DANIELA FĂINIȘ: „Statul cu mâinile în pământ mi-a făcut foarte bine”

– Imediat după izolarea impusă de pandemie, primul drum pe care l-am făcut a fost la Cernica, în paradisul de ierburi și porțelanuri patronat de marea maestră a ceramicii, Daniela Făiniș. Am vrut să știu dacă spaimele lumii izbutiseră să treacă și peste apele lacului ocrotit de turlele Mânăstirii Cernica, fără să-i spulbere marii artiste visele urzite în porțelan –

Grădina botanică a lumii

– Dragă Daniela, ai plecat departe de lumea dezlănţuită a Bucureştiului, pe malul lacului Cernica. Pacea verde din jurul tău te-a ferit de ameninţările pandemiei?

– Să știi că și atunci când natura din jurul tău pare o barieră puternică, amenințarea tot o simți. N-o poți opri după gard. Intră în casă fără să-ți bată la ușă. E peste tot. Când vezi atâta de­grin­goladă în jur, când moartea e peste tot, nu poți ră­mâne imun. Mai ales că în cazul meu, șocul pande­miei a fost extrem de puternic. Cu doar câteva zile înainte, mă întorsesem de foarte departe, de la ca­pătul lumii: călătorisem în Noua Zeelandă. M-am întors de acolo chiar îna­inte de a se închide granițele, înainte ca lumea întreagă să fie zăvorâtă în case. Picasem din rai direct în iad. Căci excursia aceea fusese aventura vieţii mele. Era prima dată când plecam pentru o perioadă aşa de mare, trei luni de zile. Rudele mele de acolo ne chemau de mult, pe mine și pe soțul meu. Nu știam ce ne așteaptă; urma să vedem nu un teritoriu, ci o grădină botanică cât un continent. Și a fost ui­mitor. Am descoperit locuri din Noua Zeelandă, de pe insule, care sunt minuni ale lumii: natura în stare pură. Neatinsă de om.

– Și la Cernica ești înconjurată de o pace verde…

– Da, sunt privilegiată că am bucăţica asta de pământ de la Cernica, este premiul vieții mele, locul în care pot să respir mireasma pădurii și să ascult pe îndelete tainele pământului.

Cu mama, fără îmbrățișări

– Ce te-a apăsat cel mai greu în lunile de izo­lare?

– Bombardamentul apocaliptic de la televizor. Știrile negative. Mi-am dat seama că-n pandemie, chiar dacă scapi de boală, mintea îți este ame­nințată. Noi, românii, am mai trecut prin astfel de desanturi de informații negre, dar acesta de acum mie mi-a lăsat sechele. Mi s-a schim­bat, pur și simplu, comportamentul. Îți dau un exemplu. Ime­diat după relaxare, m-am dus direct la Cra­iova, la mama. Ne aştepta, drăguța, în prag, bucu­roasă de revedere, dar eu am trecut, pur și simplu pe lângă ea, am intrat val vârtej, m-am dus la geam, am întrebat-o dacă vrea să mute florile de acolo, pe urmă m-am năpustit pe uşa de la balcon… Gesturile mele bizare voiau să ascundă, de fapt, o realitate cruntă, la care nu știam cum să mă conformez. Pur și simplu, nu puteam să mă duc direct la mama, să o îm­brățișez, pentru că nu era voie. Aveam dis­tanțarea socială în cap, știam că trebuie să păstrez distanța față de mama orice ar fi. Veneam de la drum lung, iar pentru ea putea să fie fatal dacă se molipsea de covid, pe lângă bolile pe care le avea. M-am fâstâcit total. Stăteam la distanță, înțepenită, cu mâinile atâr­nate pe lângă corp. O imagine jalnică.

– Mama cum a reacţionat?

– Ne aștepta, și ea, înţepenită, lângă un perete, ca un elev ascultător. „Bine aţi venit, copiii mei!” – ne-a spus, fără alte gesturi de tandreţe, fără îm­bră­țișări, de parcă juca într-o piesă de teatru. Mi-a venit, pur și simplu, să plâng. Nu era posibil ca frica de boală să ne fi schimbat atât de mult gesturile de afecțiune, tandrețea, să ne împiedice să ne îmbră­țișăm. Dacă vom rămâne cu teama asta pen­tru toată viața?

Sfânta muncă

– Care au fost sen­ti­mentele ce te-au stăpânit cel mai mult în perioada izolării? Frica?

