Țin minte și acum că în spatele casei vechi era un cireș înalt, care făcea cireșe mari, „albăuțe”. Cele mai de jos crengi ale lui se lăsau până la fereastra pe care mătușa Florica putea să vadă „drumul țării”, acela pe care plecau feciorii ei în lume și pe care se întorceau cu carele pline, încărcate de bucate aduse de la câmp. Lângă cireș erau straturile de flori, pline de crăițe, albăstrele, margarete, salvii cu frunze alungite, înecate într-o mare de busuioc cu flori albe, roz, vineții. De-acolo pornea parfumul acela misterios, care ajungea până la casa noastră, aflată ceva mai în vale. Dincolo de straturile de ceapă și usturoi, se întindea o holdă de fasole și de porumb și mai departe de ele, era o livadă mare de nuci.
Când o vedeau pe Florica apărând des la fereastră, vecinele ei știau că-și așteaptă iar vreun fecior plecat. Ea privea cu atenție capătul drumului ce se pierdea printre dealuri, ca o panglică aruncată la întâmplare. Cum stătea nemișcată, de departe părea că e o „cadră”, o icoană agățată în crengile cireșului. Avea părul acoperit de năframa legată la spate, mâinile strânse peste piept, ca și cum ar fi vrut să-și oprească oftatul întemnițat sub hainele cenușii. Așa o țin minte eu pe mătușa Florica, vecina noastră, plutind oarecum printre crengile cireșului.
Povești adevărate
Uncheașul Gheorghe stă pe scaun înaintea mea. Este singurul fecior rămas în viață al mătușii Florica. A venit să mă vadă, auzind că am ajuns la casa părintească, după o absență îndelungată. A venit el, care are aproape nouăzeci de ani, sprijinit în baston, călcând cu grijă mare, ca să nu alunece pe iarba încărcată de rouă. De cum l-am văzut, am știut că dimineața de sfârșit de iulie va fi un dar neprețuit. Uncheașul povestește minunat, și amintirile lui sunt urme ale unei lumi ce-a dispărut. Poartă cu el povestea familiei mari, din care se trage, familie puternică, de oameni gospodari, pe care războiul, stăpânirea ungurească din 1940 până în 44, și tot ceea ce a urmat, nu au putut să-i scoată din credința în Dumnezeu și în puterea sfântă a muncii.
„Am avut nouă frați. Am fost 5 fete și 5 băieți la părinți. Pe vremuri, așa erau toate familiile aici la noi, cu mulți prunci, pentru că pruncii aduc bucurie și bogăție la casa omului, nu altceva. N-am fost o familie bogată, am fost mai degrabă truditori din greu. Ni se spunea că suntem „bocotani”, că avem pământuri multe și gospodărie mare, dar toate astea însemnau muncă de dimineață și până seara, zi de zi, an de an. Toți, toți am muncit de când ne-am săltat din cârpe, de când am ieșit din pene, cum se spune, adică de când am început a pricepe lumea. Așa am învățat de la părinți.
Primul dintre noi a fost Ion, bărbat fain, cel mai gospodar, el m-o învățat multe prin gospodărie, țâu minte că am căpătat odată de la el o curea de cinghiteu (clopoțel) peste spate, când am greșit. Am încărcat o găleată de cartofi prea mult și n-am mai putut-o ridica apoi. «Gândește cu un pas înainte», mi-a zis el, după ce m-a plesnit, dacă vrei să-ți fie ușoare munca și viața. «Judecă, nu fi bolovan!». A murit săracu’ tânăr, la 22 de ani, s-a îmbolnăvit de inimă în armată. Apoi o fost Roza, apoi Aurel, bun meșter pietrar. S-a îmbolnăvit de silicoză. Când s-o cedat Ardealul, în ‘40, era artilerist, s-au retras trupele române, și o săptămână el a fost tot pe cal, l-a prins ploaia și-a răcit. De-acolo i s-a tras moartea. Ăsta o fost al doilea pe care l-o îngropat mama. Pe Reghina, cea mai mândră dintre surori, n-o putut-o salva nimeni. Ea s-o stins pe picioare, de supărare. Lumea o zis c-o fost blăstămată de-o babă rea, dar adevărul a fost că ea a suferit mult lângă bărbatul ei, care era tare prost. Al patrulea pe care l-o îngropat mama o fost Goabi, băiat cuminte și rușinos ca o fată mare. S-a dus cu caii la târg și când s-a întors, a făcut popas în Șurdești, la cooperativă, unde și-a scos merindea și-a mâncat. Nu știu ce s-a mai întâmplat acolo, cei care au fost martori n-au vrut să povestească, a fost o sfadă, ceva între oameni, Goabi a fost împins și a căzut, a dat cu capul de o piatră și a murit pe loc. Patru prunci a îngropat mama și de-aceea o umblat până la sfârșit, cât o mai trăit, îmbrăcată numai în sur și negru. Acuma, din toți câți am fost, am rămas numai eu. Când mă roagă nepoții și strănepoții să le spun povești, le povestesc întâmplări din viața mea și lor li se par faine rău, dar mie nu, că le-am trăit”.
