„Grand reporter” – BOGDAN LUPESCU

– Dedicații la trecerea dintre lumi –

CIPRIAN RUS – Viața de la marginea lupei

„Grand reporter”! așa își prezenta Bogdan colegii de la „Formula AS”, accentuând într-un fel aparte cuvintele, iar asta dădea o aură specială complimentelor lui. Îi plăcea atât de mult să se joace cu cuvintele, că făcea asta mereu, nu doar în scris, unde excela de peste două decenii, ci și când vorbea. Muta accente, scotea cuvintele și ideile din confortul lor, îngroșa detalii, exagera tușe. Avea un talent literar cu totul ieșit din comun, dar asta n-ar fi fost nimic pentru el, fără un har al exagerării, vecin cu fabulația. Căci atunci când exagera – și exagera mereu! – Bogdan nu privea niciodată prin centrul focal al lupei, unde lucurile se văd mărite. Nu! Bogdan adora să privească lumea prin mar­ginea lupei, pe unde imaginea se vede straniu, și mă­rită, dar, mai ales (și asta-i plăcea enorm, până la voluptate) deformată.

Din lumea lui de o stranietate aparte, cu trăiri înălțate ca niște baloane cu aer, de un spirit mereu infla­mat, Bogdan Lupescu ieșea o dată pe săptă­mână. Atunci își punea haina de blugi, de „grand reporter”, sau vreo geacă fistichie de piele, din bu­zunarele căreia scăpa tot timpul ba un pix, ba un pachet de țigări, ba un buletin, ba un te­lefon, și călca, cu nedes­păr­țitele lui „ciocate” în lumea rea­lă, în lumea noastră plină de conformisme, în căutarea rea­lității celei mai apropiate de irealitatea în care el trăia zi de zi. Cele mai bune dintre repor­tajele lui Bogdan Lupescu asta și sunt: niște pașa­poarte pentru noi, oamenii obișnuiți, ca să putem intra în lumea aceea văzută prin marginea lupei, în care el trăia permanent.

Am fost niște privilegiați. Prietenul „Wolf” (asta este una dintre porecle) ne-a tras de mânecă din banalul presei noastre și, făcând cu degetul o gaură în peretele Raiului, ne-a invitat să privim petecul de iarbă de „dincolo”, din lumea lui. N-a fost deloc o joacă pentru Bogdan. Omul zăpăcit din viața de zi cu zi se transforma total când ieșea în lume, ca „re­porter Formula AS”.

Era mândru că lucra la revistă. Avusese ideea să ne facem tricouri cu numele ei scrise pe piept. Dar în spatele celei mai vagi exaltări din textele lui Bogdan Lupescu stau munca cea mai migăloasă și o obsesie pentru amănunt, fără seamăn în presa noas­tră. Flamboaiante cum erau ele, reportajele lui au în spate ore întregi de „benzi”, interminabile in­terviuri, o ferventă atenție la detaliu, care în ședin­țele de redacție a primit numele de „exces de docu­mentare”. Boemul de serviciu a fost, în cei 20 de ani ai lui de „Formula AS”, cel mai riguros dintre reporteri. Uriașul său talent e mic în fața dedicației față de meseria de jurnalist. „Grand reporter”, com­plimentul pe care, în joaca lui neobosită cu cuvintele, îl rezerva mereu altora, i se potrivea cel mai bine chiar lui. Fratele Bogdan a plecat zilele tre­cute. S-a despărțit de noi fără să ne spună ni­mic. Și-a pus haina de blugi sau geaca fistichie de piele, ciocatele în picioare, și-a vârât reporto­fo­nul și țigările în buzunar, și-a plecat, curios ca întotdeauna, să facă reportaje în Rai.

MARIUS PETRESCU – Elegie pentru un prieten drag

Cu exact 20 de ani în urmă, la sfârșitul lui 1999, Bogdan Lupescu urca, alături de mine, pe scena unei săli bucureștene, la Gala Premiilor pri­mului Con­curs Național de Jurnalism, organizat de Clu­bul Român de Presă. Primisem, fiecare din noi, câte o distincție onorantă: „Marele premiu pentru expresivitate jurnalistică”. Bogdan venise de cu­rând la „Formula AS” și eram bucuroși că izbân­zile noastre erau sub sigla revistei.

