
Țara noastră este plină de bisericuțe de lemn foarte vechi. Din Munții Maramureșului și până în câmpia Olteniei, ele străpung cerul cu turlele lor, făcându-i pe oameni să lăcrimeze, de credință și frumusețe. Hunedoara are aproape o sută de biserici de lemn, monumente istorice. Dacă le-ați trecut vreodată pragul, știți că ele ocrotesc o atmosferă aparte, un duh profund și simplu, care ni-l coboară pe Hristos drept în inimă.
Despre destinul lăcașelor noastre de lemn, am vorbit cu un preot care slujește într-o biserică veche de mai bine de trei sute de ani: părintele Mihai Herban din Șoimuș, sat aflat în imediata apropiere a Devei. Deși a fost îmbiat cu parohii în oraș, dânsul a ales să rămână la sat, pentru care are o dragoste vecină cu evlavia.
Moștenirea rugăciunilor

„Eu mă simt foarte bine în bisericuța noastră de lemn. Pe de-o parte, parcă sunt mai intim cu Domnul, mai aproape de El, iar pe de altă parte, este un locaș foarte vechi, de cel puțin trei sute de ani, în care generații întregi s-au rugat. Și să știți că rugăciunile înaintașilor sunt o moștenire, o realitate harică, pe care o simți la un moment dat. Rugăciunea lor e o vatră care se tot așează – liturghii peste liturghii, timp de sute de ani. E durerea lor, sunt suferințele lor, nădejdile, năzuințele lor, toate rămân, nu se pierd de nimic. E legătura lor cu Dumnezeu sădită pe rugăciunile lor! Toate se simt! Nu e totuna un loc în care abia încep să se facă rugăciuni, cu un altul în care există o tradiție a rugăciunii, așa ca aici. De ce mergem toți la Sfântul Munte Athos, un loc în care, de o mie de ani, se fac câteva sute de liturghii în fiecare zi? În vetrele acelea mânăstirești simți veșnicia ca pe o stare de liniște. Eu cred că zona aceasta de Ardeal, în care slujesc, este, și ea, un loc binecuvântat de Dumnezeu. Are multe bisericuțe vechi, monumente istorice, atât de lemn cât și de piatră. Românii erau țărani iobagi săraci și nu aveau dreptul și nici posibilitatea să ridice mari biserici de piatră, ca în Apus. Așa că au ridicat niște bisericuțe mici, majoritatea de lemn, care parcă strâng în ele toată durerea și smerenia neamului nostru românesc. Poate că toate aceste suferințe au fost și spre binele nostru, pentru că, dacă omul nu se poate smeri singur, îl ajută Dumnezeu. Poate că a fost un dar de la Dumnezeu că noi, românii, am fost ținuți mai smeriți. Așa am ajuns să ridicăm aceste bisericuțe pline de duhul simplității și al smereniei, bisericuțe care emană căldură și frumusețe interioară. Mie unul îmi sunt foarte dragi.”
Bisericile călătoare

– Vorbeați despre rugăciunile înaintașilor, rămase în lemnul bisericii. Cum le simțiți?
– Îmi e greu să prind în cuvinte ce simt. E o liniște… O liniște și o stare de siguranță foarte greu de explicat. Părintele Cleopa avea o vorbă pe care o spunea sectanților: „Voi aveți doar ultimul etaj, celelalte de dedesubt, împreună cu temelia casei și fundația, vă lipsesc.” Asta simt eu în bisericile vechi – legătura cu cei de dinaintea mea, care îmi dă sentimentul că sunt pe o temelie sigură, că nu sunt singur în fața lui Dumnezeu. Pentru că cei de dinaintea mea nu au murit. Ei doar au trecut din viața asta la o alta. Toți cei care s-au mântuit din neamul acesta românesc au lăsat în urmă ceva, o zestre duhovnicească. Eu cred foarte mult în acest lucru și în tăria rugăciunilor. Doar Dumnezeu știe câți sfinți are neamul acesta și, cu siguranță, ei nu sunt nepăsători. Ei privesc la noi și se roagă pentru noi. În teologie facem o împărțire didactică între biserica de aici, de pe pământ, căreia îi spunem luptătoare, și cea de dincolo, din cer, căreia îi spunem biserica triumfătoare. Dar, de fapt, este o singură biserică. Cei care au trecut dincolo se roagă pentru noi. Am să vă spun o întâmplare a unui preot grec din zilele noastre. Era iarnă și făcea sâmbăta liturghie pentru morți. Și nu venea nimeni, niciun credincios, în biserică erau tot timpul doar el, cântărețul și paracliserul. Și s-a întrebat părintele – „Oare pentru cine mai fac eu liturghie, dacă tot nu vine nimeni?”. Cântărețul și paracliserul îl tot necăjeau și ei, spunându-i că e frig și că îi aduce degeaba la biserică. Până într-o dimineață, când după ce a dat binecuvântarea pentru începerea liturghiei, când s-a întors să închidă Sfintele Uși, a văzut că biserica era plină de oameni îmbrăcați oarecum ciudat. Erau și credincioși smeriți, în haine simple, dar și unii mai înstăriți, în haine mai alese, dar nu păreau din vremea noastră. A slujit toată liturghia cu o întrebare în minte – cine sunt acei oameni pe care nu-i mai văzuse niciodată? Și, la final, după ce a terminat slujba, când a ieșit să dea anafură, în biserică nu mai era nimeni… Atunci a înțeles că împreună cu el fuseseră toți cei adormiți pentru care slujise atâta timp liturghia, iar Dumnezeu i-a îngăduit să-i vadă, ca să înțeleagă că nu e singur și că nu o face degeaba. Pentru că liturghia e o slujire împreună și cu cei de dinaintea noastră. Cei mutați din această viață slujesc împreună cu noi. Eu nu m-am învrednicit de o vedenie ca a părintelui, dar am citit mărturia lui, pe când slujeam în prima mea parohie și făceam Sfânta Liturghie într-o biserică de piatră, în care era frig și în care nu venea la slujbă decât o bătrânică. Ea venea cu mult elan și mă încuraja și pe mine, dar eu treceam prin aceleași stări ca ale părintelui de care v-am povestit. Mă întrebam și eu – „Oare merită să îngheț de frig, dacă nu vine nimeni?” După ce am citit de experiența lui, am prins și eu curaj și de atunci nu m-am mai îndoit că sâmbăta trebuie să fac Sfânta Liturghie.

– Părinte Mihai, mi-ați spus că biserica în care slujiți are peste 300 de ani. Ce știți despre trecutul ei, când a fost ridicată?
– Știm că biserica nu este din Șoimuș. În zona asta, a Mureșului, bisericile de lemn erau adesea mutate cu carul. În jurul anului 1700, ea a fost adusă aici din alt sat, așa că e limpede că lăcașul e mai vechi de trei veacuri. Avem și un fragment din pisania originală, care însă nu ne dezvăluie data construirii ei. Din ea aflăm doar că a fost ridicată cu acordul principelui Francisc Rákóczi, de către un meșter Ioan, cu binecuvântarea unui protopop tot Ioan. Era o perioadă în care mutatul bisericilor se făcea destul de des. Credința românilor era prigonită de habsburgi, așa că își făceau bisericile din lemn, astfel încât să le poată lua cu ei, dacă plecau. Bârnele se puteau lesne desface și reface în alt sat, pentru că, fără biserică, oamenii nu puteau exista. Tot satul românesc era centrat în jurul bisericii, iar liturghia, care le dădea sărbătorile, le genera și ritmul vieții. Altfel nu puteau trăi. De aceea, dacă se mutau, plecau cu tot cu biserică. Ceea ce este interesant la acest lăcaș este Sfânta Masă, alcătuită dintr-o piatră votivă luată dintr-un templu din castrul roman Micia. Ea are și o inscripție: „Pentru sănătatea sa și alor săi, Publius Aelius Euphorus a ridicat această ofrandă Zeului Nebiruit.” Nu spune cărui zeu anume, ci Zeului Nebiruit! Mă întreb, adesea, ce o fi cu sufletul acestui om, că piatra lui votivă, dintr-un templu roman, a ajuns piatra de altar a unei biserici ortodoxe, unde chiar că se aduce mereu jertfă singurului Zeu Nebiruit, Mântuitorului Iisus Hristos.
Rugăciunea bunicului

– Părinte Mihai, cum ați ajuns să îi slujiți lui Dumnezeu? A fost moștenire din familie?
– M-am născut la oraș, la Hunedoara. Părinții mei nu au fost practicanți ai credinței, dar am avut un bunic de pe partea tatălui, care a fost cântăreț la biserica din satul Aluni, din Ținutul Pădurenilor. Un sat de munte, deasupra lumii. Un om integru, veteran de război, căruia îi plăcea să citească, știa și slovele chirilice. A murit acum șapte ani, la peste nouăzeci de ani. Am fost foarte apropiați, el mi-a vorbit cel mai mult de Dumnezeu. Din anii în care am copilărit la el în sat, la Aluni, cam din clasa I și până în clasa a VII-a, mi-a rămas în suflet o imagine. Dormeam cu el într-o bucătărioară, era dis-de-dimineață, primele raze ale soarelui abia se strecurau pe fereastră, iar el se scula foarte devreme, pentru a griji de vite. La ora cinci era deja în picioare. Se trezea în mare liniște, pe mine nu mă scula niciodată, așa că, atunci când deschideam ochii, îl surprindeam în fața icoanelor, rugându-se, totdeauna drept în picioare, niciodată în genunchi. Nu ziceam nimic, nu îndrăzneam nici măcar să mă mișc, simțeam că ăsta era momentul lui, așa își făcea el rugăciunea, și dimineața, și seara. Mă impresiona acest lucru, iar astăzi, când slujesc în altar, îmi aduc aminte de atitudinea lui în fața lui Dumnezeu – se ruga cu îndrăzneală, o îndrăzneală bună, și asta mi-a plăcut mult la el. Era ceva firesc în felul lui de a se așeza drept în picioare în fața lui Hristos, nu era nimic forțat. Una dintre cele mai bune predici pe care le-am primit despre Dumnezeu a fost acest fel de a se ruga al bunicului meu. Pur și simplu, să îl văd cum se roagă! El niciodată nu m-a forțat sau certat, nu mi-a spus niciodată – „Roagă-te măi copile, postește măi copile!”, Nu. Nu îmi spunea, dar postea și se ruga el însuși, iar asta era în sine un sfat. Și se ruga cu bucurie! Astăzi întâlnești, de multe ori, la foarte mulți creștini, o evlavie fals pioasă, parcă a plecăciune, o smiorcăială care nu știu dacă Mântuitorului îi place. Un alt lucru care m-a impresionat la el au fost povestirile sale de pe front, un loc extrem, în care își manifestase credința. Îmi spunea: „Aveam asalturi frontale, când atacam sau eram atacați, iar eu trăgeam numai în sus… Știam că dacă țin drept pușca aia omor pe cineva, și-aveam frica asta, să știu că din pușca mea a pornit un glonț care a omorât un om. Așa că tot războiul, doi ani de zile, eu am tras numa-n sus. Și-am văzut cu ochii mei că soldații care erau bucuroși să ucidă, cei care prindeau pe câte cineva și îl împușcau mai apoi, ajungeau și ei repede în pământ, nu treceau mai mult de două-trei zile…”. Și să știți că Dumnezeu l-a păzit pe bunicul. Într-un asalt, i-au fost ciuruite picioarele și a mers la spital, iar apoi au fost siliți să-l lase la vatră. Felul lui de a se purta pe front m-a impresionat foarte mult, cu atât mai mult cu cât nu era o fire fricoasă, dimpotrivă. Era chiar o fire foarte bărbătoasă, dar nu a vrut să plece de pe țeava lui un glonț ucigaș, iar harul l-a păzit.
– Și credința aceasta primită de la bunicul v-a dus până la altar?

– Da, dar nu fără un răzvrăt, pe care l-am avut în perioada liceului. La început am avut o credință vie, cam prin clasele a VI-a, a VII-a, când am simțit imboldul să merg la liturghie. Casa bunicului meu era chiar peste drum de biserica de marmură de la Alun. Mă trezeam diminețile cu ea în față și stăteam de multe ori și-o priveam, iar în clasele acelea, m-am trezit cu un elan să merg la slujbele ei. A intervenit însă un incident. Eu nu am o voce foarte bună și am fost la un prohod, la care, cântând la strană, am cam țipat, din nepricepere, și am fost bruftuluit. Fire sensibilă, n-am mai trecut deloc pe la slujbe. Așa am ajuns la liceu, o perioadă întunecată în care m-am rupt de Dumnezeu, nu știu dacă-mi pierdusem credința în El, dar ajunsesem un răzvrătit, ironizam tot ce ținea de biserică sau de Mântuitorul. Nu primeam să îmi explice cineva ceva despre El. Am ajuns de nu mă mai rugam, eram într-o perioadă de somnolență duhovnicească, o nepăsare totală. Din ea am ieșit printr-o încercare grea pentru mine – am picat inexplicabil la examenul de matematică de la facultate. După ce în prima zi, la algebră, am răspuns bine la 99 de întrebări din 100, a doua zi, la trigonometrie, am greșit 99 de întrebări din 100, am răspuns corect doar la una și… am picat, pentru că aș fi avut nevoie de minim două răspunsuri corecte. Ratarea intrării la facultate m-a șocat, dar eu cred că eșecul a fost, totuși, rânduit de sus. Sub apăsarea lui, a venit toamna și am mers la țară, tot în Ținutul Pădurenilor, la un prieten al meu, care era fiu de preot, să-l ajut la muncă. Și acolo, într-o seară, pe masa tatălui său, am văzut două cărți cu părintele Cleopa de la Sihăstria. Chipul lui m-a atras foarte mult. Intrasem în camera aceea de nenumărate ori, poate că în fiecare zi, dar nimic nu mă atinsese. Atunci, însă, ceva s-a întâmplat. Seara, târziu, am luat cartea și, în spiritul răzvrătului meu, mi-am zis în sine să citesc, doar ca să văd ce mai minte popa ăsta. În noaptea aceea, am citit pe nerăsuflate ambele cărți și atât de tare m-a mișcat duhul acestui mare duhovnic, încât m-a schimbat cu totul. A doua zi de dimineață le-am spus prietenilor mei că eu voi face facultatea de teologie. Au râs de mine, spunându-mi: „Da, da, o să te faci astronaut!”, dar eu eram cât se poate de serios. Pe vremea aceea eram rocker, probabil că starea mea de revoltă se regăsea în genul ăsta de muzică și îmi aduc aminte că am revenit acasă, la Hunedoara, unde aveam toată camera mea tapetată cu postere, și am simțit că în ea plutește o atmosferă apăsătoare, pe care înainte nu o percepusem. Am simțit nevoia să iau o icoană și să o pun pe perete, dar în toată casa nu aveam niciuna… Așa că am strâns toate posterele de pe pereți și toate casetele cu muzică rock și le-am dat foc în curte. La facultatea de teologie am intrat al cincilea, de nesperat pentru mine și părinții mei…
Dubașul bisericii

– Și cum a fost când ați ajuns pentru prima dată într-o parohie ca tânăr preot?