Tinerețe, munci și zile
Cât a fost tânăr, uncheașul Gheorghe a lucrat o vreme la mină, la „mina bătrână”, cum îi zice el. De patru ori a fost să moară acolo, chiar dacă a fost privilegiat oarecum, pentru că a lucrat mai mult ca mecanic de locomotivă, nu direct în abataj. „Când a trebuit să zidesc un puț, am lucrat cu scânduri deasupra capului ca să nu-mi cadă bolovanii în cap. Nu doresc nici dușmanilor mei să lucreze în mină, e cea mai grea probă pentru un bărbat. Să stai ca o cârtiță oarbă sub pământ nu-i ușor. Să nu vezi soarele, să n-ai cerul deasupra capului. Când ieșeam din galerie, eram norocos că aveam de lucru și pe-afară, prin grădină! După ce m-am însurat, mi-am făcut mai întâi casa, am lucrat cărămizile din lut amestecat cu paie, pe care l-am călcat apoi cu caii, până s-a amestecat bine. M-a ajutat nevasta care era numai o copilă, dar n-am avut ce face, a trebuit să muncim amândoi din greu, ca să ne facem un rost.” A făcut de toate uncheașul, ca să-și scoată la liman gospodăria și să-i crească pe cei trei copii cu care a fost binecuvântat. A tăiat lemne cu circularul, a cărat lemne din pădure cu căruța, a cărat piatră, a altoit copaci și trandafiri, a desțelenit pământuri ca să-și facă holde de grâu, a zidit case, a tencuit bucătării, a făcut fânul, a crescut vaci, porci și găini. Tot ce-a ieșit din mâna lui a fost temeinic, bine închegat, armonios. „Lângă casă, am făcut grădină și am pus trandafiri. Am adus din pădure măcieși sălbatici pe care i-am altoit cu trandafiri de toate culorile. În câțiva ani, grădina era un rai. Pe cât de întunecată viață aveam sub pământ, pe-atât de colorată era când ajungeam acasă. Acolo, între flori, simțeam că-mi revin puterile. Mai ales când mă apropiam de stratul de busuioc, parcă-mi trecea orice năcaz, orice supărare.”
Crenguța de busuioc
Când s-a lăsat de fumat, uncheașul Gheorghe a ținut în buzunarul cămășii o ramură de busuioc înflorit. Schimba ramura din două în două zile, pentru ca mirosul puternic al florii proaspete să-i alunge din cap dorul tutunului. A reușit, cu voință și cu încăpățânare. Îi ascult povestea și observ că sub panglica pălăriei de paie, ce-l apără de soare, e prinsă o crenguță de busuioc. „De floarea asta nu m-oi despărți nicicând. Asta-i floarea lui Dumnezău, de când ne naștem și până murim e tot lângă noi. La botez, la cununie, la înmormântare, busuiocul e prezent. Cum să nu-ți placă s-o porți? Și când mi-am împlinit visul cel mare, a fost lângă mine”.
Așezat în fața mea, uncheașul îmi spune despre acest vis care l-a ținut neliniștit multă vreme. Își amintește cum într-o zi, când a simțit că nu mai poate să-l ducă singur, i-a adunat pe vecinii lui, le-a spus „care-i baiul” și s-au hotărât atunci toți să facă o biserică. Au ridicat-o acolo, între casele lor, pe locul unei clopotnițe vechi, care se mișca și scârțâia de câte ori trăgeau clopotele după mort. „Nu mai era chip s-o vezi așa rablagită, era de rușinea lumii, și atunci am hotărât lucrul la biserica nouă. N-a fost ușor, am lucrat din bugăt și singur, că eram deja pensionar, și mulți din cei care au sărit în ajutor erau încă la serviciuri. Am ridicat-o cu mâinile noastre, câțiva oameni, am acoperit-o, femeile noastre au împodobit-o înăuntru. Când am legat mănunchiul de busuioc la coama acoperișului, în semn că am încheiat lucrarea, am zis că sunt un om fericit. Când s-a ținut prima slujbă în biserica nouă, am dus de-acasă un buchet mare de busuioc, ca să împodobim altarul. Și-atuncea am fost fericit, am și zis că mă poate lua Dumnezău, că mi-am văzut visul împlinit de-a termina biserica.
Și pot să-ți mai spun ceva, tu fată, eu sunt fericit și acuma, la anii mei. De multe ori am greșit în viață, dar am recunoscut întotdeauna. Știu că recunoașterea de la urmă e cea mai grea, că atunci o plătești cu sufletul. Mă rog la Dumnezeu să-mi țină familia sănătoasă și unită, mă rog să aibă toți oamenii bunăvoință unul către altul și credință în Cel de Sus. De la El ne vin toate. Ca să nu uit asta, port mereu busuiocul ăsta sfințit cu mine. El îmi aduce aminte de multe din viața mea, dar și de faptul că suntem trecători pe pământ, întocmai ca o floare”.