Așa a început prietenia mea cu noul coleg Bog­dan Lupescu, trăind împreună istoria unei clipe ma­gice: fuseserăm premiați ca meșteri în folosirea cuvintelor! În cele două decenii pe care le-am pe­tre­cut împreună, până la neașteptata și nedreapta des­părțire de acum, Bogdan a trăit frenetic și pe­ricu­los, ca un rebel genial, făcând risipă de talent, dar risipindu-și și propria sa viață. Avea vocația prie­teniei, un subtil simț al umorului, și era un bun tată pentru minunații săi copii. A umplut paginile re­vistei „Formula AS” cu zeci de reportaje memo­ra­bile, în care arta portre­tului, atmosfera miste­rioasă, uneori aproape onirică, și verva nara­țiu­nii au rămas inegalabile. Alături de Horia Țur­canu, Bog­dan Lupescu a transformat „Formula AS” în­tr-o autentică școa­lă de reportaj, sub bagheta Sân­zianei Pop, „șefa” cea bună, care l-a ajutat și încu­rajat, până în ultima zi a vieții…

Salut, prietene! Îți mulțumesc pentru clipele de frenezie jurnalistică de care am avut parte împre­ună și îți doresc drum bun. Îmbră­ți­șea­ză-i pe Sanda Anghelescu, Sorin Preda și Silvia Kerim din partea noastră, a celor ră­mași încă aici, și roagă-i să ne aștepte. Într-o zi, vom muta toată „Formula AS” în ceruri, și atunci nu ne va mai despărți nimeni și nimic, niciodată!

RUXANDRA CONSTANTINESCU – Suntem cu tine, așa cum tu ești cu noi

Bogdan Lupescu a fost în­totdeauna un semeț. Parcă po­za continuu pentru o primă pa­gină a unei reviste de super­ve­dete. Ți-l și închipuiai cu o mână în șold și piciorul pus pe vârful cel mai înalt al mun­telui. Un luptător cu scrisul, dar și cu viața, după ce a trecut printr-o grea ope­ra­ție, cu urmări incerte. Și-a luat doar răgazul scru­tării orizontului și-a continuat să scrie. Era cel mai bun lucru pe care-l știa face, în afara creșterii celor trei copii superbi, pentru care ar fi sacrificat orice. Avea vocația prieteniei și mi-a mărturisit deseori amă­ră­ciuni legate de, credea el, trădarea unora din­tre „prieteni”. Nu l-am putut convinge deloc să-mi spună pe nume. În pofida semeției lui, era sfios și ce­remonios din cale-afară, cu o bună creștere buco­vi­neană care im­presiona. Iar acum Bogdan nu mai este. Greu de scris și crezut! A plecat, vă­muindu-ne fiecăruia din­tre noi sufletul, lăsân­du-ne triști și săraci. Da, eu cred cu tărie că după atâția ani de „ființat” împreună la revista „Formula AS”, fiecare suntem părticică a celuilalt, pentru că ne cu­noaș­tem prea bine, ne pre­țuim, ne răbdăm, ne iubim.

Bogdane, suntem cu tine, așa cum și tu ești cu noi. Pe veci! Drum bun!

CĂTĂLIN MANOLE – Cele mai frumoase amintiri

Dragă Bogdan, o să îmi fie foarte dor de tine! Știu că te voi regăsi mereu în reportajele tale, de-acum înainte acolo vei locui pentru noi. Dar îmi vor lipsi telefoanele tale în miez de noapte, glumele și încurajările tale. Dragă Wolf, ai fost inclasabil, ai fost neîmblânzit, ai fost în multe lucruri eroul meu – în reportaje ți-am admirat pasiunea nebu­neas­că a scrisului și talentul uriaș, ca om m-ai sur­prins prin felul în care, înainte de transplant, ai înfruntat moartea șăgalnic și fără să o iei niciodată în serios, iar ca părinte, m-ai uimit prin determi­narea de a lupta până în ultimul moment pentru co­piii tăi. Alături de tine am cele mai frumoase amintiri ca reporter – împreună am descoperit is­tro-românii din Croația, am bătut Alpii și Pirineii și am răscolit toată Europa în căutarea istoriei noas­­tre, împreună am urcat în cel mai înalt pas al El­veției, la Gardena, am hoinărit noaptea pe stră­zile Parisului și am ciocnit un pahar de șampanie în Piața San Marco din Veneția. Plecam de pe teren către casă și îmi urai „Naștere ușoară!”, pentru că tu așa îți plă­mă­deai fiecare text, ca pe un copil născut din dragoste de cuvinte. Ne-am confesat unul altuia și atunci când am fost îndrăgostiți de câte o fată „impe­ria­lă”, cum îți plăcea să spui, și ne-am spri­jinit unul pe altul atunci când tinerele noastre familii au trecut prin momente grele sau au început să se risi­peas­că. Le­gă­turile astea vor rămâne pe vecie, moar­tea nu are cum să le desfacă.

Ai fost unul din­tre marii reporteri ai României, Bogda­ne!, însă Marele Re­dactor Șef al acestei lumi te-a vrut reporter celest. Sper ca Dumnezeu, de care tu vorbeai cu atâta sfială, deși textele tale au clădit bi­serici și mânăstiri, să te primească cât mai aproa­pe de El. O să îmi fie foarte dor de tine, Bogdan!