Era dimineață, devreme, și deschideam ochii numai pe jumătate, ca s-o pândesc. Ea se-nvârtea prin bucătărie, povestind parcă cu cineva. Când se-așeza pe scăunelul de lemn, la sobă, ca să facă focul, deschideam ochii, căci ea stătea cu spatele la mine și nu putea să vadă că nu mai dorm. Dar acum cred că știa, cred că simțea că mă prefac. Și poate de aceea vorbea, cred că de fapt mie îmi spunea ce să nu uit, cu mine vorbea, ca să țin minte.
În bucătăria mare nu era nimeni în afară de noi două. Ea, cu conciul gata făcut în vârful capului, prins cu agrafele împletite din sârmă groasă, eu, ascunsă în pat, sub duna uriașă din pene de gâscă, ușoară, de credeai că te acoperi c-un nor. Și ea, Buna, povestea cine știe cu cine, despre un gard care trebuia reparat, despre o găină care nu mai făcea ouă, despre cratița cea mare și roșie care s-a găurit, și despre multe altele încă. Și eu adormeam alintată de vocea ei molcomă și mă trezeam și iar adormeam și visam, în vreme ce lumina se furișa pe fereastră, se lipea mai întâi de spătarul scaunului și-apoi se scurgea ca o apă mare, pe tot peretele. Și când tot peretele sclipea, numai ce-o auzeam pe Buna că se apropie de pat și mă cheamă: „No hai, că-i vremea de pădure”. Și câtă vreme eu mă scoboram din pat pe scăunel și-apoi jos, câtă vreme îmi beam laptele, ea își lua șurța care avea buzunare mari și pregătea coșurile. Coșul ei de nuiele cu frânghii late, ca să n-o taie la umeri, și coșul meu mic, ce-avea o dungă lată maronie, ca un brâu, pe mijloc. Punea în coșuri una și alta și îmi spunea mereu aceeași poveste: că atunci când mergi în pădure e bine să fii pregătit, să ai la tine o bucată de pâine, că nu se știe niciodată cu cine te poți întâlni, să ai un capăt de ață, că poate trebuie să legi oarece. Că e bine să nu uiți să iei un săcuț ori o straiță ca să strângi buruieni de leacuri. Nu-i rea nici o năframă, dacă vine ploaia, că, vorba ceea, nu se știe niciodată… Și-n vreme ce-mi spunea toate astea, deschidea sertarele dulapului mare și scotea de acolo, pe rând, sfori, pungi, pâinea, pe care o înfășura într-un ștergar, și mai lua și o coțcă de zahăr sau poate două, ca să mi le dea când îi ziceam că mă dor picioarele. Închideam ușa, puneam mătura în prag, ca să știe oricine că suntem pe-aproape și apoi plecam.
Și cum să nu fim aproape, căci pădurea era doar la capătul gardului… Din câțiva pași, eram dincolo de casa Nastasiei, treceam puntea peste Valea Albă și gata, ajungeam. Știam că, de cum treceam de tufele de alun de la marginea văii, trebuie să tac, pentru că în pădure erau alte legi, nu ca acasă, unde puteam să lălăiesc cât voiam, prin curte ori pe uliță. Așa mi-a spus Buna, să tac în pădure, ca să aud mai bine. N-am auzit nimic la început, ce să aud? Cred că nu știam să ascult. Dar asta, până într-o zi când ne-a prins ploaia, o ploaie bogată de vară, și Buna m-a așezat sub crengile unui fag scorburos, ca să mă apere. Și câtă vreme ea a umplut mai departe, prin ploaie, căldărușa cu zmeură, eu am rămas sub crengile groase ale copacului, ascunsă de picăturile mari care brăzdau aerul cu șuierat ascuțit. Și – atunci, da, atunci într-adevăr, am auzit. Mai întâi, un freamăt greu. Ghemuită lângă trunchiul gros al copacului, acoperită cu năframa Bunii, care mă apăra de ploaie, auzeam un fel de tropot îndepărtat care venea de undeva de departe și se apropia pe sub iarbă, însuflețind într-o legănare imensă întreaga pădure. Crengile săltau înnebunite parcă și răspundeau freamătului de sub pământ, ca și cum o herghelie ar fi căutat acolo scăpare dintr-o mare primejdie. Și-am auzit și murmurul apelor care veneau de sus și de jos, dinăuntru și din afară, și în momentul acela, mi s-a părut, dintr-o dată, că în loc de degete îmi creșteau frunze și-n loc de mâini se-nălțau în aer niște crengi subțirele, niște lujeri firavi ca de mesteacăn.
Eram sub copacul bătrân, ramurile lui mă acopereau cu o platoșă verde, ca o scoarță răcoroasă de mătase, care m-a prins pe veci în strânsoarea ei. Eram în mijlocul pădurii și ploua. Creșteam în ploaie și pădurea se bucura fremătând.
Câteodată, mi-e tare dor de pădurea copilăriei mele și de Buna. E dimineață devreme. Deschid ochii numai pe jumătate, ca să pândesc ziua care tocmai începe. Casa e alta și lumina care pare aceeași nu mai curge azi ca un șuvoi pe pereți. Mă ridic din pat și-mi prind părul în vârful capului într-un conci țuguiat. Câtă vreme îmi pregătesc cafeaua, vorbesc despre una și alta, singură, în bucătăria goală. Despre o cană care s-a spart, despre un cuțit care nu mai taie, despre un ceas care a înțepenit. Și de undeva, de departe, străbate o chemare: „No hai, că-i vremea…”. Și atunci îmi pregătesc geanta. Și pun în ea una și alta, că atunci când mergi în lume e bine să fii pregătit, să ai la tine o bucată de pâine, că nu se știe niciodată cu cine te poți întâlni, să ai un capăt de ață, că poate trebuie să legi oarece… Nu-i rea nici o năframă, dacă vine ploaia… Și mai pun și o bomboană, pentru când m-or durea picioarele. Și ies din casă printre oameni și mașini, înfășurată într-o platoșă verde de amintiri, ca o scoarță răcoroasă de mătase. Și nu-mi rămâne altceva decât să tac, căci în lume legile sunt altele. Și să mai aștept o ploaie de vară.
(Ilustrații din albumul „Orașul înfiat. Orașul înviat” de MARIA COSMINA DRAGOMIR)
