Călătorie într-o fotografie – MIRCEA DINESCU: „Când pleci undeva, nu trebuie să ajungi repede”

• Trăiește așa cum gătește: cu simțurile trezite la maximum, gata să cuprindă într-o îmbrățișare aromele și clocotul vieții. Aprig și furtunos pe micul ecran, camuflat în ironie și luciditate în viața de zi cu zi, poetul Mircea Dinescu e, înainte de toate, un melancolic. Un visător obișnuit să privească până departe, exact ca în fotografia pe care a ales-o pen­tru acest interviu •

Un copac din care au căzut frunzele

– Mă uit la fotografia de tinerețe pe care ați ales-o. Sunteți cu Mașa, soția dvs., la un pervaz. Auriul hârtiei o îmbibă de nostalgie.

– Acum câteva zile, când căutam o imagine despre care să povestim, am răscolit vreo sută de fotografii. Și cum stăteam așa și mă uitam la ele, de jur împrejurul meu, păream un copac din care au căzut frunzele. Copacul mai are o șansă, că vine primăvara și îi apar altele, noi, oamenii, ne scuturăm o singură dată. Dacă mă uit la fotografii, unele extrem de importante în destinul meu, îmi amintesc de niște versuri scrise acum patru decenii: „Cum m-am născut eu, Doamne, roșu de furie/ vociferând într-o limbă neștiută de nimeni/ încărcat de fulgere și de ifose ca un mare actor/ și cum o să dispar bâțâindu-mă și purtând tava,/ plin de trac înaintea morții,/ ca un amator pe-o scândură de provincie,/ cu sufleurul în cușca pieptului asfixiat!”. Când se naște un copil, are în el sentimentul că lumea e făcută pentru el. Țipă cu furie și bucurie, se repede să-ți ia din mână toată pâinea, ca în po­vestirea lui Marin Preda. De fapt, cu timpul, îți dai seama că pâinea aia nu ți s-a dat, ți s-a luat. Așa și fotografiile astea, nu mi s-au dat, mi s-au luat.

– Dar nu rămâne măcar bucu­ria că le-ați trăit?

– De-a lungul vieții, suntem personaje diferite, la vârste dife­rite. Eu nu am nostalgia copi­lăriei, nu tânjesc să fiu tânăr din nou. Ăsta e filmul, trebuie dus până la capăt, fără să mai vrei să te întorci din drum. Șerban Cioculescu avea o vorbă: „Monșer, sper în subit!”. Adică, să moară brusc. Mie mi se pare o tâmpenie asta. Cum adică ? Să mori ca prostul ? Să fii privat de experiența morții? Nu! Vreau să fiu conștient. Vreau să fiu prezent la încheierea acestei povești în care am fost personaj principal.

„Nu poți întreba un melancolic dacă e melancolic”

– Simt, în toată cuvântarea asta închinată morții, o mare melancolie. Sunteți un melancolic, domnule Dinescu?

– Nu poți întreba un melancolic dacă e me­lancolic. (râde) „Hirea” omului, de care vorbeau și bătrânii cronicari, este un bun personal, un mic tezaur pe care nu-l dai nimănui până la urmă. Cu timpul, îți construiești o mică cetățuie în care te aperi de cei din jur. Uneori, atașând o altă fire de­cât cea pe care o ai de fapt, pozând cel mai adesea. Evident că sunt un melancolic și un timid, în ciuda faptului că lumea mă percepe ca pe un tip uşor agresiv.

– Pare că aveți obsesia morții, nu doar în poezie, unde i-ați dedicat poeme întregi, ci și în viața de zi cu zi. Gândurile dvs. tot într-acolo par să meargă, deși fotografia pe care ați ales-o e din tinerețe.

