Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Povești cu îngeri

• Întâmplări adevărate, relatate de cititori •

Troianul de zăpadă

Era în anul 1954, luna februarie. Urmam liceul la Pașcani, făcând naveta din satul meu natal, Heci-Lespezi. Eram în ultimul an. Nu aveam părinți, muriseră după război, mama în 1945, tata în 1946. Cursurile la liceu erau după amia­ză. Afară ningea cu fulgi mari, viscolit. La un mo­ment dat, a intrat în clasă diriginta, anunțând că școala se închide pentru trei zile, din cauza vremii nefavorabile. Mi-am strâns cărțile și am plecat în grabă la gară, cu speranța că voi ajunge cât mai repede acasă în sat. Dar n-a plecat nici un tren, traseul fiind înzăpezit. Toată noaptea am stat în gară, împreună cu alți călători care doreau să ajungă fiecare la casa lui. A doua zi dimi­neața, mi s-a făcut foarte foame și cum eram înghețată și nedormită, m-am hotărât să mă întorc înapoi la școa­lă, care nu era departe de gară. Afară viscolea, troienele erau mari, vântul bătea din față. Aproape că nu mai știam în ce direcție să apuc, când am zărit lângă mine un om. Apăruse așa, din senin, și eu m-am luat după el. Omul s-a urcat pe un mal de zăpadă și s-a prins cu mâinile de crengile unui copac, apucând cu mâinile apoi alte crengi, până ce a trecut de partea cealaltă. Apoi a dispărut. Mi-am zis că așa voi pro­ceda și eu. M-am urcat pe troianul de zăpadă, am întins mâna după un ram, dar nu l-am putut ajunge și m-am afundat în omăt până la brâu. Cu cât mă zbăteam mai mult să ies din nămeți, cu atât mă afundam mai mult. M-am luptat cu zăpada cam cinci minute. De strigat du­pă ajutor nu puteam, îmi amorțise fața, stră­zile erau pustii. Înțepenisem de-a bi­nelea, când am simțit o bătaie ușoară pe cap. Era omul care trecuse troia­nul. Se întor­sese aplecând către mi­ne creanga unui copac. Am apucat ramul, apoi mâna întinsă spre mine, care m-a tras din zăpadă. Omul a dispărut. Oare nu îngerul păzitor îmi salvase viața?

Încă un caz. La vârsta de 14 ani, m-am îmbol­năvit grav, cam pe la mijlocul lunii aprilie. Nu pu­team să mănânc nimic, nici apă să beau, nu pu­team să ridic capul de pe pernă. Mai bine de o lună de zile nu am înghițit nimic. Eram piele și os. Nu puteam să merg. Nu puteam face nici o mișcare. Dimineața veneau ve­ci­nele și se interesau dacă n-am murit. Auzeam cum dis­cutau cu o soră de a mea, că s-au găsit și scânduri pen­tru sicriu. Dar într-o dimineață, a venit la mine o bătrână din sat, nechemată de ni­meni, care m-a în­tre­bat, stând în genunchi la patul meu: “Spune, cop­chilă dra­gă, ce ai vrea tu să mă­nânci?”. Eu i-am răspuns: “Sar­male cu frunze de var­ză murată”. Era în anul 1946, sfârșitul lunii mai, deci după război, lumea era săracă și totuși, s-au găsit undeva câteva frunze de var­ză și acea “copchilă” care trăgea să moară a mân­­cat o sarma, apoi a cerut și altele și în fața celor care îi aș­teptau sfârșitul, s-a făcut bine, s-a dus la școală, unde a luat premiul întâi. Și azi mă întreb: cine a trimis-o pe bătrâna aceea din sat la mine? Cred că bunul Dum­nezeu. Era îngerul păzitor.

Mi-am depănat câteva amintiri din viața mea, suc­cint și sincer.

MARIA S. – Piatra-Neamț

Domnișoara de pe cutia de ceai

Cred că noi toți, într-un mo­­ment sau altul al vie­ții noastre, am expe­ri­mentat clipe ne­prețuite, când nu ne-am mai simțit singuri, când ceva sau cineva, în mod misterios și inex­plicabil, ne-a călăuzit pașii și ne-a um­plut sufletul de încredere și liniș­te. Momentele acestea ma­gice, când o forță bi­ne­făcătoare ne învăluie, sunt ab­so­lut unice, și datorită lor de­venim învingători în lup­ta noastră continuă cu ceea ce numim “viață”. Am trecut și eu prin ase­menea clipe și evocarea lor sper să tre­zeas­că ecouri în sufletul celor care cred, ca și mine, în exis­tența unui sprijin di­vin.