– Am început ca preot în Vălioara, o parohie cu 80 de familii, o parohie mică, unde cred că nu voia nimeni să meargă. La început am avut un șoc – satul părea aproape cu totul părăsit, casa parohială era „la roșu”, nelocuibilă, o ruină cu geamurile sparte și pământ pe jos, noi eram foarte tineri, aproape doi copii, și eu și soția mea aveam doar 23 de ani. Nu ne-am arătat îngrijorarea unul față de altul – plângeam pe ascuns, dar ne îmbărbătam pe față. Aș fi putut să fac naveta, dar nu m-a lăsat inima să stau departe de credincioși. Apoi ne-am îndrăgostit de sat, și eu, și soția mea, pentru totdeauna, pentru că, deși începuturile au fost grele, Dumnezeu ne-a rânduit credincioși minunați. Unul dintre ei, nea Valer, foarte săritor, care ne-a sprijinit mult, a strâns oamenii cu toba ca să vină să repare casa parohială. Efectiv a ieșit pe ulițele satului cu o tobă mare, așa cum făcea și când se întâmplau alte lucruri importante și-i aduna pe oameni la Căminul Cultural, strigând: „Veniți, că avem lucrări la casa parohială!”. Iar credincioșii chiar au venit, că erau foarte săritori, iar nea Valer le-a zis: „Mă, ne face popa de râs, că el face slujbe, dar n-are unde sta. Hai să-i facem casa parohială!” Și au făcut-o. Vălioara a rămas un nume dulce sufletului meu, pentru că dragostea dintâi nu se uită. Tihna aceea, liniștea duhovnicească de acolo, cu greu am mai găsit-o apoi.
– La finalul interviului, aș vrea să vă întreb cum este să fii preot la sat. Ați început la sat, acum sunteți tot într-un sat, ați refuzat categoric orașul. De ce?
– În primul rând, să știți că nu pot face comparații, pentru că nu am slujit niciodată la oraș. Vă pot spune doar cum e într-o parohie de la țară. La sat contează foarte mult nu să îi bată preotul pe oameni la cap cu sfaturi, ci să îi simtă prezența. Să stea între ei, să meargă pe stradă și, când se întâlnește cu ei, să îi întrebe de durerile lor. Țăranii apreciază foarte mult dialogul. Și dacă-l vezi păstă apă sau deal, e important să îi strigi: „Doamne, ajută!”. Și e foarte important ca, măcar în primul an, să îi lași pe oameni să te cunoască. Să nu intri brutal în viața lor, pentru că, dacă la sat rupi de la început legătura cu credincioșii. nu o mai poți reînnoda niciodată. Când începi slujirea la sat, în ochii lor ești un copil. Nu te poți aștepta să vină lumea la tine ca la părintele Cleopa. Trebuie să îți cunoști vârsta și limitele, și atunci ți se deschid toate porțile inimilor. M-am întrebat tot timpul cum reușea Sfântul Ioan de Kronstadt, preot de mir foarte căutat, să își păstreze pacea în mijlocul miilor de credincioși? Și am înțeles că se poate într-un singur fel – iubindu-i! După șaisprezece ani de preoție, care nu-s mulți, am înțeles că pe oameni trăbă să îi iubești și să îi iei așa cum îs! Dacă tu îi iubești și îți așezi inima în durerea lor, atunci ei simt asta și îți răspund.
(Fotografiile autorului și ale părintelui Mihai Herban)