– Nu sunt obsedat de moarte. Eram mult mai obsedat la 35 de ani. Simt o mare repulsie față de moarte. Moartea e o chestie jenantă, rușinoasă. Cea mai frumoasă moarte e aia a sǎlbǎticiunilor care se retrag într-o vă­gă­ună, a elefanților care se duc singuri în pustiu. Există un bun simț al animalului care nu vrea să fie plâns de nimeni. Moartea e o afacere per­sonalǎ, pe care nu vreau sǎ o împart cu nimeni. Nici Mașa nu și-a dorit lume la înmormântare.

– Moartea soției a zdruncinat, cu sigu­ran­ță, ceva în dvs.

– Te obișnuiești și cu moartea, când trăiești atâta timp în proximitatea ei. Mașa a murit în somn. Îmbătrânise mult într-un an și jumătate de boală. Dar după ce s-a stins, fața ei a redevenit se­nină și tânără, era aproape a fetei pe care o cu­nos­cusem cu 40 de ani în urmă. Gândul că s-a chinuit atât și că prin moarte s-a eliberat mă alină.

„Doi luptători pe aceeași baricadă”

– Uitați-vă un pic la chipul Mașei din foto­grafie. Ce trăsături de atunci au rămas ne­schim­bate, de-a lungul vieții?

– Amestecul ei de inteligență, farmec şi dem­nitate înnǎscutǎ. Părea fragilă, dar când i-am dat prima oară mâna, am rămas uimit de ce forță se ascundea în ea. Mașa era o fată ieșită din paginile lui Tolstoi. Mai curtasem fete frumoase până la ea, dar ea era de alt calibru. Făcuse liceul de mu­zică, unde fusese colegă cu Maia Morgenstern, care la vremea aia era prietena ei cea mai bună. Erau două sălbăticiuni care îşi ignorau farmecul. Când am văzut-o prima oară, ea avea doar 14 ani. Am gândit: „Uite, cu o fată din asta aș vrea să mă însor.” Iar ea mi-a mǎrturisit cǎ, după ce m-a văzut, s-a dus acasă și și-a scris numele pe un carnețel: Maria Di­nes­cu. Am reîntâlnit-o când avea 16, 17 ani. Eram cu 11 ani mai mare decât ea, aveam plete, eram poet celebru, go­lănaș și rebel. De departe, păream chiar frumos. Tocmai ce îi trebuie unei fătuci cuminți să se îndrăgostească. Ea venea dintr-o familie de intelectuali de vârf, specialiști în Dostoievski și tra­ducători de Eminescu în limba rusă, cu pian Steinway în casă. Eu – dintr-o familie de lumpeni proletari de la Slo­bozia, cu un bunic care cânta la fluier şi cu un tată lăcătuș mecanic, cu trei clase. Cred că părinții ei s-au speriat un pic la gândul că lasă fata lor curată pe mâna derbedeului.

– Ce ați pus în aluatul ăsta al iubirii, de v-a ținut căsnicia o viață, domnule Dinescu? Din ce a crescut dragostea voas­tră?

– A contat foarte mult felul ei de a fi. Inteligența e foarte im­portantă într-o că­sătorie. De două categorii de bărbați mi-e foarte milă: de cei care au neveste proaste și de cei care au neveste mult mai deș­tepte decât ei. În ambele situații se vede tragedia. (râde) Și apoi, sigur, au apărut copiii, care ne-au legat și mai mult. Au fost greutățile pe care le-am traversat împreună. A fost actul meu de disidență și arestul la domiciliu, când am avut sprijinul ei total. Mașa era o fire tare, era ca mine, eram doi Scorpioni. Și-a asumat gestul meu, am fost doi luptători pe aceeași baricadă.

„Legătura mea cu Mașa a funcționat ca un medicament”

– În 1989, ați acordat ziarului francez „Li­beration” un interviu în care făceați un rechi­zitoriu al regimului comunist, rostind adevărul despre ce se întâmplă, de fapt, în România. Ce v-a împins la acest gest de disidență, pe care tocmai l-ați pomenit?

