O poveste cu câini

Cu mulți ani în urmă (înainte de re­voluție), lucram ca inginer la Combinatul de prelucrare a lemnului Târgu Jiu. Era o uni­tate mare, cu cinci fabrici și aproape 600 de salariați (azi nu mai este nimic din indus­tria lemnului acolo). Întrucât întotdeauna am iubit câinii și toate animalele, printr-o cu­noștință, am reușit să fac rost de un câine de la o unitate militară care pregătea câini pen­tru grăniceri. Cel pe care urma să îl iau fu­sese respins la exa­menul de absolvire, pentru faptul că la mers își trăgea puțin piciorul drept din spate. Câi­nele avea 6 luni și era foarte inteligent și bine instruit. I-am dat nu­mele de Lupu. În apro­pierea blocurilor unde locuiau salariații combinatului, se găseau două lacuri. Un lac ame­najat cu debarcader, bărci și locuri de pla­je, și în continuarea aces­tuia, un lac mai mic, ne­amenajat, unde se scăl­dau copiii care nu aveau bani pentru ștrand. Cele două lacuri erau despărțite prin­tr-un drum de pământ. Când aveam timp, mer­geam pe aco­lo cu câi­nele meu, la plim­bare. Într-o du­mi­nică dimi­neața, prin luna iunie, am mers cu Lupu la lacuri. Când am ajuns în apro­pierea lacului neamenajat, vreo cinci copii, între 5 și 7 ani, au început să stri­ge: „Nene, nene, veniți că un om a sărit în lac și n-a mai ieșit la suprafață!”. Am întrebat unde a sărit, și mi-au arătat spre mijlocul lacului. M-am dezbrăcat imediat și am sărit în apă împreună cu câinele. M-am lăsat la fundul la­cului, dar nu am găsit nimic. Apa avea cam trei metri adâncime. M-am întors la mal, am organizat cu copiii un semi­cerc, și am început să înain­tăm spre mijlocul la­cului, oprindu-ne din doi în doi metri, și scu­fundându-ne până la fun­dul apei. Eram în mijlocul semicer­cu­lui. La un moment dat, am simțit sub picioare un trup așezat orizon­tal pe mâlul lacului. Am reușit cu mari efor­turi să-l cuprind de mijloc și, încet, încet, să-l târăsc pe malul lacului. La mal m-au ajutat și copiii să-l trag pe iarbă. Era un adolescent. Câinele, care participase și el la acțiune, lătra lângă mine. Am încercat să-l răstorn pe îne­cat cu capul în jos, ca să poată elimina apa, dar n-am reușit. Atunci am zărit la câteva su­te de metri un om care meș­terea ceva la o ma­șină. I-am arătat câine­lui mașina și i-am spus să se ducă la ea. A fugit ca fulgerul și a început să-l latre pe omul care tocmai se pregătea să plece, ară­tându-i, prin mișcările corpului, să vină la lac. Până la urmă omul a înțeles, a venit cu ma­­șina, a ur­cat băiatul inert în ea și l-a dus la spital. Eu n-am mai putut să merg, eram ter­minat de oboseală, după ce luptasem să-l scot din lac. După o jumătate de oră de odihnă, am plecat și eu cu câinele acasă. Apoi am dat telefon la spital și mi s-a spus că băiatul este bine, avu­sese câteva dopuri de apă, și că a fost trimis aca­să. Am fost informat că lucra chiar la com­binatul unde eram angajat și eu, era mun­citor la fabrica de placaj.

În duminica următoare celor întâmplate, m-am pomenit, la blocul în care locuiam, că bate cineva la ușă. Am deschis. Era un bărbat în vârstă, cu părul alb, îmbrăcat în haine ță­rănești de dimie și cu un săculeț ținut de toiag. Mi-a spus că a venit să-mi mulțu­meas­că pentru că salvasem viața băiatului său. Bă­trânul mi-a povestit apoi că a avut doi băieți, cel pe care-l salvasem eu, în vârstă de 19 ani, și un alt băiat, de 23 de ani, care fă­cuse armata la pontonieri și care la un exer­cițiu militar a căzut de pe ponton și s-a înecat în Dunăre. Dacă nu eram eu și Lupu, rămâ­nea și fără al doilea copil, nenorocit pe toată viața. A plecat și nu l-am mai văzut nicio­dată, nici pe el, nici pe băiatul lui.

Câinele însă a schimbat destinele familiei noas­tre. A văzut de cei doi copii ai mei la joa­că, i-a așteptat de la școală și a fost sufletul familiei noastre până s-a stins de bătrânețe.

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Fiul meu cel mare a moștenit, și el, de la mine, dra­gos­tea pentru câini. E inginer, dar în paralel cu sarcinile de serviciu, a început să strângă din toate cartierele Bucureștiului câini loviți de mașini, abandonați la gurile de metrou sau prin parcuri. I-a dus acasă, îi îngrijește și îi hră­nește din banii lui. Are 25 de câini în total! Iar pentru a-i îngriji mai ușor a făcut, la zi, fa­cultatea de medicină veterinară. A avut ma­re noroc de o soție care l-a înțeles și l-a ajutat. Lu­­crează, și ea, la o farmacie veterinară. Nu au copii, viața lor fiind legată numai de câini. Nu au vacanțe, nu au concedii, dar nu se plâng. Animalele reprezintă pentru ei o bucu­rie reală.

NICĂ C. – București