De câte ori mă duc acasă, în Gorj, încerc să retrăiesc vremea copilăriei. Am scris multe pagini pe această temă. Nu demult, am obținut o delegație de serviciu și l-am întâlnit, după atâtea săptămâni de izolare, pe cumnatul Sabin, soțul surorii mele, Maria. Ca de obicei, ne-am dat la vorbă despre lumea de altădată, alegând tema „lexiconului” de la Gilort, râul care leagă comunele noastre. Dăruit cu o memorie de profesor, Sabin mi-a adus aminte de cum vorbeam noi, părinții și bunicii noștri, în urmă cu 60-70 de ani. Sunt cuvintele unui grai gata să rămână doar în dicționare de regionalisme, odată cu dispariția noastră. Lumea satului de astăzi nu se mai potrivește cu acel grai. Muncile satului s-au schimbat, obiceiurile au pierit. Iată de ce văd în această pagină o modestă încercare de salvare a farmecului unui muzeu gorjenesc al limbii. Îmi amintesc de obiecte din uzul gospodăresc: căpestere – o postavă mai mică, în care se făcea turta și se plămădea făina; ciurel – o sită din metal, cu orificii pentru cernutul făinii, având dinți pe partea opusă, pe care se rădea hreanul. Corlata – polița din jurul hornului din bucătărie, pe care se puneau solnițele cu sare, ceștile de ceai, cutiile de chibrituri, borcănelele de dulceață și câte alte mărunțișuri; căuc – o lingură mare din lemn, cu care luai apă din găleată; troacă – o jumătate de dovleac copt, în care țineai boabele pentru găini sau grâul pentru curci; tâlv – un dovleac lunguieț, cu care scoteai vinul din butoi; oblanic – un covrig din cârpe, pus de femei pe cap, sub baniță (năframă). La capitolul îmbrăcăminte, cel mai des întâlnit era băibăracul, o haină groasă, de iarnă, făcută din dimie. Pentru zilele de duminică, cei mai înstăriți din sat purtau costume schilărești de aba, vestă și pantaloni albi, cu modele negre și dungi roșii, așa cum purta celebrul moșier și deputat Dincă Schileru din Bâlteni, satul de peste deal de satul meu. Zăvelca era o fustă țesută în război, cu fire de diferite culori, așa cum se îmbrăca mama la biserică. Brăcirile și brăcinarul erau brâie țesute pentru femei și bărbați, cum nu se mai găsesc azi, iar cerga din material subțire era pusă pe pat în loc de cearșaf. La albirea rufelor se folosea pârlăul, un trunchi gros de copac, scobit în interior. Rufele se albeau cu cenușa din vatră, peste care se turna apă fierbinte. O altă bucată de lemn era piua, scobită, cu mâner, în care se mărunțea sarea și grâul, se spărgeau nucile și uneori se pisa usturoiul. Cel mai bun ghiveci făcut de mama era copt în vatră, sub țest din fontă. Tot în țest cocea pâinea și mălaiul. Îmi amintesc și de alte „mărunțișuri” ale vieții, cum ar fi obielele. Le încălța bunicul, bucăți de cârpă groasă, învelind piciorul în opinci și împletindu-le cu nojițe. Cu acelea, ziceau, puteai să dormi două nopți în zăpadă și nu-ți îngheța talpa piciorului. Când era ger, ca să aducă apă de la fântână, moșul Ilie îl lua pe tata Longică și aduceau apă în hârdău. Tot în hârdăul plin cu zeamă strecurată de la cazanul de țuică punea bunica Torica murături. Ce gust grozav aveau castraveții, roșiile pârguite și lubenițele murate în zeama de prune! În fiecare săptămână, gospodarii făceau unt în putinei, iar cu mâtca, un resteu de lemn cu talpa găurită, băteau laptele până ieșea grăsimea deasupra. Cine a mai văzut o mâtcă? Poate aceia care au mai văzut țărani…
