Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Mânzul înstelat

Era prin anul 1958, către toam­nă. Școala situată peste drum de casa noastră își deschisese porțile de câteva zile. Deși eu mai aveam de așteptat un an, îmi plăcea să merg în clădirea albă și răcoroasă, chipurile ca să-mi caut surorile. În ograda noastră, printre vite și pă­sări, se afla un căluț roșcat, cu o stea albă în frun­te. Era așa de frumos, cu o semeție de care părea el însuși conștient, încât era imposibil să nu-l în­­dră­gești. Îl iubeam nespus. Îl botezasem Năz­drăvanul, pen­tru că îl asemuiam cu un căluț din povești. Aproa­­pe zilnic, furam din cămară câteva bucăți de za­hăr cubic, pentru a-mi răsfăța prietenul. Le sco­team, una câte una, din buzunarul ro­chiței, le așe­zam în palmă și i le ofeream cu gingășie. Năz­drăvan le lua cu deli­ca­tețe, umflându-și nările și pri­vin­du-mă lung, cu recu­noștință. Se închegase între noi, pe ne­simțite, o legătură trainică. Deoarece mama lui ple­ca zi de zi la munca ogo­rului, micul meu amic stă­tea închis în grajd. Uneori dărâma singur placa de scânduri pusă pe post de ușă și ieșea în curte, aler­gând de colo-colo, nechezând și zvârlind nă­ră­vaș din copite. Vai de cel care-i stătea în cale! Pe mine mă amu­za grozav și-l urmăream cu încântare de după gărdulețul de sârmă ce împrejmuia grădinița de flori. Era greu de prins; abia către seară, când se în­­torceau părinții mei de la câmp, intra și el în grajd, odată cu mama lui. Când nu reușea el să „evadeze”, îl slobozeam eu, mințind că a ieșit singur, numai de dragul de a-l vedea cum zbur­dă și se bucură de libertate.

Într-una din peregrinările mele prin can­celariile școlii, unde ajunsesem să fiu un oaspete obișnuit, aplaudată pentru evoluțiile mele de recitatoare, am primit în dar, de la profesorul de matematică, o cra­vată de pionier. Eram tare mândră de ea, mai ales că trebuia, conform înțelegerii, să o port ori de câte ori aveam chef de-o „vizită” pe la școală. Într-o zi am spălat-o, deși nu părea deloc murdară, și am în­tins-o pe gărdulețul de sâr­mă, să se usuce la soare. Năz­drăvanului, care scăpase fără ajutorul meu, i s-a părut numai bună de gustat. Ce și-o fi zis? Că e jăraticul din poveste! Drept pentru care a și purces a se înfrup­ta din ea. Până să bag eu de sea­mă, cra­va­ta mea era ferfeniță. Am plâns cu năduf, dar a do­ua zi am uitat și, iertându-mi prietenul, l-am mân­­gâiat cu dragoste și i-am întins, spre împăcare, bu­cata de zahăr mult râvnită…

Au trecut ani și ani, dar și acum port în su­flet, ca pe-o icoană, imaginea căluțului înstelat, prie­te­nul copilăriei mele. Colectivizarea i-a obligat pe pă­rinții mei să-l predea, odată cu atelajele, deși el încă nu ajunsese la vârsta să poată fi pus în hamuri… Chi­nul oamenilor a fost împărtășit și de bietele ani­male.

NICULINA B. – București

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian