
– Face parte din echipa „DeMoga Music” și a hotărât că e timpul să arate de ce este în stare ca solist. Urmarea a fost senzaţională: melodia lui, „Străzile din București”, a devenit numărul unu în toate topurile, la toate radiourile! Prietenos şi educat, Florian ne povesteşte despre drumul lui spre succes… –
„Succesul nu e o întâmplare. El cere muncă”

– Dragă Florian, eşti fără îndoială revelaţia anului 2019 în muzica românească, iar piesa ta, „Străzile din Bucureşti”, a devenit melodia anului. Care e secretul unui asemenea succes?
– Nu există o reţetă prin care o melodie devine hit. Dacă am şti acest lucru, creaţia nu ar mai avea atâta farmec. „Străzile din Bucureşti” e scrisă într-o noapte, într-un moment de inspiraţie, alături de colegii şi prietenii mei din studio. Apoi am invitat-o pe Mira să mi se alăture la voce şi asta a ieşit. Da, am simţit că va avea succes, pregătesc piesele acestea ale mele de doi ani, dar nu mi-am imaginat vreodată că „Străzile din Bucureşti” va avea un asemenea impact. Aşadar, nu e un secret anume, uneori lucrurile ies, pur şi simplu. Însă niciodată succesul adevărat, cel de durată, nu e o întâmplare izolată, el vine după ani de muncă, de studiu, de experienţă. În plus, mult mai greu decât succesul este păstrarea lui, aici e marele test. Eu fac muzică de multă vreme, compun dintotdeauna, sunt destul de relaxat, dar nu pot spune că nu sunt foarte fericit de ceea ce mi se întâmplă în ultima vreme.
– Să fie oare parfumul de romanță al melodiei explicația succesului ei?
– Da, melodia chiar are, alături de ritmuri ultramoderne, și cadenţă de romanţă. Poate că sentimentele pe care le am eu pentru Bucureşti le împărtăşesc şi alţii, şi de aceea oamenii se regăsesc pe „Străzile din Bucureşti”. Eu iubesc acest oraş. Cred că oamenii au uitat să privească Bucureştiul ca pe un loc romantic, la fel cum ignorăm acest aspect şi în cazul altor oraşe frumoase ale ţării. Acesta este motivul pentru care am inventat acest basm, această romanţă urbană. Oamenii nu prea mai dansează pe străzi, nu merg să vadă ungherele frumoase şi pline de farmec ale Capitalei, preferă să dea „like-uri”. Dar asta nu înseamnă că prin natura noastră nu iubim poveştile. Eu cred foarte mult în menirea artiştilor de a scrie poveşti, în datoria lor să reamintească oamenilor minunile ce se nasc din ele, iar faptul că această melodie are un asemenea succes confirmă acest lucru.
„Mie chiar mi se pare frumos Bucureștiul”

– De ce iubeşti, Floriane, Bucureştiul?
– Îl iubesc pentru că el mi-a adus în viaţă oameni speciali. Combinaţia dintre aceşti oamenii şi oraşul care mi i-a oferit accentuează iubirea pe care i-o port Bucureştiului. Capitala m-a schimbat în bine. În plus, poate dincolo de trafic şi anumite cartiere, mie chiar mi se pare frumos Bucureştiul. Zonele acestea care amintesc de perioada interbelică au un farmec pe care chiar nu ar trebui să-l ignorăm. Ideea este să fii deschis să vezi frumusețile, iar acest lucru este valabil în orice aspect al vieţii. Urât şi rău vezi, urât şi rău atragi; românii au puţin tendinţa asta de a vedea mai degrabă negativul şi de a critica… Păi, dacă este să mergem pe ideea aceasta, oameni buni, priviţi cu atenţie oraşele celebre ale Europei, ale lumii chiar, oraşe care triumfă sub blazonul frumosului! Veţi vedea cât de murdare şi cât de nesigure sunt. Puţină bunăvoinţă să ai şi vei observa că Bucureştiul este peste multe metropole celebre, cel puţin din perspectiva acestor două aspecte. Dar pentru a observa asta, trebuie să vrem şi trebuie să ridicăm din când în când privirea din telefoane. „Boala” asta a telefonului o am şi eu, nu dau sfaturi fără să mi le dau mie însumi mai întâi. Simt, însă, că tehnologia asta a venit peste noi, ne-a fermecat, dar tot aşa va şi pleca. Cred că la un moment dat ni se va face dor să trăim printre lucruri palpabile, nu doar virtuale, ni se va face dor de a strânge mâna în loc de a trimite o mică imagine pe un ecran. Uite, am văzut de curând un grup de tineri care ieşiseră la un suc în oraş. Erau mulţi, în jurul mesei, cu telefoanele puse în mijlocul ei. I-am auzit cum jucau un fel de provocare: cine pune mâna primul pe telefon, indiferent dacă sună, acela pierde şi face cinste tuturor. Mi-a plăcut, mi-a plăcut micul lor „protest”, mi-a plăcut să trag cu urechea la ce vorbeau: spuneau glume, aveau idei, erau cultivaţi, ieşiseră la taclale, ca pe vremuri. M-au convins o dată în plus că tinerii de azi nu mai trebuie arătaţi cu degetul, că sunt pe calea cea bună. Şi lor le este dedicată melodia mea. Tehnologia este extraordinară, ne ajută să evoluăm, ne conectează, este indispensabilă omului prezentului. Singurul lucru de care trebuie să ne ferim este depăşirea măsurii: să nu uităm că suntem oameni, că trăim pe pământ, în natură, că atingerile sunt în primul rând ceea ce ne sensibilizează.
„Du-te vino între sud și Ardeal”

– Îndrăgeşti Bucureştiul, dar nu te-ai născut în Capitală…
– Am locuit în multe oraşe în viaţa mea, iar între ele, Bucureştiul a fost o constantă. Mereu veneam şi plecam de aici, că erau vizite, că erau perioade în care stăteam mai mult… Sunt un om, mai degrabă, urban. Mă reîncarc la ţară, în natură, dar îmi place agitaţia, îmi place spiritul oraşului cel mai mult. M-am născut în Târgovişte, am stat mult acolo şi mi-e drag acel loc. La un moment dat, cât a fost tata (Mircea Rusu – nota red.) solist al trupei Compact, ne-am mutat la Cluj, loc unde, mai târziu, am făcut şi facultatea. Dar Târgovişte a fost considerat „acasă” până când am intrat la liceu, pe care l-am făcut la Târgu Mureş. Vedeţi, un fel de du-te vino între sud şi Ardeal, dar care de-a lungul timpului, m-a făcut să mă simt mai degrabă ardelean. Şi la Band, la bunici, mergeam în fiecare vacanţă, chiar am locuit acolo un an întreg. După facultate, am plecat cu un program de muncă în America. Am stat şase luni şi m-am întors, însă în acea perioadă am fost convins că în America voiam să trăiesc. Dar pentru că tot ce ni se întâmplă în viaţă ne este scris undeva, nu am primit viza când am aplicat. Eram destul de supărat, traversam o perioadă confuză, nici în muzică nu-mi mai găseam liniştea. Nu o mai simţeam, pur şi simplu! Totul s-a schimbat apoi: am primit un telefon de la un toboşar din Baia Mare, care m-a chemat acolo, să fac parte din trupa lui. Faptul că am acceptat a fost cel mai bun lucru pe care-l puteam face. Cu băieţii aceştia din Baia Mare m-am regăsit. Apoi am venit definitiv în Bucureşti, am participat la „Vocea României”, în 2014, l-am cunoscut pe Marius Moga, una dintre marile întâlniri ale vieţii mele. Mi-a propus să devin producător şi compozitor la el, am acceptat imediat. Aşa se face că multe piese de succes ale ultimilor ani, ale artiştilor celebri care colaborează cu Marius, au şi semnătura mea. Dar în ultimul timp, am vrut să gust şi eu din energia scenei, să fiu în faţă, am început să compun pentru mine şi… iată-mă!
„Moga e genial!”
– De ce zici că Marius Moga este una dintre marile întâlniri ale vieţii tale?
– Pentru că omul acesta e de-a dreptul genial. Influenţa lui este enormă asupra celor cu care lucrează. Are o personalitate puternică, de neclintit, are mai multă energie decât ar putea încăpea în zece atleţi, este în topul profesioniştilor din industria muzicală de la noi de ani şi ani de zile. E un om care te uluieşte. Foarte muncitor. Foarte deştept! Și la fel de implicat. De pildă, Marius acordă fix aceeaşi atenţie atât unui artist precum Andra, cât şi unui debutant care tocmai i-a călcat pragul. Asta spune enorm despre etica lui profesională. Dacă este adevărată zicala că omul este suma oamenilor cu care se înconjoară, atunci eu sunt cel mai norocos pământean.
Pe urmele „viteazului” din copilărie”

– Să le spunem cititorilor noștri că tatăl tău este nimeni altul decât Mircea Rusu, îndrăgitul cântăreţ, liderul trupei Band. E mândru de tine?
– Eu aşa zic. A fost primul om care m-a încurajat şi m-a ghidat către muzică. Azi este primul care mă felicită când realizez câte ceva, îmi scrie cu vorbele acelea ale lui atât de bine ticluite, tot felul de mesaje extraordinare, îmi dă sfaturi. Primesc şi mustrări, atunci când simte că nu e bine ce fac. Chiar dacă direcţiile noastre muzicale sunt total diferite, eu am păşit pe urmele lui, şi ce tată nu ar fi mândru, ca fiul să-i calce pe urme?! Ei, vorbesc şi eu în numele lui acum, dar chiar cred că este emoţionant pentru un părinte când se întâmplă ca fiul lui să-i calce pe urme și să aibă succes. Pe de altă parte, eu mă bucur că am reuşit în muzică şi pentru că există un foarte puternic complex al copilului de artist, care se teme că nu va ajunge niciodată la succesul părintelui. Toată lumea te compară, iar atunci apare o reţinere greu de depăşit. Sunt destul mândru că am reuşit multe fără să fac uz de numele lui tata, mult timp nici nu s-a ştiut că avem vreo legătură. Mă bucur de moştenirea genetică primită, dar şi de încăpăţânarea de a-mi vedea de drumul propriu. Spun asta şi pentru că, aşa cum îţi povesteam mai devreme, la un moment dat, am făcut o pauză muzicală. Nu pot nici acum să o explic prea bine. Când eram mic, în mintea mea era foarte limpede că voi deveni muzician, visam numai glorie, scene, televiziune. Eram extrem de îndrăzneţ. Apoi, ceva s-a schimbat radical în mine, am devenit brusc foarte timid. M-a ţinut starea aceasta destul de mult, dar în final m-am regăsit, iar acum ţelul meu principal este să mă reîmprietenesc cu copilul viteaz din mine.
– Hai să mai tragem de timp puţin, să mai zăbovim în trecut. Cum era atmosfera în familia ta, în anii coplăriei?
– Casa noastră avea mereu uşa deschisă. Am crescut cu casa plină, iar acum atmosfera în care trăiesc este una similară. Mi-a rămas plăcerea de a fi înconjurat de mulţi oameni. Când eram mic, toate trupele lui tata la noi se adunau, repetiţiile la noi se făceau. Tata era înconjurat întotdeauna de muzicieni, de artişti, actori, oameni de televiziune. În atmosfera aceasta ne integra şi pe noi, pe mine şi pe fratele meu, nu eram copii din aceia excluşi din rândurile adulţilor. Aşa se face că mulţi ani, încă din liceu, sau chiar mai devreme, eu am fost cel care îl ajuta pe tata la partea tehnică: înregistrări, imprimări. El este şi a fost mereu un compozitor extrem de prolific, pur şi simplu, are surse inepuizabile de inspiraţie. L-am ajutat mult şi-mi plăcea enorm să o fac. În plus, în acei ani, mi-am făcut ucenicia în această meserie, şi uite că azi mă ajută. Chiar că ajungem să facem exact ceea ce ne este scris… Un alt aspect pentru care le mulţumesc alor mei este muzica de extrem de bună calitate care se asculta la noi în casă. Cultura muzicală solidă din copilărie a făcut, cu siguranţă, din mine compozitorul care sunt în prezent.
„Simt că aparțin acestei țări. Este foarte clar!”
– Florian, hai să facem un pas spre Crăciun. Mergeaţi cu colinda în familie?
– Da, da. Ţin minte că atunci când eram mic, mergeam cu toată familia prin vecini, pe la rude şi prieteni. Alţi prieteni veneau la noi. Apoi, am început să merg cu prietenii mei în colindat. Şi acum facem acelaşi lucru: ne adunăm colegii din liceu şi mergem pe la prieteni şi profesori. Chiar dacă gaşca se mai împuţinează, unii au familii, copii, alţii au plecat din ţară, cei care suntem aici ne adunăm şi mergem la colindat. Îmi place mult. Până la urmă, acesta este pentru mine „spiritul” Crăciunului, de care se tot vorbeşte: să celebrăm prieteniile, să bucurăm oamenii dragi, să ne veselim, să ne aducem aminte de întâmplări plăcute din trecut. Aceste reîntâlniri sunt Crăciunul meu. În aceste momente am mereu sentimentul că mă reîntâlnesc şi cu Florian cel din trecut, îl văd schimbat, dar „regăsirea” mă aduce mereu cu picioarele pe pământ. Îmi reaminteşte cine sunt, cine trebuie să fiu. Şi, da, dintre bucuriile Sărbătorilor, face parte şi reîntâlnirea cu ai mei, pentru că restul anului nu prea mai apuc să merg acasă.
– La începutul discuţiei noastre îmi spuneai că, la un moment dat, visai la America. Acum, la 30 de ani, mai ai gânduri să pleci din ţară?
– Eram confuz în acea perioadă, nu-mi găseam locul. Renunţasem la muzică neştiind că astfel renunţasem la mine însumi. Azi nu aş mai pleca din România. Cu bune, cu rele, avem un farmec pe care nu cred că-l voi găsi în altă parte. Avem un simţ al umorului, care pentru mine este esenţial. Cred că unul dintre puţinele lucruri care m-au inhibat în Statele Unite a fost tocmai diferenţa de simţ al umorului. Aşadar, de mutat, nu m-aş muta niciunde. Aş călători, aş vrea să văd întreaga lume, aş lucra perioade de timp în alte părţi, pentru schimburi de experienţă, dar nu aş pleca definitiv. Uite, am fost de curând într-un sat de lângă Bran, Şimon se numeşte. Ce minune de loc este acolo! Simt că aparţin acestei ţări, asta este foarte clar!
„Influența basarabenilor a fost foarte puternică”

– Să ne întoarcem la muzică… Din perspectiva ta de compozitor, producător, solist, cum vezi muzica românească de azi?
– Nu mă simt în poziţia de a da eu măsura valorii muzicii de la noi. Nu-mi place să fac asta, dar nu vreau să las întrebarea ta în aer. Părerea mea este că muzica e în continuă mişcare şi transformare, influenţată de foarte mulţi factori: sursele de inspiraţie, istoria, problemele sociale, nivelul cultural, tehnologia… Nu fac niciodată vreo analiză ştiinţifică a fenomenului muzical, dar pot să spun ceva cu toată inima şi să-mi asum ceea ce zic acum: pentru muzica românească, influenţa basarabenilor a fost extrem de importantă în ultimii ani. Artiştii basarabeni sunt autentici, au adus în România firescul muzicii, într-un moment în care noi ne chinuiam să fim ba englezi, ba americani, ba mai ştiu eu ce… Nu ştiam cum să împrumutăm influenţele de afară, dar să rămânem autentici. Au venit artiştii aceştia din Republica Moldova şi, după un timp, am observat în melodiile noastre mult mai multă poezie, profunzime, mult mai multă subtilitate. De ce sunt ei aşa? Cred că este vorba de istoria zbuciumată a Moldovei. Au suferit, suferă încă, şi eu cred că nimic nu-l trimite mai mult la „luptă” pe artist decât necazul. Nimic nu-l face să scrie mai frumos decât suferinţa. Cred că de aceea simt ei altfel arta, de aceea sunt mai intenşi, mai poetici. Probabil că există chiar mai multe elemente care-i fac să fie aşa de speciali, dar important este că ne-au influenţat pozitiv. Efectiv, am învăţat să scriem mai frumos în română de când sunt ei aici. Ne-au dat o lecţie şi mă bucur că noi am învăţat-o. Mă bucur, de asemenea, că eu, personal, lucrez foarte bine cu ei. Ne potrivim sufleteşte, cred. Îi salut cu drag pe fraţii basarabeni şi jos pălăria în faţa lor!
– Încheiem, fireşte, cu planurile tale pentru anul 2020. Ce-ai scris pe primele pagini din agenda noului an?
– Anul 2020 mă găseşte în studio, compunând în continuare, pentru alţii şi pentru mine. Bine, eu am gata două albume personale, dar viaţa nu e chiar pe repede înainte, trebuie să cumpănim bine o strategie, ca să nu se plictisească lumea de Florian Rus. Ha! Ha! Că sunt eu sau alţii, important este să se nască muzică. Îmi doresc ca 2020 să mă găsească la fel de muncitor, de implicat, de cu picioarele pe pământ. Am progresat mult la capitolul timp eficient, am învăţat să mă trezesc foarte devreme, să am timp mult de muncă, dar şi să fiu devreme acasă, să am grijă de viaţa mea personală, de relaxare, de familie, de draga Masha, căţeluşa mea. Muzica nu pleacă niciodată din mintea mea, dar în ultima vreme, am găsit un echilibru bun. Echilibru, sănătate şi pasiune le doresc şi cititorilor voştri. Să fim veseli, pozitivi, muncitori şi totul va fi bine. Mulţi ani!