Sfânta Duminică

După mulți, mulți ani, am revenit pentru a face o săptămână de vacanță în Apuseni. Îi păs­tram în memorie ca pe zona cu cel mai variat farmec na­tu­ral de pe întreg teritoriul României. Lucrul acesta mi s-a confirmat, chiar dacă multe s-au schim­­bat în răstimpul de peste 50 de ani de la prima mea descindere acolo. Acum era a treia… Pe vremea aceea, amatorii de drumeții parcurgeau potecile cu rucsacurile în spinare, trăgeau la puținele cabane existente, sau puneau corturile. Mașinile nu ajun­geau decât la poalele muntelui, dar erau puțin nu­me­roase pe vremea aceea. Oamenii obișnuiți ajun­geau în Apuseni cu autobuze hârbuite sau cu mo­cănița. Acum s-au făcut drumuri asfaltate până la cele mai multe dintre „obiective”. De unde, în mul­te locuri, un soi de invazie turistică. Din fe­ricire, nu în toate; rămân cotloane la care accesul este mai mult sau mai puțin dificil.

Am tras anul acesta la o mică pensiune, la care am ocupat toate cele patru camere, cu familia mea. Se numea, după locul respectiv, „Valea Morii”, și era situată în cătunul Pleșcuța, din cunoscuta co­mună Vidra. Practic, pe o coastă de deal, într-o văgăună. Ultimii doi-trei kilometri erau destul de accidentați și, ca atare, periculoși pentru pneuri. În afară de vizitarea unor excepționale obiective turistice din zonă (Ghețarul de la Scărișoara, Groa­­­pa Ruginoasa, izbucul de la Valea Morii, Cascada Pișoaia, Dealul cu Melci, Muzeul Avram Iancu, Roșia Montană, Cascada Vârciorog, plaiul de deasupra comunei Horia ș.a.), seara ne plim­bam prin cătunul dimprejurul pensiunii.

Într-una din seri, urcând dealul pe un drumeag, am dat peste o gospodărie foarte temeinic alcătuită, bine rânduită, cu acuratețe și tihnită frumusețe, lucru puțin uimitor pentru locul acela destul de pierdut și de accidentat, în care ai fi bănuit oameni mai degrabă săraci. Am intrat în vorbă cu stăpânul, care tocmai traversa drumul de la acareturi spre casă, și i-am lăudat înfăptuirea. M-a privit în ochi, a zâmbit și mi-a spus simplu, ca o explicație ab­so­lută: „Am trudit!”. Bătrânul acela, foarte luminos la chip, are 83 de ani și trudește în continuare cât este ziua de lungă, pentru că Dumnezeu îl ține în putere și pentru că gospodăria o cere. Făcuse trei ani de armată la București, lucrase în construcții, numai trei ani „la stat”, în rest ca particular. Se vedea că era mândru că agonisise totul pe muncă cinstită. După cum mândru era și că „ridicase”, la viața lui, trei biserici și o școală!

Am continuat ușorul urcuș și, tot făcând foto­grafii, am rămas în urma alaiului nostru. Când să-i ajung din urmă, după câteva minute, i-am găsit în fața unei case, în jurul unei bătrâne. Drumul mare (care, de fapt, era mic) trecea drept prin ograda femeii. Toți o priveau și o ascultau fascinați, pu­nân­du-i felurite întrebări simple, de genul – cum este iarna pe acolo, ce orătănii și ce animale are etc. Fie­care mușca cu plăcere dintr-un măr roșu ca obra­zul de copil pișcat de ger, pe care tocmai îl primiseră. Cineva ținea deja în mână o pungă cu câteva ouă proaspete de la găinile ei. Cum nu ne venea să plecăm, ne-am așezat, care pe o ban­că, care pe treptele casei. Ne-a întrebat dacă nu vrem un pahar cu țuică. Bineînțeles că am vrut. În drum spre oiaga cu țuică, a dat peste un mă­nunchi de crenguțe cu mure. S-a întors din drum ca să le dea copiilor. De o sfoară, atârna o jucărie de pluș aproape nouă, un di­no­zaur. Când a văzut că Alma, nepoțica mea de trei ani, se uita hip­no­tizată la ea, a desprins-o și i-a dăruit-o ime­diat. Și-a adus aminte că tocmai făcuse niște plă­cinte cu brânză de Sfân­tă Mărie, și ni le-a adus și pe ace­lea. Alua­tul era de post, dar blidul cu plăcinte s-a golit imediat. Eram, totuși, o ceată de nouă hulpavi, de la 3 la 73 de ani. Pe peretele dinspre drum al ca­sei se cățăra, în plăcut desen, un trandafir frumos în­florit. A rupt o crenguță cu trei flori și i-a dat-o fiicei mele.

Am aflat că o cheamă Mărioara lui Adrian, că are, ca și mine, 73 de ani, pe care tocmai îi îm­pli­ni­se. De un an, rămăsese văduvă. Era toată în ne­gru, cum se îmbracă femeile văduve de la țară, iar negrul acesta făcea să-i apară chipul și mai lu­minos decât era. Nu este săracă, dar nici bogătașă. Are pa­tru copii, trei băieți și o fată. Un fecior a rămas lângă ea, acasă, și o ajută mai mult. Cel mic este în Germania, la lucru. Ceilalți copii, de la care are și nepoți, sunt la Timișoara și la Oradea. Robotește toată ziua, pentru că o gospodărie cere mul­tă stră­danie. Are vacă, porc, multe găini… Din când în când, i le mai rărește vul­pea. Nu de mult îi omorâse trei. Când iernile sunt grele, „zăpada suie până la păr”. Apa trebuie adusă cu gălețile de la o fântână aflată la aproape o sută de metri. Totul strălucea de ordine și de curățenie. Stra­turile de flori sporeau nota de rai de țară de demult. Casa-i arată ca nouă, dar de fapt este casa bătrâ­neas­că, con­solidată și placată cu lam­bri­uri, vopsite în alb, în par­tea de sus, și cu ocru în cea de jos. Vecini sunt doar la peste o sută de metri. Are lumină electrică (un stâlp fe­linar, de iluminat pu­blic, es­te, de alt­fel, plasat chiar lângă ca­să), are tele­vi­zor, are telefon (dar nu totdeauna și semnal). Când să plecăm, a întrebat dacă să nu ne dea niște slănină. Slănina este una dintre slăbiciunile mele. Ne-a dat o bucată măricică. Ne-am despărțit cu multă voie bună. Eram bucuros îndeo­sebi că ai mei au reușit să mai întâlnească o țărancă adevărată, ca pe vre­muri. Ne gândeam că poate vom reveni în seara ur­mătoare, ceea ce nu s-a întâmplat.

Când am ajuns acasă, Ambrozia, altă nepoată a mea, i-a povestit bunicii ei, Maria, care rămăsese acasă, că a întâlnit-o pe Sfânta Duminică.

Omagiind anul acesta satul românesc, Pa­triar­­hia noastră l-a dedicat mai ales pre­oților, învăță­to­rilor și primarilor gospodari. Dar, mai presus ră­mâne Măria Sa Ță­ra­nul român, din care se trag, de fapt, și a­cei preoți, în­vă­ță­tori, pri­mari, pre­cum și puz­derie din inte­lec­tualii noștri de eli­tă.

În zilele pe­tre­cute în Apuseni, eu și ai mei am avut no­rocul să întâlnim două în­tru­pări mi­ra­culoa­se, doi țărani ade­vărați, în zi de au­gust a A­nului Dom­nului 2019, pe dea­lu­rile de la Pleș­­­cuța. Și, logic es­te să gândim că nu vor fi fiind de­loc sin­gurii, pe pă­mântul a­cestei țări, cu încă multe frumuseți tăi­nuite la sânul ei.