Când eram mică, am găsit în șifonierul bunicii o cu­tie de ceai, veche și goală, care avea desenată pe ca­pac o tânără dom­nișoară încântătoare. Era îmbrăcată într-o rochie roșu închis, cu crinolină, împodobită cu dantelă și modele florale. Grațioasă și cumva pluti­toa­re, avea un zâmbet aparte, așa cum stătea ușor aple­ca­tă, ca pentru a face o reverență. Am întrebat-o pe bu­nica de ce o păstrează și ea mi-a răspuns că îi amin­tește de cea mai bună prietenă a ei din copilărie, Marie-Rose, plecată prea repede dintre cei vii. Pe fu­riș, am luat cutia și am pus-o într-un sertar al biroului meu. Era suficient doar să o scot afară din când în când și să o așez pe birou, că o vrajă se producea și Ma­rie-Rose cobora ușor de pe capac și se așeza lângă mi­ne, învăluindu-mă cu pre­zența ei binefăcătoare. O sim­țeam aie­vea lângă mine, îi deslușeam silueta dia­fană, îi auzeam râ­sul cristalin. Marie-Rose se transfor­mase în înger. M-a aju­tat să trec prin spaimele co­pi­lăriei (dor­mea cu mine noap­tea) și era mereu acolo când aveam nevoie de ea. A fost mi­cul meu secret, neștiut de nimeni, oaza mea de liniște și siguranță. Când o mătușă din Italia a venit să ne vizi­teze, i-am pus cutia în bagaje, fiindcă în sufletul meu de copil sim­țeam că venise clipa ca noi două să ne despărțim. Doream ca ea să se plimbe, să cunoască și să ajute și alți copii: Ma­rie-Rose, pri­mul înger de pază al vieții mele.

Când am intrat la școala pri­ma­ră, m-am bucurat din nou de pro­tecție. Am avut o învățătoare plină de iu­bire și înțe­le­gere față de elevii ei. Am adorat-o pe această doamnă calmă și blândă, care ne-a educat fără țipete și pedep­se. Mă gândesc și acum la ea și mă în­treb care o fi fost secretul, de ce era așa de împăcată cu ea și cu ceilalți, încât părea în­conjurată de o aură de iubire deplină. De ce vă povestesc despre ea? Pen­tru că mult mai târziu, atunci când am dat examen la liceu, la limba română, am avut de alcătuit o compunere despre învățătoarea noastră. Când m-am apucat de scris, am simțit că se des­chide ușa, am auzit pași ușori venind spre mine și am știut în adâncul inimii mele că ea este acolo, lângă mine, înger de pază, gata să mă ajute cu cele mai bune idei. Și cuvintele mi se înșirau unele după altele ca mărgelele pe o ață, fiindcă cineva mi le șoptea la ure­che. Mă credeți sau nu, i-am simțit chiar și parfumul, iar la sfârșit, mi-a spus că pot preda lucrarea liniștită, pentru că am luat nota zece. Și chiar zece am luat!

O altă pereche de îngeri mi-au devenit paznici buni, după ce dragii mei bunici au murit. Îi simt și acum lângă mine, urmărindu-mi cu dragoste și atenție fiecare reușită, așa cum o făceau când erau în viață. Când l-am născut pe fiul meu, am simțit-o pe bunica alături de mine, așezată pe un scaun de lângă pat. M-a încurajat și m-a asigurat că totul va fi bine, să nu-mi fie frică. Mi-aduc aminte că stătea pe scaun și își ținea mâna pe fruntea mea și am avut senzația că pot chiar să o ating. Nu a plecat de acolo decât dimineața, când totul s-a terminat, iar sentimentul prezenței ei era atât de copleșitor, încât le-am întrebat pe asistente da­că a stat cineva pe acel scaun în timpul nopții. “Ni­meni”, au răspuns ele, dar eu știu sigur că cineva a ve­gheat asupra mea, în așa fel ca totul să se încheie cu bine. Deși sunt ani de când au plecat în lumea de din­colo, bunicii mei sunt pentru mine o prezență conti­nuă. Îi rog mereu să-mi îndrepte pașii pe cărarea cea bună, să iau cele mai bune decizii, și ei n-au întârziat niciodată să-mi împlinească do­rințele. Chiar dacă nu-i visez și nu mi s-au arătat niciodată, sunt sigură că liniștea și binele care îmi guvernează viața e darul lor. Îngerii mei păzitori, cu care comunic, în fiecare clipă a vieții, prin ru­găciuni.

LILIANA G. – Turnu-Severin, jud. Mehedinți

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian