Unde sunt livezile copilăriei?

Îmi place să scriu despre satul copilăriei mele, Băr­bă­tești, din inima Gorjului. De câte ori ajung acasă, unde as­tăzi locuiește sora mea, Maria, și cumnatul Sa­bin, îmi arunc ochii peste câmp, unde când­va era nucul uriaș de care v-am povestit, dar și peste deal, unde se înalță o antenă a com­pa­niilor de telefonie, exact pe platoul cu vii, numit Piscul Danciului. Dacă am puțin curaj, pornesc la pas, cu ochii în pământ de rușine, de-a lungul porumbiștilor care cresc pe locul fostelor livezi. Și pe locul viilor hibride. Urc o sută de metri de la șosea, acolo unde erau buștenii de struguri ananas și terează, și mă cuprinde dis­perarea: viile de pe vremuri au ajuns un tăp­șan și o mă­ioagă înaltă, plină cu tufe de păducel, de mă­ceși, de po­rumbe și mure. Piscul Danciului din copilăria mea a murit. Sistemul de apă al satului, construit în ulti­mii ani, cuprinde tot podișul, plin cândva de vii. Mai sus, pe Dosul Ierului, dealul era semănat cu secară și ovăz; lângă un cireș, bă­trâ­nii săpaseră un știubei, din care puteai să bei apă rece, cu o cană de pământ. Astăzi nu e decât pă­dure. Sătenii ac­tuali nici nu știu cum se numea panta Ierului. Pornești mai sus spre Măiagă, spre Strâmba, spre Rușchi, spre Cârlig. Peste tot, bunicul meu, Ilie Curelea, avea mult pământ. Azi, te așteaptă pădurea și arbuștii săl­batici. Tristețea e mare, așa că mă întorc spre sat cu ochii în lacrimi, să văd po­rumbiștea crescută în locul fostei livezi de meri a „cu­coanei” Oprișescu, nașa mea de botez. Mă uit la porumbul înălțat de ploile verii și-mi amintesc de zecile de meri ionatan, plini de fructe, care ajungeau până la clădirea morii. De aici îi duceam, pe bicicletă, câte un sac cu mere, iubitei mele din liceu, Mimi de la Petrești. Astăzi, moara și gaterul au dispărut, din clădire a mai rămas o parte, unde diverși nou veniți au amenajat un grajd de vite. Mai poți vedea pătulul, lung de vreo 80 de metri, în care Oprișeștii puneau porumbul. Merg mai departe și fac cercul în jurul locului în care mi-am petrecut copilăria. Zeci de trestii înalte, fără rost, se ridică acolo unde cândva era pepiniera ocolului silvic. Trestii, în loc de stejari, de fagi și carpeni! Dincolo de fosta pepinieră, un șir de case noi se întinde tot în locul unei livezi de meri, de altădată. Peste șanț, acolo unde era cărarea copiilor ce se duceau la Gilort să se scalde, era o altă livadă, și mai mare: meri, pruni, cireși, peri. Se zice că sutele de pomi au fost tăiați de președintele c.a.p., cine o fi fost, ca să pună porumb. Șefii comuniști ai Bărbăteștiului au urât pomii. Fructele erau furate, așa că au distrus livezile! Alături de livada tânără, era o livadă bătrână, unde bunicii mei, mama To­rica și moșul Ilie, coseau fân și culegeau prune. Azi, totul e porumbiște. Un șir de case la șosea, câteva petece de grădină și atât. Porumb și iar porumb! Merg mai departe, spre magazinul lui „Nea Ionică”. În spate era o casă-mu­zeu boierească, numită „Casa Bărbătescu”, pe care, după cum îmi spune prietenul Neluș Petcu, au demolat-o cu încuviințarea pri­ma­rului, în 1995. Ce este în locul casei fondatorului co­munei, al cărui nume îl poartă? Case noi. Cineva, un dis­trugător de livezi, pare a avea o satisfacție că a distrus și muzeul. Fostul sediu al c.a.p. a fost retro­cedat unor ur­mași ai moșierului Moscu. Nici ei nu mai au nuci bătrâni în bogata grădină. În locul celor două hectare de pomi nobili din jurul casei, azi, în epoca democratică, ce vedem? Po­rumb! Satul meu a fost un paradis al pomilor. Azi, nu e altceva decât o porumbiște întinsă și monotonă și locuri părăsite, pline de buruieni. Frumoase vremuri!

Ion Longin Popescu