Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Uncheașul Gheorghe și busuiocul

Țin minte și acum că în spatele casei vechi era un cireș înalt, care făcea cireșe mari, „albăuțe”. Cele mai de jos crengi ale lui se lăsau până la fereastra pe care mătușa Florica putea să vadă „drumul țării”, acela pe care plecau feciorii ei în lume și pe care se întorceau cu carele pline, încărcate de bucate aduse de la câmp. Lângă cireș erau straturile de flori, pline de crăițe, albăs­trele, margarete, salvii cu frunze alungite, înecate într-o mare de busuioc cu flori albe, roz, vineții. De-acolo pornea parfumul acela misterios, care ajungea până la casa noastră, aflată ceva mai în vale. Dincolo de straturile de ceapă și usturoi, se întindea o holdă de fasole și de porumb și mai de­parte de ele, era o livadă mare de nuci.

Când o vedeau pe Florica apărând des la fe­reastră, vecinele ei știau că-și așteaptă iar vreun fecior plecat. Ea privea cu atenție capătul drumului ce se pierdea printre dealuri, ca o panglică aruncată la întâmplare. Cum stătea nemișcată, de departe părea că e o „cadră”, o icoa­nă agățată în crengile cireșului. Avea părul acoperit de năframa legată la spate, mâinile strânse peste piept, ca și cum ar fi vrut să-și oprească oftatul întemnițat sub hainele cenușii. Așa o țin minte eu pe mătușa Florica, ve­cina noastră, plutind oarecum prin­tre crengile cireșului.

Povești adevărate

Uncheașul Gheorghe stă pe scaun înaintea mea. Este singurul fecior ră­mas în viață al mătușii Flo­rica. A venit să mă vadă, auzind că am ajuns la casa părintească, după o absență îndelungată. A venit el, care are aproape nouăzeci de ani, sprijinit în bas­ton, călcând cu grijă mare, ca să nu alunece pe iar­ba încărcată de rouă. De cum l-am văzut, am știut că dimineața de sfârșit de iulie va fi un dar nepre­țuit. Uncheașul povestește minunat, și amintirile lui sunt urme ale unei lumi ce-a dispărut. Poartă cu el povestea familiei mari, din care se trage, familie puternică, de oameni gospodari, pe care războiul, stăpânirea ungurească din 1940 până în 44, și tot ceea ce a urmat, nu au putut să-i scoată din credința în Dumnezeu și în puterea sfântă a muncii.

„Am avut nouă frați. Am fost 5 fete și 5 băieți la părinți. Pe vremuri, așa erau toate familiile aici la noi, cu mulți prunci, pentru că pruncii aduc bucu­rie și bogăție la casa omului, nu altceva. N-am fost o familie bogată, am fost mai degrabă tru­ditori din greu. Ni se spunea că suntem „bo­co­tani”, că avem pământuri multe și gospo­dărie mare, dar toate astea însemnau muncă de dimi­neață și până seara, zi de zi, an de an. Toți, toți am muncit de când ne-am săltat din cârpe, de când am ieșit din pene, cum se spune, adică de când am în­ceput a pricepe lumea. Așa am învățat de la pă­rinți.

Primul dintre noi a fost Ion, bărbat fain, cel mai gospodar, el m-o învățat multe prin gospodărie, țâu minte că am căpătat odată de la el o curea de cin­ghiteu (clopoțel) peste spate, când am greșit. Am încărcat o găleată de cartofi prea mult și n-am mai putut-o ridica apoi. «Gân­dește cu un pas îna­inte», mi-a zis el, după ce m-a plesnit, dacă vrei să-ți fie ușoare munca și viața. «Judecă, nu fi bolovan!». A murit săracu’ tânăr, la 22 de ani, s-a îmbolnăvit de inimă în armată. Apoi o fost Roza, apoi Aurel, bun meșter pietrar. S-a îmbolnăvit de silicoză. Când s-o cedat Ardealul, în ‘40, era arti­lerist, s-au retras trupele române, și o săptămână el a fost tot pe cal, l-a prins ploa­ia și-a răcit. De-acolo i s-a tras moartea. Ăsta o fost al doilea pe care l-o îngropat mama. Pe Reghina, cea mai mândră dintre surori, n-o putut-o salva nimeni. Ea s-o stins pe pi­cioare, de supărare. Lumea o zis c-o fost blăstă­mată de-o babă rea, dar adevărul a fost că ea a suferit mult lângă bărbatul ei, care era tare prost. Al patrulea pe care l-o în­gropat mama o fost Goabi, băiat cuminte și rușinos ca o fată mare. S-a dus cu caii la târg și când s-a întors, a făcut popas în Șurdești, la cooperativă, unde și-a scos me­rin­dea și-a mâncat. Nu știu ce s-a mai întâmplat aco­lo, cei care au fost martori n-au vrut să poves­tească, a fost o sfadă, ceva între oameni, Goabi a fost împins și a căzut, a dat cu capul de o piatră și a murit pe loc. Patru prunci a în­gropat mama și de-aceea o umblat până la sfâr­șit, cât o mai trăit, îm­brăcată numai în sur și ne­gru. Acuma, din toți câți am fost, am ră­mas numai eu. Când mă roagă nepoții și strănepoții să le spun po­vești, le po­vestesc întâm­plări din viața mea și lor li se par faine rău, dar mie nu, că le-am trăit”.

Tinerețe, munci și zile

Cât a fost tânăr, uncheașul Gheorghe a lucrat o vreme la mină, la „mina bătrână”, cum îi zice el. De patru ori a fost să moară acolo, chiar dacă a fost pri­vi­legiat oare­cum, pentru că a lucrat mai mult ca me­canic de locomotivă, nu direct în abataj. „Când a tre­buit să zidesc un puț, am lucrat cu scânduri dea­supra capului ca să nu-mi cadă bolovanii în cap. Nu doresc nici dușmanilor mei să lucreze în mină, e cea mai grea probă pentru un bărbat. Să stai ca o cârtiță oarbă sub pământ nu-i ușor. Să nu vezi soarele, să n-ai cerul deasupra capului. Când ie­șeam din galerie, eram norocos că aveam de lucru și pe-afară, prin grădină! După ce m-am însurat, mi-am făcut mai întâi casa, am lucrat cărămizile din lut amestecat cu paie, pe care l-am călcat apoi cu caii, până s-a amestecat bine. M-a ajutat ne­vas­ta care era numai o copilă, dar n-am avut ce face, a trebuit să muncim amândoi din greu, ca să ne facem un rost.” A făcut de toate uncheașul, ca să-și scoată la liman gospodăria și să-i crească pe cei trei copii cu care a fost binecu­vântat. A tăiat lemne cu circularul, a cărat lemne din pădure cu căruța, a că­rat piatră, a altoit copaci și trandafiri, a desțelenit pă­mânturi ca să-și facă hol­de de grâu, a zidit case, a tencuit bucătării, a făcut fânul, a crescut vaci, porci și găini. Tot ce-a ieșit din mâna lui a fost temeinic, bine închegat, armonios. „Lângă casă, am făcut grădină și am pus trandafiri. Am adus din pădure măcieși sălba­tici pe care i-am altoit cu trandafiri de toate cu­lo­rile. În câțiva ani, grădina era un rai. Pe cât de întunecată viață aveam sub pământ, pe-atât de colorată era când ajungeam acasă. Acolo, între flori, simțeam că-mi revin puterile. Mai ales când mă apropiam de stratul de busuioc, parcă-mi trecea orice năcaz, orice supărare.”

Crenguța de busuioc

Foto: Shutterstock

Când s-a lăsat de fumat, uncheașul Gheorghe a ținut în buzunarul cămășii o ramură de busuioc înflorit. Schimba ramura din două în două zile, pen­tru ca mirosul puternic al florii proaspete să-i alun­ge din cap dorul tutunului. A reușit, cu voință și cu încăpățânare. Îi ascult povestea și observ că sub panglica pălăriei de paie, ce-l apără de soare, e prinsă o crenguță de busuioc. „De floarea asta nu m-oi despărți nicicând. Asta-i floarea lui Dum­ne­­zău, de când ne naștem și până murim e tot lângă noi. La botez, la cununie, la înmormântare, bu­su­io­cul e prezent. Cum să nu-ți placă s-o porți? Și când mi-am împlinit visul cel mare, a fost lângă mine”.

Așezat în fața mea, uncheașul îmi spune despre acest vis care l-a ținut neliniștit multă vreme. Își amintește cum într-o zi, când a simțit că nu mai poate să-l ducă singur, i-a adunat pe vecinii lui, le-a spus „care-i baiul” și s-au hotărât atunci toți să facă o biserică. Au ridicat-o acolo, între casele lor, pe locul unei clopotnițe vechi, care se mișca și scârțâia de câte ori trăgeau clopotele după mort. „Nu mai era chip s-o vezi așa rabla­gită, era de rușinea lumii, și a­tunci am hotărât lucrul la bi­serica nouă. N-a fost ușor, am lucrat din bugăt și singur, că eram deja pen­sionar, și mulți din cei care au sărit în ajutor erau încă la serviciuri. Am ri­di­cat-o cu mâi­nile noas­tre, câți­va oa­meni, am aco­pe­rit-o, femeile noas­tre au împodobit-o înă­untru. Când am legat mă­nun­chiul de bu­suioc la coama aco­pe­rișului, în semn că am încheiat lucrarea, am zis că sunt un om fericit. Când s-a ținut prima slujbă în biserica nouă, am dus de-acasă un buchet mare de busuioc, ca să împodobim altarul. Și-atuncea am fost fericit, am și zis că mă poate lua Dumnezău, că mi-am văzut visul împlinit de-a termina bise­rica.

Și pot să-ți mai spun ceva, tu fată, eu sunt fericit și acuma, la anii mei. De multe ori am greșit în viață, dar am recunoscut întotdeauna. Știu că re­cu­noaș­te­rea de la urmă e cea mai grea, că atunci o plă­tești cu sufletul. Mă rog la Dumnezeu să-mi țină fa­milia sănătoasă și unită, mă rog să aibă toți oamenii bunăvoință unul către altul și credință în Cel de Sus. De la El ne vin toate. Ca să nu uit asta, port me­reu busuiocul ăsta sfințit cu mine. El îmi adu­ce aminte de multe din viața mea, dar și de faptul că suntem trecători pe pământ, întocmai ca o floare”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian