Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Impactul crimelor din Caracal

Ca și tragedia de la clubul „Colectiv” ori accidentul aviatic din Munții Apuseni, crimele din Caracal au mar­cat mentalul comunității românești, declanșând o schim­bare în reacțiile acesteia la provocările realității. Dincolo de analizele cauzelor care le-au făcut posibile, dincolo de atitudinile asumate ideologic de diversele grupări politice, ele au provocat o stare emoțională de masă, cum de puține ori s-a produs în România. Cetățeanul de rând, electorul pe care partidele încearcă să-l influențeze prin programele și promisiunile lor, s-a trezit dintr-odată în fața unei probleme ce ține de un contract social, menit să-i asigure o existență stabilă, previzibilă. Crimele din Caracal i-au dezvăluit brutal, pe înțelesul lui, ceea ce unii observatori ai fenomenului politic românesc denunțau mai de mult, și anume – slăbiciunea statului, căruia i-a în­credințat soarta sa, prăbușirea lui instituțională. Tra­gedia din Caracal i-a arătat cetățeanului de rând că statul e vulnerabil, că el poate deveni oricând victima anonimă a unor abuzuri. Evenimentele din Caracal au arătat o cârdășie macabră între politicienii ce conduc instituțiile statului și lumea interlopă, o nepăsare totală a primilor față de legile ce guvernează comunitatea, favorizând astfel acțiunea celorlalți în disprețul acestor legi.

Cum s-a ajuns aici? Destui români își amintesc viața dusă în comunism, iar unii chiar sunt nostalgici după ea. PCR era un partid-stat ce controla totul, și nimic din problemele grave ale comunității nu trecea de filtrul cenzurii sale. Aparent, totul funcționa normal, ordinea era perfectă într-o societate solidară, unită ideologic. În spatele acestei atitudini exista însă multă sărăcie, mizerie morală, arbitrariul celor puternici din ierarhia politică. Nu mi-am propus să descriu aici nenorocirile, abuzurile sau crimele comuniste. Căderea comunismului, în 1989, a demolat momentan structurile totalitare impuse de el. Revenirea la democrație a presupus separarea reală a puterilor statului, instituirea statului de drept și reapariția partidelor, concurente pentru administrarea eficientă a problemelor acestuia. Într-o țară ca România, în care cetățeanul devenise cetățean-asistat, incapabil să-și ma­ni­feste liberul arbitru față de provocările ridicate de gestiunea propriei vieți în colectivitate, această revenire ar fi presupus o serie de „precauții sociale”, cum ar fi lus­trația foștilor conducători comuniști, transparența totală a deciziilor instituțiilor statale, stabilirea unei Legi funda­mentale ferme și clare. Eșalonul secund al PCR-ului, condus de Ion Iliescu, a preluat însă puterea, mimând de­mo­crația și impunând o competiție socială în care gru­parea sa (FSN, FDSN, PDSR și în final, PSD) a pornit de la început cu toate atuurile în mână. Se știe cum au „privatizat” avuția națională, se știe cum au cotropit ad­ministrația statului, impunându-și clienții și rudele la nivelul tuturor eșaloanelor acesteia. Dacă schimbările în contextul istoric nu erau atât de marcate (România de­venind membră a NATO și UE), țara s-ar fi regăsit într-o „democrație de tip rusesc”, adică într-o societate de sta­tus ierarhizată, autoritară, tribal-clientelară. Așa-zisul „par­tid de stânga”, PSD-ul (și grupările satelitare din ju­rul lui, alcătuite din „tovarăși de drum”, numiți cândva de Lenin „idioți utili”) a rămas mereu cu nostalgia re­gi­mului totalitar, a controlului social absolut, a distribuirii dis­creționare a resurselor. Prin toate acțiunile sale, aco­perite de o „propagandă asurzitoare”, PSD-ul a încercat me­reu să supună totul conducerii sale, să „confiște” ins­ti­tuțiile societății în ansamblul lor. În acest scop, el tre­buia să demoleze independența Justiției, redobândită sub presiunea democrațiilor occidentale, și să-și creeze un sis­tem de dependențe, care să blocheze aspirațiile cetățe­nilor spre o societate meritocratică, a competiției sociale corecte, după reguli care să o facă previzibilă în condițiile normalității. Toate încercările grupării de a ocupa statul, toate asalturile (brutale sau treptate, prin politizare ne­po­tistă) asupra instituțiilor acestuia devin astfel explicabile, cum devine de înțeles și deprofesionalizarea structurilor funcționale din toate subsistemele ansamblului social, promovarea incompetenței, alungarea valorilor reale și disoluția morală a comunității.

În 2019, PSD și ALDE, satelitul său, au atins punctul critic al ofensivei lor pentru capturarea statului. De la instituțiile de ordine (grupate în MAI), la instituțiile juri­dice (supuse prin Secția Specială de control a Magis­traților), la CCR, Înalta Curte de Casație și Justiție etc., toate structurile sociale au fost împănate cu clienții lor, au fost neutralizate prin corupție, supradimensionare, sterilitate acțională. În acest „joc”, economia țării nu a mai contat, iar bugetul a fost secătuit prin succesive direcționări de fonduri pentru mituirea alegătorilor (și umplerea buzunarelor celor „fideli”). În fapt, Președinția țării a rămas ultima instituție necapturată. Dacă liderul penal al formațiunii, Liviu Dragnea, nu ar fi fost arestat printr-o ultimă manifestare de independență a Justiției, ar fi fost și ea ocupată prin controlul mecanismelor de va­lidare electorală. PSD a supus deja AEP, instituția centrală a acestuia.

Crimele din Caracal, care au dezvăluit monstruoasa cangrenă PSD-istă a statului român, au dat semnalul tre­zirii electoratului, chiar în ultimul ceas de dinaintea unei catastrofe naționale absolute.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian