devenit duhovnic. Dorul de a-L sluji pe Dumnezeu s-a aprins în sufletul lui în acei ani. „Când i-am cerut mamei binecuvântarea de a da la teologie, la a doua facultate, mi-a spus: «Doamne, îi visu meu! Da nu te las să fii călugăr!» Cât am fost la facultatea de teologie, ăsta o fost cel mai mare dor al meu – să ajung să slujesc în fața altarului! Aveam o meserie, eram inginer, aveam un serviciu, dar nu mi se părea mare lucru. Să fiu preot mi se părea ceva sublim, cel mai înalt lucru de pe pământ. Dar după ce-am terminat facultatea, când m-am trezit în fața slujirii preoțești, mi s-a făcut frică. Mi-era teamă de măreția preoției. Mă simțeam nevrednic.”

Satul cu sfinți

E liniște în biserică, deși e strâns tot satul Huta în ea, mai bine de o sută de suflete. Bărbați în vârstă, femei cu copiii de mână, toată suflarea. Oamenii nu au mers la lucru, pe țânci i-au învoit de la școală, ca la o mare sărbătoare, de parcă ar fi venit Paștele ori Crăciunul. Tot sărbătoare era, venea noul preot. Nu știam cine e, dar știam că oricine ar veni, de aici înainte, pentru ei, el va fi sufletul satului. Părintele Ioan a venit pe jos. Mașină nu avea, badea Năchit l-a adus cu căruța și apoi, pe poala pădurii, a ajuns la pas, la lăcașul hutașilor. „Prima liturghie a fost pe 8 Noiembrie. Toată lumea se uita la mine. Nu știu ce am zis, ce am predicat, totul era nou.” Îi văd    și acum pe chip emoția, o retrăiește după douăzeci de ani, care au trecut ca într-un vis. S-au iubit din prima clipă. Nici nu era greu, pentru că, în satul acesta, în care Dumnezeu pășește parcă pe fiecare cărare, viața oamenilor e credința. Nu doar că s-a adaptat pe loc, dar a ajuns să fie și el ­”hutaș”.

„După prima liturghie ne-o luat acasă o familie, să dormim la ei. Mi-au zis direct – «Părinte, sunteți de-a nost!» Apăi mi-or sunat părinții și le-or spus – «De-acu nainte părintele și doamna preoteasă îs copiii noștri.» Ș-apăi și-or chemat și copiii, un băiat și trei fete și, de față cu noi, le-or zâs – «De-acu mai aveți un frate și-o soră, pe părintele cu doamna preoteasă.» Ș-apăi or început și ceilalți din sat să mă roage, să vin și la ei, să nu stau doar la unii. Așa că-s puține case în sat care să nu ne fi găzduit pe mine și pe doamna preoteasă… Atâta-s de primitori hutașii mei! Așa e felul lor. Ș-apăi, când te duci la ei, te umplu de daruri, tăt ce au îți dau și ție. Nu poți să meri de la ei fără să iei ceva de la ei din casă. Eu am văzut fapte, nu povești, când stăteau la masă și bărbatul i-a zis soției – «Mă, femeie, du-te pă drum, de vezi, nu vine cineva? Că nu pot să mânc dacă-s singur la masă!» Nu există om să calce-n sat și să nu vină cineva să-i spună – «Hai să stai cu noi la masă!»

Credincioșii mei îs tare cuminți, cu frică de Dumnezeu și rugători. Multe am învățat de la ei. O trăire simplă, dar foarte adâncă. Din simple proverbe te învață tot. Badea Năchit mi-a zis odată o vorbă simplă, pe care nu am să o uit toată viața, că-i în ea toată înțelepciunea – «Părinte, în vremea mea era rușine de omul bătrân!» Nu tre să hii mare teolog, ca să te apropii de Dumnezeu. Trebuie să ai bun simț, de acolo poți să începi, să ai respect față de un om care o trecut prin viață și poate că o crescut unu ca tine. Nu zic să-l iubești, dar să ai respect. Ei vorbesc des în proverbe, pe care le respectă foarte mult, spun că «tăte proverbele îs pățite, nu-s doar vorbe!». Pentru ei proverbele sunt viață! Eu cred că toată înțelepciunea asta a hutașilor este de la Dumnezeu, tocmai pentru că e simplă, ca și cea a evangheliei.    Simplă, dar de o mare adâncine, nu degeaba a dat satul acesta doi episcopi. Și mai cred că Dumnezeu este simplu, de aceea poate fi înțeles de oricine.”

„Se simt mai acasă în orice pădure, decât într-un oraș”

– Sunt rugători hutașii dumneavoastră?

– Da! Dar nu pe față! Cel puțin bătrânele, dintre care unele au mai plecat la Domnul, să roagă întruna, întruna. Simplu: „Doamne miluiește, Doamne iartă-ne! Doamne miluiește, Doamne iartă-ne!” Dar întruna, întruna să roagă. Am avut la spovedanie câteva bătrâne, vai de mine, ce sporite erau! Lelea Savetă, lelea Domnică… Știți de ce se căia? Că ea nu mai poate face două acatiste pe noapte, că era prea slăbită și făcea doar unul. Se trezea noaptea ca să-și facă acatistul! Parcă o și aud – „Părinte, iartă-mă, că am făcut cât am putut, opt catisme la Psaltire și două acatiste pe noapte, da acu nu mai pot, că-s bătrână… Mă scol noaptea și fac numa unu!” Și era bolnavă! De tata Preasfințitului Gurie, episcopul Devei și Hunedoarei, ce să vă mai spun, că încă zic și oamenii acum de el că să ruga oriunde – și pă câmp, și-n casă, și pă drum, ori cu cine vorbea, oriunde, el să ruga. Așa era el, cu rugăciunea mereu! Nu că făcea de fațadă, așa era felul lui.”

„Da, sunt ca niște monahi, da numa Dumnezeu știe taina lor. Sunt și foarte legați de mânăstiri. Cea mai dragă le-a fost Rohia, dar după ce s-o făcut Rohița, în 1993, au ajuns ca niște enoriași ai ei. Apoi e și Mânăstirea Cășiel, în apropiere, cu părintele Serafim, de care sunt legați, și Mânăstirea Petru Rareș, de la Cetatea Ciceului. Ei nu merg la mânăstiri pe drum, merg pă păduri. Atâta de bine se orientează pă păduri, ca la ei în bătătură. Oriunde ar fi. Se simt mai acasă în orice pădure, decât într-un oraș. Și se roagă lui Dumnezeu cu atâta fierbințeală. Se adâncesc în ei… Îi ajută și locul, dar și tradiția, pentru ei e un fel de a fi, dar nu simt că fac ceva deosebit. Nu! E felul lor. Dar nu vor să fie știuți. Se prezintă ca niște oameni foarte simpli, sinceri, joviali, foarte direcți, ceea ce au să-ți spună, îți spun, nu-s niciodată cu ascunzișuri. Îmi și spun câteodată – «Părinte, ăsta-i ăl mai mare păcat al nostru – gura! Povestim! Da nu cu răutate!» Iar asta îi face să fie deschiși. Și îi și simți, că nu au răutate.”

Masă pentru șapte sute de oameni

– Părinte Ioan, aș vrea să vă întreb la final, ce le-ați spune din acest rai al Țării Lăpușului, celor care trăiesc în oraș, printre blocuri, cu mult stres?

– Ce să le spun? Aicea îi atâta de bine și de liniște…. De aici lumea se vedea ca o babilonie totală. Îi tare bine aici, la noi… Tare mi-o fost frică de întrebarea asta, că nu știu ce să zâc… Aș îndrăzni să spun că eu am învățat de la hutași iubirea de străini. O dragoste pe care toată lumea ar fi bine să o deprindă. Eu cred că nu e specifică doar hutașilor, ci că așa e spiritualitatea noastră românească. E specificul carpatin, cum îi spunea părintele Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei. El spune că specific românilor nu este să se urce cu mintea la Dumnezeu, ci să-l primească pe Dumnezeu în inima lor. Cum facem asta? Prin iubirea și primirea aproapelui! Primindu-l pe aproapele ajungi să-L primești pe însuși Dumnezeu! Ceea ce e un fel biblic de a trăi. E spiritualitatea lui Avraam și, până la urmă, spiritualitatea la care ne și cheamă Mântuitorul. Ne spune Sfântul Apostol Ioan – „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său.”    Asta ar trebui să căutăm – apropierea de oameni, că prin tehnologie ne înstrăinăm unii de alții. Ne apropiem, în schimb, ușor, în natură. În natură e și o liniștire trupească, dar și sufletească. Asta înveți aici, la Huta. De aceea le e și dor de oameni și spun adesea, când e hram – „Vai, să vină cât de mulți oameni la noi, să-i ospătăm!”. Și să știți că se mâhnesc și se frământă dacă nu reușesc să dea la toată lumea câte ceva de hram, deși aștern masă la peste șapte sute de oameni. Știți cum spun ei – „Că nu să poate să vină omu la tine și tu să nu-l ospătezi, să nu simtă și el dragostea ta!”. Și făcând asta, primindu-l pe aproapele, ei îl primesc pe Dumnezeu însuși!