– Era o vreme când nu mai puteam publica nimic, deși eram poet consacrat, cu șase volume de ver­suri la activ, premiat chiar de Academie. Româ­nia era în cǎdere liberǎ, nu găseam lapte pentru copii, nu găseam medicamente, se lua curentul în fiecare seară de la ora 9, era frig în casă. Simțeam că explodez. Disidența mea a fost un țipăt de dis­perare. Mi-am zis: „Dacă o să moară Ceaușescu de bătrânețe, o să ne fie rușine că am tǎcut mâlc, cochetând cu literatura”. La vremea aia, majoritatea scriitorilor români se hrăneau cu dulcea iluzie că fac rezistență prin cultură. Era o formă subtilă de lașitate, care se poartă și acum. Eu aveam în ver­surile mele o groază de aluzii care, culmea, trecu­seră de cenzură: „Ferește-mă, Doamne, de cei ce-mi vor binele,/ de băieții simpatici dispuși la o turnătorie voioasă,/ de preotul cu magnetofonul sub sutană,/ de plapuma sub care nu poți intra fără să dai bună seara,/ de dictatorii încurcați în strunele harfei,/ de cei supărați pe propriile lor popoare,/ acum, când se apropie iarna si nu avem nici ziduri înalte, nici gâște pe capitoliu,/ doar mai mari provizii de îngăduință și spaimă.” Dar simțeam că nu e destul. Nevroza m-a făcut să reacţionez cu in­conştienţǎ. Interviul din „Liberation” m-a vindecat într-un fel, chiar dacǎ mi-a fracturat destinul. A fost o perioadă în care legătura mea cu Mașa a func­țio­nat ca un medicament. Am fost norocos cu ea. Demnitatea ei, felul ei de-a fi m-au obligat să nu o cotesc aiurea.

– Dar Mașa ce-și dorea pentru dvs.? Ce o făcea pe ea fericită în relația asta?

– Greu de spus. Felul meu de a fi, atipic. Mașa nu m-a împins niciodată să fac carieră, nu m-a bătut niciodată la cap. În fotografia asta pare chiar mai fericită decât mine. Eu eram destul de abătut, deja nu mai puteam publica nimic.

„Nu sunt bătrân, sunt doar un adolescent decrepit”

– În ce relație mai sunteți cu cel din foto­grafie?

– Nu întrețin relații cu cei ce au trǎit în pie­lea mea tǎbǎcitǎ de-acum. (râde) Mi-ar plăcea să mai pot avea naivitatea de atunci. Nai­vitatea nu e un defect, ci o stare de graţie. Eu sunt un Dostoievski precar al nenumă­raților prinți Mîșkin din existența mea și mi-e milă şi de ei, şi de autor.

– Nu-mi dau seama dacă vă simțiți, în­tr-adevăr, foarte îndepărtat de fotografia asta, sau nu cumva vă apărați, refuzați să intrați în uni­versul ei.

– Nu mai am cum să intru acolo. Am pierdut cheile. Sunt mai lucid decât atunci.

– Dar poeții sunt rareori lucizi…

– Luciditatea mea e, poate, o formă de tristețe ascunsǎ. E un mod de a-mi vindeca rănile vechi. Mă apăr, da, ca să nu mă apuce jalea când mă gân­desc prin câte am trecut împreună. M-a fascinat întot­dea­una cum, când un leu atacă o turmă de antilope, una e prinsă, celelalte fug 300 de metri, se uită în urmă, apoi se opresc și încep să pască li­niştite, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Că­pri­oa­ra nu doarme noaptea cu gândul că o mănâncă leul, doar omul adoarme cu gândul cǎ-i pândit de propria-i moarte.

– Spuneați, acum câțiva ani, că cine își nu­mă­ră timpul își numără moartea. Vă spe­rie azi vârsta pe care o aveți? Nu mai sunteți chiar cel din foto­grafie.

