După plecarea noastră, a copiilor, de acasă, și moartea tatei, mama a rămas singură, cu gospodăria și animalele ei. Avea o vacă, pe care o chema Puica, în fiecare an câte un porc, pe care îl chema Toma, câteva găini, pisici. Îi îngrijea ca pe copii. Vaca primea apă caldă, porcul, mâncare dreasă cu smântână. Precizez: smântână, nu lapte. Dacă nu era cu smântână, o răsturna și se certa cu noi, ca un copil mofturos. Pot povesti multe întâmplări pilduitoare despre mama și animalele ei, iar acum, peste ani, îmi dau seama că ar putea fi adevărate lecții de iubire și omenie.
Era o femeie foarte credincioasă. Într-o vară, am văzut că ține posturi negre, multe și grele. Zile de vară, lungi, în care muncea la câmp, pe căldură, fără mâncare și apă, și se ruga mai mult decât de obicei. Adevărat martiriu. Îngrijorată, am insistat să îmi spună ce s-a întâmplat, ce păcate grele duce și pentru ce cere iertare cu atâta osârdie și chin. Iată care era păcatul. Aveam pisici, pentru care și ea, și eu, nutream o veritabilă slăbiciune. Am umplut nu numai satul nostru, dar și satele din jur, cu pui de pisici, dar totuși, la un moment dat, erau prea multe în curte la noi. Când mulgea vaca, pragul poieții se umplea de pisici. Trebuia să le dea lor tot laptele și nu mai ajungea pentru smântâna porcului. Nu mai vorbesc de noi. Cu durere, mama și-a dat seama că nu se mai poate așa. Într-o dimineață, când a dus vaca în pădure și apele erau mari, a luat un pisoiaș, l-a pus într-o traistă, cu gândul să îl arunce în apă, că nu mai ajungea laptele. Nici nu concepea să țină în curte animale flămânde. A aruncat pisoiul în apă, dar nu a putut pleca. A stat să vadă ce se întâmplă. Deși apele erau învolburate, acesta s-a luptat cu apa și a ieșit la mal, dar, spunea mama, „am avut puterea să îl mai împing o dată în apă și apoi am plecat să nu mai văd ce se întâmplă”.
După trei zile, pisoiul a venit acasă. A avut deci puterea să scape de moarte. Nu se mai apropia de oameni, nu mai venea la mâncare cu celelalte pisici, nu o mai suporta pe mama. Atunci a început calvarul pentru ea. A realizat cât de vinovată este față de pisoi, care de fapt era o pisicuță. Aceasta îi amintea în fiecare zi de încercarea de a o omorî și astfel sporea sentimentul ei de vinovăție. A făcut încercări disperate să se apropie de pisică, să o ierte, dar nu a fost chip.
Acesta era marele păcat al mamei. Ca o ironie a sorții, după moartea ei, această pisică a fost singura care i-a supraviețuit mulți ani. A rămas stăpâna casei. Când mergeam acasă, apărea de undeva, ne supraveghea, dar de la distanță. Cred că a iertat-o pe mama, pentru că a început să primească mâncare de la noi.
Astăzi, când pe pământ se produc atâtea atrocități, nu pot să nu mă întreb cum ar arăta lumea dacă toți oamenii ar considera că a încerca să omori o pisică este un mare păcat, și îi rog și pe cititori să se gândească la aceasta. Care ar fi fost istoria omenirii dacă toți oamenii ar fi gândit ca mama mea? Cred că nu ar mai trebui să sperăm să ajungem în rai, pentru că el ar fi aici, pe planeta Pământ.
MARIA B. – Arad
