Televiziunea trăieşte

– De multă vreme ţi-ai dedicat cariera scenei Teatrului Nottara. Ne bucurăm să te revedem într-un serial de televiziune. Cum a fost să te reîntâlneşti cu platourile de filmare în serialul de televiziune „Fără urmă”?

– A fost provocator pentru mine să fiu parte din acest serial, care se difuzează în fiecare luni noaptea, la Pro TV. Provocator, mai ales prin prisma personajului meu, Berti, care e unul dintre principalii factori declanşatori ai intrigii. El moare, prezenţa sa este episodică, aşadar mai degrabă pusă în slujba poveştii, decât a evoluţiei personajului. Dar mi-a plăcut. Chiar dacă mai am apariţii de televiziune în diferite formate, nu mai fusesem de multă vreme într-un serial. A fost provocator şi nostalgic, în acelaşi timp.

– Mai are televiziunea succesul şi audienţa de care se bucura cândva?

– Eu spun că ele n-au dispărut de tot. Televiziunea încă trăieşte, deşi se vehiculează mult ideea că internetul i-a depăşit substanţial succesul. Dar, dacă ne uităm pe audienţe, vedem că anumite emisiuni (reality show-uri şi seriale) continuă să adune milioane de oameni în faţa televizoarelor. Românii sunt destul de conservatori, renunţă greu la anumite rutine, iar privitul la televizor este una dintre ele. E un lucru bun, fiindcă în televiziuni, conţinutul este mult mai bine cernut decât pe internet, sursele verificate, realizatorii sunt de cele mai multe ori oameni cu studii, cu anumite rigori profesionale. În plus, mai găseşti şi emisiuni culturale de calitate, iarăşi un lucru bun. Sigur că internetul şi viteza cu care se întâmplă lucrurile azi influenţează absolut totul, iar televiziunea nu face excepţie. De exemplu, la fel ca şi pe canalele de streaming, gen Netflix, şi în televiziune se preferă în prezent aceste serii în puţine episoade, tensionate, rapide. Ele au câştigat categoric teren în detrimentul serialelor care rulau ani la rând. „Fără urmă” are, şi el, o întindere limitată. Viteza aceasta e o provocare şi pentru scenarişti, regizori, fiindcă este mai complicat să spui o poveste în timp mai scurt. Totul trebuie să fie perfect pus la punct, coerent – intrigă puternică, răsturnări de situaţie rapide – nu ai niciun răgaz să regândeşti firul acţiunii. Sincer, în calitate de telespectator, şi eu prefer în prezent seriile scurte, în ciuda relaţiei mele vechi cu serialele maraton. Aveam cincisprezece ani când am jucat în primul, „Îngeraşii”, care a avut o sută şaptezeci şi cinci de episoade. Apoi, „State de România”, cu o sută optsprezece, „Iubire şi Onoare”, o sută şaizeci de episoade. Până să dau admiterea la Teatru, strânsesem mai bine de trei sute de episoade în seriale de televiziune. Odată cu facultatea, le-am pus punct, fiindcă am fost extrem de hotărât să iau şcoala foarte în serios. Am mers zi de zi la UNATC, am refuzat constant invitaţiile în seriale sau alte proiecte, am considerat că era vremea să pun temeinic bazele acestei meserii de care eram    îndrăgostit.

Cel mai bun din 300

– Ai avut privilegiul să studiezi în clasa lui Florin Zamfirescu, să continui masterul cu Gelu Colceag. Ce urme lasă astfel de îndrumători în arta unui actor?

– Suntem cu toţii, artişti sau nu, persoane unice, dar şi un amalgam al întâlnirilor pe care le avem în viaţă. Este firesc să fim influenţaţi de ele, altfel, cum am mai evolua?! Majoritatea întâlnirilor mele, cele de care pomeneai, şi altele, au fost privilegii. Da, le-am căutat, mi le-am dorit, dar sunt şi un mare norocos. La paisprezece ani, aveam deja onoarea să fiu pe platouri alături de actori enormi, precum Marin Moraru, Gheorghe Dinică, Gheorghe Visu, Carmen Tănase, Ion Dichiseanu, multe, multe nume de excepţie… Apoi, toţi profesorii din facultate! La Nottara, am apucat să împart scena cu Alexandru Repan, o altă şansă unică! De la toţi am învăţat enorm despre actorie, dar şi lecţii de disciplină şi respect. De la fiecare am înţeles că meseria asta nu este numai vocaţională, că harul e irosit dacă nu e dublat de muncă, antrenament şi multă rigoare. Niciodată aceşti artişti extraordinari nu te vor privi de sus, sunt mereu generoşi, eu am primit doar sfaturi şi încurajări de la dumnealor. Diferenţele de vârstă şi experienţă sunt lucruri care leagă în meseria noastră, nu dezbină. Mai aud zvonuri despre falia dintre generaţii, despre egoismul unuia sau altuia. Nu cred nimic din ele, nu am fost absolut niciodată martorul unui astfel de comportament. Cei care se plâng de aşa ceva fie mint, fie au ei înşişi anumite frustrări şi limitări. Explicaţia este, de fapt, foarte simplă: pentru noi, actorii, performanţa individuală este secundară, numai reuşita spectacolului contează. Or, un spectacol înseamnă o distribuţie întreagă, înseamnă text, decor, muzică, lumini, costume, înseamnă o poveste spusă frumos la unison, de toţi şi toate.