– Eu nu sunt bătrân, sunt doar un ado­lescent decrepit. În afară de aspirină, nu iau niciun me­dicament. Și din cochetărie, nici nu m-am pen­sionat, deși trebuia să o fac de acum cinci ani. De la o vreme însă mă simt din ce în ce mai pofti­cios de toate cele. Există un egoism al celui care îmbă­trâ­nește, care vrea să mai apuce din ce i-a mai rămas de trăit. Am stat odată la masǎ cu un fost puș­căriaș politic, care, cu puţin înainte de moarte, gă­sise în piață smochine coapte. L-am văzut muș­când și închizând ochii. El nu le mânca, le savura, parcă voia să-și salveze pentru eternitate acea stare ca­pabilǎ să-i pǎstreze pe genă parfumul de smochină. Atâta voluptate era acolo!

– A trecut mai bine de jumătate de an de când soția dvs., Mașa, a murit. Cum luptați cu dorul de ea?

– Nu lupt. Dorul e acolo… Aţi vǎzut vreodatǎ cenuşa unui om? Seamǎnǎ cu nişte scoici pisate, de culoare roşiaticǎ, verde şi albastrǎ ca irizarea mǎ­rii. Poate cǎ Dumnezeu, când era copil, s-a jucat cu scoicile şi ne-a lǎsat nouǎ iluzia cǎ ne vom în­tâlni din nou, într-un ocean.

„Am fost un tată mămos”

– Domnule Dinescu, spre ce priveaţi de la acea fereastrǎ, din fotografie?

– Priveam Heidelbergul, unde abia sosisem. Eram copleşiţi. Criticul Sami Damian devenise asistentul profesorului Heidtmann, șefului catedrei de romanistică de la Universitatea din Heidelberg și, din când în când, invita cu bursă scriitori români. Gândiți-vă ce însemna să pleci dintr-o țară în care se stingea lumina la 9 seara, o țară cu un singur pro­gram la televizor, unde galantarele erau goale, în care nu găseai bere la terase, vara, și în ca­re nu existau scutece pentru copii. La Heidel­berg, am dormit într-un cămin studențesc, și în seara în care am ajuns, am mâncat cartofi fierți cu ketchup, că nu prea aveam bani, și ni s-au pǎrut o delicatesă. Eram împreună într-un oraș în care par­că dăduse cineva c-un pămătuf de aur pe străduțe. Desco­pe­ream arhitectura Evului Mediu, zumzetul cafe­ne­lelor, bucuria berii băute pe malul Neckaru­lui. Și, dintr-o călătorie din asta, ne hrăneam încă doi, trei ani, fǎrǎ sǎ ştim dacǎ ne vom mai putea întoarce vreodată.

– Aveați deja copii când ați făcut fotografia, adică în 1984?

– Era născută Irina, avea 3 ani. Andrei s-a năs­cut un an mai târziu.

– Ce fac copiii dvs. acum? Vă sunt sprijin?

– Am o relație de mare prietenie cu ei, n-am fost niciodată un tată autoritar. Iar în momentele astea de pierdere, dragostea ne-a adunat. Irina s-a lăsat de actorie, a făcut filosofia, şi acum termină psiho­lo­gia, vrea să-și deschidă un cabinet în care sǎ îi trateze pe cei care nu reuşesc sǎ se îm­prie­teneascǎ cu ei înşişi. Andrei are un studio de în­re­gistrări, face muzică și s-a înscris din nou la fa­cultate, la Limbi Străine, să învețe germană și lim­ba rromani.

– Ce fel de tată ați fost, domnule Dinescu?

