Dacă mersul cu steaua, în Gorj și în alte județe din sud, are loc în ajunul Crăciunului, în schimb, cu o zi înaintea ajunului, adică pe 23 decembrie, copiii mergeau (și încă merg) în colindete, a căror origine se spune că vine din vremuri străvechi, dinaintea nașterii Domnului Iisus Hristos. Se duc copiii, dar se formează și grupuri de tineri și chiar de adulți. La Bărbătești, în satul meu, ne vedeam dimineața, la ora 4, când ne întâlneam la Nucul lui Oprescu, unde primii veniți făceau un foc care ne salva de gerul cumplit. Lumea știa, era pregătită să o trezim, avea lumina aprinsă în tindă, ca semn că primește colindeții. Aveam clopoței, fluericiuri, bețe de lemn uscat cu care ne anunțam prezența. Colindișul începea cu următoarele versuri: „Bună dimineața la Moș Ajun/ Că poimâine e Crăciun/ Dați-ne un colac bun,/ Ne dați, ne dați, ori nu ne dați?”. Nu pomeneam niciodată de „Moș Crăciun”, ci numai de Crăciun, adică de nașterea Domnului Iisus. „Moș Crăciunul” este o variantă modernă, comercială, apărută odată cu schimbarea calendarului creștin de rit vechi, cu calendarul de rit nou, numit gregorian (în anul 1582). Am fost cu steaua și viflaimul (vicleiul) de 11 ori, până am terminat liceul. În colindete am fost numai de șapte-opt ori, că se spunea că numai copiii de până la 14 ani era frumos să meargă. De la Nucul lui Oprescu porneam când se lumina de ziuă și când toți participanții, 20-30 de copii, erau adunați. Vătaful ales, cu un ciomag în mână, de teama câinilor, conducea grupul, iar noi eram obligați să-i dăm ascultare. Repetam întruna, din casă în casă: „Ne dați, ori nu ne dați”, ca să iasă gospodarii la poartă, cu papornițele cu colindete, cu nuci, mere sau pere, iar când ni se alăturau și câțiva adulți, părinți și bunici, glumeți și cu multă voie bună, soseau și oalele cu țuică fiartă. Așa cum am mai spus și cu alte ocazii, cel mai căutat sătean era Telerez, om harnic, în a cărui curte lungă putea intra tot satul. Era de față și lăutarul Holtea, din Cărbunești, înalt și slab, care cânta cu o nuia de gutui afumată, în loc de arcuș. Îl iubeau toți petrecăreții, fiindcă înterpreta cu mult of celebrul cântec al Mariei Tănase, „Șapte văi și-o vale adâncă”. Dacă primea o țuică, îl cânta și de șapte ori, să-l învețe tot grupul de colindași… Uneori, soseau și Morâncel, și el viorist cu nuia de gutui, și nevastă-sa, Maria Șchioapa, cu zârna (cobza) ei neobosită. Puneau de un concert chiar acolo, la Telerez în bătătură. Totul începea cu „Hăulita” Mariei Lătărețu. Secondați de neobositul Holtea, cei doi puneau întregul sat în mișcare. La Petrești, în satul alăturat, ne-am dus într-o iarnă la grupul lui Ionică Munteanu, poreclit Oacă. Aflaserăm că aici colindetele începea de sus, de pe deal, de unde locuia singurateca bătrână Floarea lu Rotaru. Ne așezam la poartă, cât eram de mulți, pe la ora 2-3 noaptea, așteptând coacerea colăceilor. Ne vedea și ne striga de lângă cuptor: „Așteptați, băieți, că nu-s gata”… Înghețați cum eram, ne băgam unul în altul să ne încălzim. Când îi scotea cu cărpătorul, gerul nopții era străpuns de curenții fierbinți și de mirosul amețitor. Ne repezeam și-i luam arzând, de pe lopata de lemn, mâncându-i cu lăcomia colindașilor înghețați. Ce vremuri! Sunt și azi colindători, dar farmecul trecutului nu mai poate fi adus la viață. Dispare satul, dispar toate ale sale.
