S-a întors dropia în România?

– Cu ani în urmă, am văzut la Muzeul Antipa din București o pasăre uriașă, care mi-a atras atenția imediat. Era o dropie. Pasăre de câmpie, „nălucă a Bărăganului”, m-am întristat să aflu că ea nu mai există în România. Se mai „năzărise” pe ici, pe colo, în puținele zone necultivate industrial, dar fuseseră simple povești… Dar iată că în primăvara aceasta ne vine o veste mare, chiar din partea lumii științifice: dropia s-a întors! S-a întors acasă, în țară, și face pui –

Cea mai mare pasăre zburătoare a Europei

Cele mai mari pasări de prin curțile românilor sunt curcanii, care pot atinge la maturitate o greu­tate de circa 10 kg. Închipuiți-vă acum o zburătoare nu cu mult mai înaltă, dar de aproape două ori mai grea. O „pasăre formidabilă şi aproape monstru­oasă”, după cum o descria vânătorul Constantin Rosetti-Bălănescu. Da. Dropia este, într-adevăr, fra­pant de masivă pentru o pasăre, putând depăși chiar și 18 kilograme. Cum greutatea nu o împie­dică totuși să se înalțe în văzduh, ea și-a adjudecat titulatura de cea mai mare pasăre zburătoare a Eu­ro­pei.

O altă particularitate stranie a dropiilor este diferența uriașă dintre masculi și femele, acestea din urmă având în medie până la 6 kilograme, deci, doar o treime din greutatea dropiilor.

În ceea ce privește reproducerea, este interesant de știut că masculii devin maturi sexual abia la vârsta de cinci ani, în condițiile în care durata me­die de viață a dropiei e limitată la circa un dece­niu. Rata de reproducere a speciei este redusă și din cauza numărului mic de ouă depuse: doar două, din­tre care unul e adesea infertil.

Captive în gheață și ciomăgite de țăranii înfometați

Ironia sorții face ca multe dintre informațiile pe care le avem despre istoria dropiilor pe terito­riul României să vină tocmai de la vânătorii por­niți pe urmele lor. Potrivit relatării lor, s-a estimat că pe la 1900 trăiau în stepele din țara noastră peste 5.000 de dropii. După cum notează un arti­col publicat în 2011 de National Geographic Ro­mânia, tot vânătorii au fost printre primii care au observat declinul „mitropoliților stepei”, fenomen pus în revistele de cinegetică din perioada interbelică pe seama „progresului civiliza­ţiei ce se revarsă peste câmpuri”. Într-ade­văr! Dropia este o pasăre care iu­beș­te ori­zon­turile largi. Fără ele, este pier­dută. Iar agricultura a secționat aceste ori­zonturi, odinioară sălbatice și pustii, împăr­țindu-le într-un mozaic de culturi diferite și împân­zindu-le cu drumuri și căi ferate. O altă pro­blemă pe care a adus-o agricultura a fost… omul, față de care dropiile sunt foar­te reti­cen­te, preferând să păstreze o distanță res­pec­tuoasă, de peste 200 de metri. Drept care, vânătorii se ascundeau de ele, pitindu-se îndărătul vacilor sau chiar con­fecționându-și vaci de carton, care să le mascheze pre­zența. Din nefericire, sezonul de vână­toare pentru dropii se suprapunea cu perioada de împere­chere a neobiș­nui­telor păsări, care se petrecea în aprilie și mai. Un alt fac­tor care a dus la îm­puținarea lor.

Însă nu numai vânătorii le-au ve­nit de hac dropiilor. Întrucât ele sunt pă­sări de uscat, le lipsește acea glan­dă care asigură ungerea penelor la păsă­rile acvatice, împiedicând îmbi­ba­rea lor cu apă. Din acest motiv, se întâm­pla ca dropiile să se trezească iarna prin­se într-o veritabilă colivie de ghea­ță, care le ținea captive și le lăsa com­plet neajutorate. O situație de care profitau adesea țăranii, care cutreierau câmpurile, înarmați cu bâte, în căutarea păsărilor prinse în gheață. Un inspector de vânătoare povestea cum, în decurs de o singură noapte de iarnă, din 1938, țăranii din Bă­răgan au ciomăgit nu mai puțin de 740 de dropii, pe care apoi le-au mâncat.

Sfârșitul dropiilor n-a venit însă de la vânători sau țărani, și nici agricultura în sine nu le-a alungat. Prăpădul lor a fost provocat de tractoare și de com­bine, care au distrus cuiburile așezate prin adânci­turile solului. Masacrul a fost desăvârșit de pesti­cide, care ucid insectele cu care se hrănesc dropiile.

Și uite așa, încet, dar sigur, dropiile au dispărut din România. Nimeni nu știe exact când s-a în­tâmplat asta. Degeaba a încercat Nicolae Ceau­șes­cu să repopuleze țara cu dropii (de dragul vânătorii, desigur). Proiectul n-a reușit și, de prin anii ‘80, ele, „corăbiile Bărăganului”, nu au mai cuibărit în România. Mai veneau doar sporadic, în vizită, de pe la vecinii noștri din Ungaria și Serbia. Cine avea ocazia să le vadă în România se putea considera norocos. Întâmplarea făcea înconjurul presei, fiind consemnată cu mult entuziasm.

Cuibul care ne umple de speranță

La jumătatea lunii mai, au sosit vești dintre cele mai bune. Asociația Grupul Milvus, o organizație pentru protecția păsărilor și a naturii, a dat pu­blicității o fotografie realizată la Salonta, în Câm­pia de Vest, de un student la medicină veterinară: Ioan Matiu jr. Din pură întâmplare, tânărul a dat pes­te ceva ce nu s-a mai văzut în România de zeci de ani: un cuib de dropii, în care tronau nu două, ci trei dintre prețioasele lor ouă. „Pentru noi, Aso­­ciația Grupul Milvus, această fotografie are o însemnătate istorică. Ea atestă cuibăritul unei specii de păsări considerate dispărute în Româ­nia și, în același timp, ne arată implicarea local­nicilor și a administrațiilor locale în conservarea naturii, dar și necesitatea eficientizării progra­melor de agro-mediu, care să ofere plăți compen­satorii atractive pentru fermierii prietenoși cu dropiile”, au scris reprezentanții Grupului Mil­vus.

Dar cum se explică brusca reapariție a unui cuib de dropii în loc de Bărăgan, la Salonta? După 13 ani de observații pe teren, asociația a ajuns la con­­cluzia că aici există „o mică populație trans­fron­talieră, de aproximativ 40 de exemplare, care folosesc teritoriul de-o parte și de alta a gra­niței cu Ungaria”, o țară care ne-a luat-o cu mult înainte în protecția dropiilor.

Șmecheria cu ouă din lemn

National Geographic România relata că în Ungaria, unde se estima, în 2016, că mai trăiesc circa 1500-1600 de dropii, au fost luate în decursul timpului fel de fel de mă­suri pentru protejarea acestei specii vulne­rabile. Fermierii au avut posibilitatea să obțină fonduri europene, care le-au permis să păstreze un mediu prielnic pentru aceste păsări timide și sperioase. Ei au primit bani pentru a lăsa câmpul pârloagă sau pentru a planta rapiţă sau lucernă, culturi mai bine tolerate de dropii. Pe câmpurile unde viețuiesc aceste păsări rare au fost montate și panouri cu numere de telefon, astfel încât cei care desco­peră vreun cuib să le poată da repede de veste ornitologilor. Odată înștiin­țați, aceștia pot veni înarmați cu ouă de lemn, cu care le înlocuiesc pe cele reale, pe care le pun în incubator, pen­tru a fi siguri că vor fi ferite de pericole. Cu o zi înainte de eclozare, ouăle sunt duse înapoi în cuib, la dro­pia care le clocește și care preia, ne­știutoare, ștafeta de la specialiști.