– Da, mi-a dat și frica târ­coale, dar prezente tot tim­pul au fost deznădejdea și neputința. Nu este ușor să găsești răspunsuri liniș­ti­toare în astfel de momen­te. Zidurile ridicate între oa­meni prin izolare și sus­pi­ciu­nea că te poți oricând in­fecta sunt arme teribile. Iar imaginile cu orașele pustiite și convoaie de mașini că­rând victimele sunt greu de șters din minte. Ori­cum, pentru mine a fost o perioadă grea, cum venisem din locurile acelea splendide din Noua Zeelandă – drept în vria pandemiei. Desigur că la Cernica mă simt ocrotită. E locul meu. Dar, cumva, stăteam la pândă să văd ce urmează, ce se mai întâmplă în lume. Norocul meu este că atunci când am probleme grave, devin mai echilibrată. Îmi fixez, pur și simplu, un scop. De pildă, munca. La fel ca me­seriașul care ştie că are de făcut o masă sau un scaun. Asta mă ține pe linia de plutire și asta fac de când mă știu. Când îmi pornesc motoarele pentru lucru mă izolez total. Și tot ce-i în jur nu mă mai atinge. Nu mai am ochi nici pentru casă, nici pentru prieteni. Doar na­tu­ra continuă să fie mereu în jurul meu, străjuin­du-mă discretă, puter­nică, dăruin­du-mi forța ei unică, greu de descris.

– În ultima vreme, măsurile de pro­­tecţie s-au relaxat. Simţi dife­renţa, sau niscaiva frâne au mai rămas?

– N-o să uităm experiența trăită. Suntem încă în ea. Frica poate face ravagii. Eu sunt mai rezistentă, dar tot nu știu cum vom mai ajunge să ne în­toar­cem la echilibrul pierdut. Înapoi nu se poate, iar înainte e haos pur. Par­că am fi dezrădăcinaţi, unii dintre noi. Niște copaci scoși din pământ şi puși iar la loc. Iar unui copac matur care e tras din pământ îi e greu să mai facă rădăcini. Sau dacă şi le face, îi trebuie mult timp să mai revină la cel care a fost.

Liniștea din pământ

– Ai mai crescut puișori de găină, în primă­vara asta, așa cum obișnuiești?

– Da. Fac parte din arsenalul meu din co­pilărie, cu care am crescut la bunici, la țară, cu gră­dină, cu păsări în curte. Îmi asigură nor­malitatea, cumva. Cu niște pui de aur prin iarba curții, viața mai are sensibilitate în ea. De altfel, în lunile astea, am trăit mai mult prin grădină. Ieșeam afară și dimineața, și seara. Asta am făcut zile de-a rândul. Mi-am săpat florile, mi-am cumpărat o seră de la magazin și mi-am mon­tat-o. Am pus în interior niște răsaduri de roșii, salată, și am muncit cu îndârjire. Ca la munca câm­pului. Stăteam cu mâinile în pământul gră­dinii și asta a fost împământenirea mea. Care m-a ferit de rău. Asta a fost apărarea mea cea mai bună: să stau cu mâinile în pământul grădinii, ca să prind rădăcini. Intram toată ziua în grădină, să-i frământ pământul. Ba am mai luat și niște pământ din pădurea din apropiere. Un pământ pe care l-am strâns de sub frunze, reavăn, plin de bulbi de ghio­cei și toporași. Acasă, pentru sera mea de legu­me, adusesem și niște semințe din Noua Zeelandă. Și au ieșit fel de fel de soiuri minunate de plante, roșii galbene, cu dungi verzi. Voiam să văd cum cresc ele și la Cer­nica. Și au crescut! Unitatea asta a lumii naturii e mi­nu­nată. Un semn de apropiere, în atâta izo­lare. Îmi spusese verișoara mea de la antipozi să nu mă supăr dacă nu se vor prinde plantele aduse de mine, pentru că ele pot să trăiască numai și numai în pă­durile de acolo. Ei, și încă din martie, au crescut de trei ori mai mult decât acasă la ele, s-au făcut de o șchioapă.

– Și cu pământul adus din pădure ce ai făcut?

– În pământul acela adus din pădure am pus roșii. Iar printre roşii, au crescut şi flori. E ceva minunat! Dar și pământul ăsta de la Cernica e un pământ bun. Aici, unde e casa mea, au fost îna­inte grădini de legume, așadar pământul de aici e pregătit să rodească. Dar să vezi ce s-a în­tâm­plat. Am pus acelaşi răsad în două solarii, pământ din curte, pământ din pădure. Ei bine, în cel cu pământ din pădure plantele au crescut de trei ori mai mult! Ca într-o poveste! E uimitor câte mi­nerale și câte esen­țe pot fi în pământul pădurii. Îi simți puterea ținându-l, pur și simplu, în palme. În vremea asta, soțul meu, ca să mă protejeze, îmi spunea să nu mai stau toată ziua ca râma în pământ, ci să mai fac și o pauză, să mă duc în atelierul de porțelan… Mie, totuşi, mi-a fost foarte bine. Stăteam clipe întregi cotropită de pământ, fără să mă gândesc la nimic. Era li­niş­titor. O liniște ce îmi părea că răsare și ea direct din pământ, ca o plantă.

– Daniela, cum îţi imaginezi viaţa ta de acum înainte?

– Eu sper să-mi păstrez echilibrul şi să nu mă zbârlesc aşa cum se zbârleşte coada unei pisici, în faţa oglinzii. Râmân neliniști, nesiguranțe, dar sper să nu fie mari şi să trec peste ele. Încerc să iau partea bună a lucrurilor. Perioada asta de stat în casă, fără vizite cu prieteni ori cunoscuţi, mie mi-a prins bine. Și statul cu mâinile în pământ mi-a făcut foarte, foarte bine. Mi s-au sedimentat ideile. La fel ca și seminţele mele din grădină, au dat rădăcini.

Vise de porțelan

– Ce îţi place cel mai mult din ceea ce vezi dimineaţa când te trezeşti?

– Cel mai mult îmi place lumina soa­relui. Soarele îmi dă aripi. Când e dimi­nea­ţă de tot, când ră­sare soarele şi intră pe fereastră cu lu­mi­na aia a lui extraor­dinară și clară, şi cu culoarea intensă de răsărit, îmi place e­norm de mult. Dar tot dimineața, cam odată cu soarele, ochii mi se opresc și asupra soțului meu, Aristin. El este barometrul echilibrului meu. Iar armonia pe care ți-o dă un suflet-pereche e greu de descris. Fa­ce parte din alchimia Terrei.

– Ai mai făcut vreuna dintre acele minuni ale tale de porțelan, în vremea izolării?

– Nu. Dar deși nu am lucrat fizic în porţelan, mintea mea a lucrat și lucrează tot timpul. Fără pauze.

– Ți-ai conturat ideile…

– Asta fac tot timpul. Ideile îți vin și trec cu o viteză uimitoare. Dar la ceramică trebuie să ai și nişte etape de lucru. În grafică, în pictură și în sculp­tură, totul se întâmplă mai repede; nu prea ţii cont de tehnologia de lucru, îți trebuie doar avântul de a crea. La ceramică e mai greu. Mai este ceva în plus: teh­nica. Trebuie să ţii cont permanent de tehno­logie, trebuie ca forma să fie gândită de la început, ca să ştii dacă e realizabilă. Dar eu sunt obişnuită cu exerciţiul ăsta, asta fac de când mă ştiu: cons­truiesc în minte şi văd unde pot ajunge.

– Apoi treci la lutul alb, de porțelan, cu care ești în largul tău.

– Da, dar porţelanul e un material fabricat. Lutul îl poţi găsi într-un mal de râu sau un deal, dar ca să-l faci porțelan, la fabricarea lui trebuie să fie prezent un inginer, un chimist, care să facă o reţetă. Trebuie să ţii cont tot timpul de teh­nologie şi să ştii cu ce ma­terial lucrezi. Să-l cunoşti, întâi de toate. Să-i ştii temperatura de ardere, să-i ştii contracţiile, să-i cunoşti plasticitatea. Nu e prea romantic, dar după ce te-ai obişnuit cu toate acestea, nici nu le mai bagi în sea­mă. E ca mersul pe jos: ai învăţat să mergi, mergi.

– Ce visezi tu acuma în porțelan, Daniela?

– Mă tot gândesc că atunci când eram mică, de­senam pe caietele de la şcoa­lă acoperişuri. Îmi ră­măseseră mie în cap, de când am fost odată bol­navă, și tata, ca să-mi distragă atenţia, mi-a zis: „Hai să desenăm îm­preună. Să ne uităm la geam şi să desenăm”. Şi de la geam, de acolo de unde stăteam în pătuţ, se vedeau acoperişurile caselor din jur. Unele erau din tablă și erau colorate cu roşuri, cu brunuri, cu ocru. Era un întreg cartier de case, și noi, stând la etajul unu, le vedeam pe toate, pentru că locuiam și pe un deal. Şi am desenat cât am desenat, dar pentru că mă simțeam rău, nu le-am ter­minat. Dar pe urmă, la şcoală, tot acope­ri­şuri desenam, ca să le termin și să le colo­rez. Eram prin clasa a patra. Apoi am rămas cu lecţia cu desenul cu acoperişuri neîn­che­iată. Dar tot mă obseda, tot timpul aveam în minte o casă formată din personaje cu aco­periş. La asta lucrez acum. Acoperişuri de personaje. Ți se pare ciudat? Este între ficţiune şi realitate. O temă destul de grea, dar nu pot s-o las, am lucrat la ea din clasa a patra și până acum. După izolarea asta, a atâtor mulţimi de oa­meni, după toate câte s-au întâmplat în lu­me, eu văd și mai actuale aceste personaje ale mele. Acești oameni care stau îngră­mă­diți, ca şi când și-ar căra în spate acoperişul propriei lor siguranțe. Și însingurări! Da, s-ar putea să mă apuc de lucrarea asta cât de curând. Ce ciudat! Tocmai însingurarea as­ta, care îi sperie pe oameni așa de mult, pen­tru artiștii care lucrează cu mâinile, pictori, sculp­tori, sticlari, este o binecuvântare. Poate că și mâi­nile mele, care au stat în timpul pandemiei înfipte în pământul gră­dinii, vor urzi rădăcini şi în por­țe­­lan.