– Mulţi tineri actori, ca tine, preferă independenţa acestei meserii şi evită să fie angajaţi într-un teatru. Cum de-ai ales tu calea mai conservatoare?

– Eu nu sunt convins că alegerile de care pomeneşti sunt întotdeauna premeditate, ci le consider mai degrabă consecinţa unor întâmplări. Fiecare are drumul său. Eu pot vorbi doar despre mine şi-ţi voi spune povestea mea de angajat în Teatrul Nottara. În 2017, când am terminat facultatea, am aflat că se deschideau câteva posturi aici. O raritate absolută, după cincisprezece ani în care toate angajările în teatre fuseseră blocate. Exact în această perioadă de impas a şi apărut „breasla actorilor independenţi”, ceva firesc, pornit din necesitatea absolută de a lucra, pur şi simplu. Cu toţii suntem actori, cu toţii suntem pasionaţi şi dornici să ne facem meseria prin orice mijloace putem. Eu am ales atunci să merg la probele de la Nottara, dar nu am anticipat ceva pe termen lung. A fost o opţiune de moment, puteam la fel de bine să aleg o probă pentru un spectacol independent. Aşa a fost să fie. Erau două locuri pe categoria mea de vârstă şi trei sute de candidaţi, la Nottara. În comisie: Vlad Cristache, Alexandru Mâzgăreanu, Vlad ­Massaci…, la vremea aceea îi ştiam doar după renume, deloc personal. M-am pregătit cât de bine am putut, dar, la asemenea concureţă, speranţele mele erau minime. Mă setasem mai degrabă pe gândul că merg acolo doar pentru experinţa unui astfel de concurs. După prima probă, am rămas o sută de candidaţi, după a doua, iar a mai plecat jumătate, iar la a treia, rămăseserăm şase, şapte oameni. Speranţele mele se schimbaseră substanţial. Nu voi uita niciodată telefonul pe care l-am primit de la teatru că fusesem acceptat. Şoc! Atât de mare, că am mulţumit, am închis telefonul, iar după trei minute am sunat eu înapoi, să întreb dacă era adevărat. A şi râs de mine doamna de la resurse umane şi mi-a zis că de-a doua zi puteam semna contractul de angajare. Și iată-mă, după aproape zece ani tot aici, la fel de mulţumit, entuziasmat şi recunoscător pentru ce fac. Dacă nu-mi plăcea enorm, nu rămâneam, iar povestea mea se schimba. Am optsprezece spectacole deja, adică două premiere pe an. Da, e mult, dar în actorie este foarte important să joci încontinuu. E ca în sport: ca să obţii performanţe, trebuie să ai meciuri în picioare.

– Tu unde te antrenezi? În teatru sau și acasă? Cum repetă un actor acasă?

– O primă parte din procesul de învăţare are loc la întâlnirile de la teatru. Când începem un proiect nou, ne adunăm acolo pentru lecturi, vreo zece zile. În jurul mesei, facem şi desfacem textul, îi găsim logica, înlănţuirea acţiunii, traiectoria personajelor. În acest timp scurt, învăţăm deja destul de mult din text, dar nu e deloc suficient, acele ore de lectură nu ajung, aşa că studiul acasă e obligatoriu – cel puţin pentru mine. Învăţ acasă ca pentru şcoală, tocesc textul, îi adaug nuanţe pe parcursul învăţării. Fac asta pentru că sunt un om conştiincios, pe de o parte, iar, pe de alta, resimt o mare responsabilitate pe scenă. Sunt conştient că meseria mea nu este una indispensabilă în societate (precum cea de medic sau pompier), dar, cu toate astea, eu simt că pe scenă am în mână sufletele oamenilor care vin să mă vadă, iar acest lucru înseamnă enorm pentru mine. Nu te poţi juca cu aşa ceva, cu atât mai mult azi, când traversăm timpuri ciudate, incoerente, adesea violente. Când totul este ameninţat de inteligenţa artificială, eu rămân convins că ea nu va putea înlocui niciodată teatrul şi actorii. Pe scenă vor fi mereu oameni vii şi ei vor ţine în palmele lor sufletele oamenilor vii din public. Iar pentru asta eu mă simt responsabil total. Mă pregătesc mereu, repet, mă antrenez, sunt dedicat sută la sută meseriei de actor şi o iubesc infinit.

„N-am mai plecat niciodată!”

– Ai deschis singur un capitol „gingaș”: iubirea! Soţia ta este nimeni alta decât marea gimnastă Sandra Izbaşa, și împreună formaţi unul dintre cele mai frumoase cupluri publice din România. Cum ajung doi oameni ca voi să se întâlnească, ce fir invizibil leagă inima unui actor de cea a unei sportive de performanţă?

– Destin se numeşte acest fir. Două suflete care s-au plăcut enorm şi care şi-au acordat, fără să ezite, şansa la iubire. Noi ne-am cunoscut acum şase ani, în pandemie, prin mâna fermecată a unei prietene comune: cântăreaţa Ana Baniciu. Ea a simţit că ne-am potrivi şi, uite aşa, între toate acele restricţii, ne-am întâlnit acasă la Ana, într-o seară pe care n-o voi uita nicicând. A doua zi, am ieşit cu Sandra la un suc, iar de a treia zi, ne-am mutat împreună. N-am realizat atunci că va fi pentru totdeauna, dar Sandra m-a invitat la ea, părinţii erau plecaţi pentru o săptămână. După acele câteva zile de vis, îmi făceam bagajul, când ea mi-a zis că nu trebuia să plec doar pentru că se întorceau ai ei. N-am plecat. I-am cunoscut părinţii în acea seară şi n-am mai plecat niciodată. Un an mai târziu, eram căsătoriţi civil, după alţi doi ani, ne uneam şi în faţa lui Dumnezeu.

– Căsătoriile pe viață par să nu mai fie la modă, în vremurile de azi. Se trăiește „la liber”, fiecare cu viața lui…

– …Și se renunţă foarte repede. Oamenii au azi tendinţa de a renunţa cât ai clipi. E mai comod să fugi decât să lupţi, dar eu le spun că „bătălia” merită cu prisosinţă. Să lupţi pentru iubire, să o îngrijeşti, să-ţi laşi inima să te conducă, acestea sunt cele mai mari privilegii într-o viaţă. Eu şi Sandra avem norocul să fim amândoi deschişi. Poate că şi meseriile ne-au modelat așa, nu ştiu, dar ştiu sigur că altfel îţi faci meseria când ai echilibru şi linişte acasă. Să ştiu că vin seara în locul unde sunt iubit şi iubesc, Doamne, totul devine atât de frumos! Acasă e soarele care te încălzeşte şi te luminează după furtună. Meseria mea implică o gimnastică extremă a minţii şi sufletului, şi spun asta nu doar ca să păstrăm comparaţia cu sportul Sandrei, ci pen­tru că noi, actorii, ne întindem zilnic sentimentele la maximum. În aceste condiţii, iubirea de acasă ne ajută să detensionăm nişte pârghii extrem de fragile. Mă rog, spun asta în numele meu, poate că nu toţi simt la fel. Pentru mine, însă, funcţionează perfect.

– Ce aţi învăţat unul de la altul, un artist de la o sportivă, şi invers?

– Erau deja multe similitudini între noi dinainte să ne cunoaştem. Am descoperit în Sandra un om cu puternice veleităţi artistice, ar putea juca teatru fără probleme. Câteodată, când repet acasă, o rog să-mi dea replicile celorlaltor personaje şi o face incredibil. Interpretează fără trac şi cu mult talent, e spontană, are umor. Am observat, când ne-am întâlnit, că aveam gusturi comune și în muzică şi film. Sandra a crescut într-o casă minunată, un cămin în care se asculta muzică clasică pe discuri de vinil. Sandra este pentru mine cea mai mare inspiraţie. Poveştile ei din sport, sacrificiile teribile! Uneori, mă simt obosit sau nemulţumit pe scenă, şi atunci îmi imaginez cum sărea Sandra pe bârna aceea îngustă, pe care trebuia să nu aibă nici cea mai mică eroare. Patru ani de muncă şi ai doar două minute, la olimpiadă, să atingi gloria sau să cazi, totul în faţa a patruzeci de mii de oameni. Sandra îmi spunea că în acele clipe nici măcar nu se mai simţea ea însăşi, ci România întreagă. Avea, în plus, şi presiunea aceasta. Când mă gândesc la asta, oboseala mea pe o scenă, plină de colegi care-mi vin în ajutor la nevoie, devine de-a dreptul derizorie. Pe de altă parte, perseverenţa unui actor poate fi comparată cu cea a unui sportiv, performanţele amândurora sunt legate tocmai de această muncă fără răgaz. Da, şi Sandra e tare mândră de mine! Îmi spune mereu că admiră felul îmi care îmi conduc cariera, cum evit compromisurile care azi te îmbie la tot pasul, cum mă străduiesc să aleg discreţia. Chiar şi interviuri dau foarte rar, Formula AS este o excepţie, invitaţia unei reviste cu asemenea istorie mă onorează. Aşadar, suntem mulţumiţi de noi înşine, zilnic învăţăm unul de la altul, zilnic ne străduim să mai adăugăm ceva care să ne facă viaţa şi mai armonioasă.

„Amadeus”, un triumf

– La Teatrul Nottara a avut loc, de curând, premiera oficială a spectacolului „Amadeus”. Cum a fost întâmpinat de public?

– Extraordinar! Bucuria este cu atât mai mare, cu cât eu consider acest spectacol unul dintre cele mai frumoase la care am luat parte vreodată. Totul e la superlativ pentru mine, inclusiv reîntâlnirea cu regizorul Vlad Cristache. Aceasta este a treia reprezentaţie a mea sub bagheta lui, din tot atâtea câte a regizat el la Nottara. E o bucurie să lucrez cu Vlad, îl admir mult pentru viziunea sa, dar şi fiindcă nu se sfieşte să creeze reprezentaţii mari, grele, reuşind în acelaşi timp să păstreze o atmosferă extrem de frumoasă la repetiţii. Mergi cu drag la fiecare dintre ele şi subliniez asta pentru că, în teatru, se întâmplă şi opusul câteodată. Însă Vlad are un spirit înălţător cum mai rar întâlneşti. „Amadeus” este un spectacol grandios, care simt că se va juca foarte mult şi care nu va fi ocolit de nominalizări la premii. De obicei las doar publicul să facă astfel de aprecieri, dar de data aceasta, îndrăznesc să le fac chiar eu, fiindcă simt limpede că iau parte la un spectacol de mare valoare – de la scenografie, la costume, de la muzică la jocul propriu-zis al actorilor. Un spec­tacol care spune o poveste universală, potrivită ­tuturor.

– Ce mai aduce toamna asta pentru tine, la teatru, Răzvan?

– În toamna asta joc în nouă spectacole la Nottara, cine vrea să mă vadă aproape că nu mă poate rata. Dar eu nu-i invit pentru mine, ci pentru întreg teatrul. S-a legat o echipă minunată la Nottara, spectacolele sunt grozave. „Amadeus” tocmai a avut premiera, iar următoarea reprezentaţie e pe 28 Octombrie. Nu ştiu dacă mai sunt bilete! În general, la Nottara trebuie să fii pe fază ca să prinzi vreunul, chiar se vând ca pâinea caldă. Evident, acest lucru mă bucură foarte mult, dar nu doar pentru că vine lumea la teatrul meu, ci fiindcă se merge mult la spectacole, în general. Observ şi pe grupurile de Facebook, gen „Mergem la teatru”, o efervescenţă demnă de toată lauda. Se fac schimburi de bilete, recenzii, întâlniri, mii de oameni care au format o comunitate foarte frumoasă. La noi, la Nottara, sălile sunt mereu pline de spectatori de toate vârstele, ce poate fi mai frumos?! Revenind la toamna aceasta, dincolo de toate reprezentaţiile pe care le găsiţi pe site-ul teatrului, am început repetiţiile la un spectacol sub bagheta lui Adrian Sitaru – nume ce nu mai are nevoie de nicio prezentare naţională sau internaţională, atât în teatru, cât şi în film. Premiera va avea loc în Decembrie. Nu spun mai multe, păstrez puţin mister şi vă invit la Nottara să-l descifraţi singuri. Haideţi, cu mic, cu mare, doar plănuiţi din timp, ca să prindeţi bilete!