– Am fost un tată… mămos. Mi-a plăcut mult să îmi giugiulesc copiii. În tinerețe îmi spuneam că nu o să mă însor niciodată, că sunt poet și poeții tre­buie să rămână liberi. Mă visam un sinucigaș, as­piram la o boemă în care să ard ca o flacără pentru literatură, fără rest, până la capăt. Dar când au apă­rut copiii, am fost absolut fascinat de ei. I-am spălat de mici, le-am gătit. Dormeam cu ei li­piți de mine, de-a stânga și de-a dreapta, și asta mă vindeca de nevroză. M-am jucat cu ei și nu le-am făcut nicio­dată morală. Pe la 16 ani, s-au revoltat ca toți copiii care încep să fumeze pe de-ascuns. Dar apoi a venit dragostea înapoi, mai pu­ter­nică decât în copilărie, copleșitoare aproape. Acum, mă iau ei în brațe, ca pe un copil bătrân, care trebuie să îşi primească dra­gos­tea înapoi. Le zic mereu tuturor: „Sǎrutați-vă co­piii de cum se nasc. Nu-i creşteţi cu laţul de picior, că dragostea rodește şi veţi avea parte de fructele ei mai târziu.”

– Le mai gătiți și acum?

– Normal! Păi, cât au fost restaurantele închise, am gǎtit doar pentru ei. I-am învățat să apre­cie­ze nu doar literatura bunǎ, ci şi mâncarea ade­văratǎ. Pentru mine, gătitul ăsta e terapie. Decât să ajung la Spitalul 9, mai bine mă tratez gǎ­tind, pânǎ când miresmele, culorile şi gustul bucatelor curăță toată zgura din mine.

„Dinescule, voiai căsuță pe malul unui râu? Uite că-ți dau!”

– Domnule Dinescu, ce însemna feri­cirea, la vârsta pe care o aveați în fotografie?

– Atunci, la vârsta aia, trăiam întru lite­raturǎ, dar tânjeam sǎ fug în lume. Urcatul în tren spre o destinaţie necunoscutǎ era o formǎ tulburǎtoare de fericire, ca a îngerilor care se caţǎrǎ spre cer pe scara lui Iacob. Mie nu-mi place să zbor cu avionul. Când pleci undeva, nu trebuie să ajungi repede. Îmi plac mult mai mult așteptarea, pri­vitul pe fereastră, care așază lucrurile în tine. Pentru Ulise, drumul spre Ithaca era mai impor­tant decât însǎşi Ithaca.

– Și astăzi? Ce vă face fericit?

– Cred că noi, oamenii, am simplificat un pic prea mult chestia asta cu fericirea. Poți să fii fericit când ești nostalgic. Poți să fii fericit când ești trist. De ce nu ne in­vi­diem unii pe alții pentru melancolie? Proștii nu știu să fie nici triști, nici să se bucure. Sigur, suferința fizică e neplăcută, dar stările sufletești sunt importante toate. Din ele te naști, de fapt. N-aș fi fost ni­cio­­dată scriitor, dacă n-aș fi avut în egală mă­sură voluptatea tristeții și a bucuriei. Beligan mi-a spus odată: „Dra­gul meu, am 90 de ani, am avut de-a face cu multe arte la viața mea, dar cea mai importantă dintre ele e arta de a şti sǎ te bucuri de cele mai ne­însemnate lucruri. Asta, dragul meu, e o artă te­ri­bilă, pe care puțini sunt în stare sǎ o înțeleagă.”

– Aici, la Cetate, portul în care v-ați retras de lume, e chiar locul potrivit pentru așa ceva.

– În tinereţe, visam sǎ-mi dea Dumnezeu o boj­deucă pe malul unei ape. În 1996, când am ajuns la Maglavit, în cotul Dunǎrii, „Moşul” lui Petrache Lupu şi-a amintit de mine. „Dinescule, voiai cǎ­suţǎ pe malul unui râu? Uite cǎ-ţi dau!” M-am ui­tat în zare şi am vǎzut portul Cetate, cu splen­dida ruinǎ a Cǎpităniei. Se însera când am ajuns s-o văd. M-am cățărat cu greu pe scheletul unei foste scǎri, până sus, la un balcon în stil brâncovenesc. Și când am văzut apu­sul cum se revarsă peste ape, am știut că eu aici aș vrea să mor.