DORIAN BOGUȚĂ – „Nu fac film, dacă nu simt că subiectul mă costă pe interior”

– Când a părăsit Chișinăul ca să facă film în România, nu știa câți ani va trebui să aștepte până va reuși să prindă un rol. Tenacitatea și ambiția de care a dat dovadă și-au spus însă cuvântul. Azi, Dorian Boguță are 40 de filme în palmares, e regizor al mai multor scurtmetraje premiate în festivaluri internaționale și se pregătește să lanseze primul lui lungmetraj. Luna decembrie îl aduce pe marile ecrane și ca actor. În „Zavera”, pelicula lui Andrei Gruzsniczki, interpretează cu finețe un personaj în plină criză existențială –

„Credeam că o să rup Bucureștiul în două”

– Dragă Dorian, am aflat că ești născut la Chișinău. Spun asta cu surprindere, pentru că nu ți se simte deloc accentul.

– Nu mi se simte? Am tras din greu să nu se simtă, dar sigur mai sunt momente cand mă trădez. Eu am decis să vin în România dintr-o toană, fără nimic aranjat. Eram de șase ani actor la Teatrul Național din Chișinău, dar nu mai creșteam, mă simțeam prins într-o capcană. Într-o zi, am pus pur și simplu punct la tot ce făcusem acolo în actorie și mi-am luat bilet de tren spre București. Țin minte că strân­sesem 100 de dolari, făcuți într-un club pentru fe­mei, într-un show de teatru și fashion, care friza un pic striptease-ul. (râde) Pen­tru vremea aia, adică pentru anul 1999, 100 de do­lari era mult. Și m-am trezit la Bucu­rești, unde n-am în­ceput de la zero, ci de la mi­nus 2. În primul rând, a tre­buit să scap de accent, fiindcă nu voiam să renunț la profesia mea.

– Ce-ai pus în bagajul cu care ai plecat de-aca­să?

– Îmi vine să râd când îmi amintesc. Credeam că o să rup Bucureștiul în două, așa că am plecat cu chitara, care era cadou de la părinții mei. Doar că eu nu știam să cânt la ea și nici n-am învățat vreodată. (râde) În bagaj, am pus și halterele. Parcă intuiam că nu mă duc la o viață dulce și că mă voi agăța de sport în momentele grele. Ca superstiție, am mai pus și trusa de machiaj, pe care am primit-o când am urcat prima oară pe scena teatrului din Tbilisi, unde am făcut facultatea.

„Mama mi-a spus mereu că, atunci când m-am născut, ploua foarte tare, și asta înseamnă că-s norocos”

Cu echipa filmului „Erma”

– Îți mai amintești prima zi în România?

– Da, îmi amintesc că am coborât din tren și am fost șocat de maldărele de gunoaie și de haitele de câini. Bucureștiul nici nu se compara atunci cu Chișinăul, care era curat și aerisit. Mi-am luat un ziar de anunțuri și am reușit să închiriez un apartament care mirosea a naftalină, taman la capătul Bucureștiului. Mai avea și un pat foarte vechi, la care aș fi vrut să renunț, dar proprietara mi-a zis că nu se poate, că e legată senti­mental de el, acolo murise în urmă cu o lună mama ei. Când am mai auzit și asta, am dormit pe jos.

– Și cum a fost începutul? A fost greu să pă­trunzi în breasla actoricească de la noi?

– Mama mi-a spus mereu că, atunci când m-am născut, ploua foarte tare, și asta înseamnă că-s norocos. Dar ce pot să spun e că, până am prins un rol, am plâns mult pe străzi cu sen­timentul că n-am noroc. Lucram noaptea în­tr-un bar, o bombă de lângă Cinema „Gloria”, ca să am cu ce-mi plăti chiria. Atunci am realizat câte se­mințe poate să mă­nânce cetățeanul român, fiind­că di­mi­neața, când venea patronul, trebuia să fie toate măturate. Ziua alergam la cas­tinguri. Cred că mi-a luat doi ani ju­mate până am prins un rol. În tot timpul ăsta, îi mințeam pe ai mei că filmez, că e totul bine, ca să nu-și facă griji. Le mai povestesc une­ori cursanților mei că azi călătoresc efectiv în toată lumea, dar cu 16 ani în urmă buge­tul meu pe zi era de 7000 de lei vechi, ca­re îmi ajungeau să iau un bilet de tramvai doar în­tr-o direcție, de ve­nit veneam pe jos, o pâine și o apă. Când au venit în vizită părinții și sora mea, mama a început să plângă de condițiile în care trăiesc. Deși eu mă aran­jasem, făcusem cumpărături, gătisem mâncă­ruri, ca să vadă că sunt bine. Am păcălit-o că un actor trebuie să sufere. (râde)

– Asta ți-a dezvoltat un fler de businessman. Lași impresia unui om foarte descurcăreț, prins în foarte multe proiecte.

– Părinții mei au fost amândoi profesori, de fizică și de istorie. Când trăiești cu doi profesori acasă, ești mereu cu securea disciplinei deasupra capului. Ai o educație mai stric­tă, nu prea e loc de boemie. Dar nici business nu mă pot mândri că am făcut. Abia acum, fiindcă întâmplător am dat de un spațiu dezafectat în București, care pu­tea fi transformat în studiouri de fil­mare, mi-am luat curaj, am vân­dut apartamentul pe care îl a­veam, iar cu banii am cumpărat spațiul și l-am renovat împreună cu Dragoș Bucur. În rest, dacă am făcut ceva în viața asta, am făcut mereu din munca mea de actor.

„Actorii români sunt foarte talentați”

Când actorul devine regizor

– Poate n-ai făcut mult business, dar cel puțin ai des­chis, acum aproape zece ani, o școală de actorie particulară. Nu e puțin lucru. Care e miza ei?

– Am creat-o după un model pur personal, la propunerea lui Dragoș Bucur, alături de el și de Alexandru Papadopol. „Noul val românesc” era la început. În Ro­mânia se făcea tot mai mult film, dar actorii nu aveau încă ex­pe­riență de platou, fiindcă făcuseră foarte mult teatru. Or, noi trei avuseserăm norocul să jucăm deja în niște filme. Așa că am gândit proiectul ăsta ca pe o oportu­ni­tate de a ne fixa și noi mai bine niște lucruri, dând mai departe ceea ce știm, dar și ca pe un mijloc de a-i ajuta pe cei tineri să ca­pete experiență de lucru pe platou. Avem un sin­gur curs comun, toți trei. Și apoi, fiecare din noi ține separat, câte un curs săptămânal.

– Tu ce predai?

– E mult spus că pre­dau. Mai degrabă, îi ajut pe cei tineri să descopere ac­toria. Ce cred eu că știu mai bine e să scot emoția din sufletul omului. Mă refer la emoția aia autentică. Dacă se întâmplă ca în teatru lucru­rile sa fie ușor exagerate voit, fiindcă trebuie să fie vă­zute și auzite până în ulti­mul rând, pe platou ai nevoie de finețe. Camera exage­rează ea oricum, te îngrașă cu 5 kg, te îm­bătrânește cu 5 ani și îți amplifică orice greșeală de 5 ori. Dar și dacă faci ceva bun, va fi de cinci ori mai emoționant ca în realitate.

– E importantă emoția pe platoul de filmare?

– Pentru asta se duc oamenii la film ! Uitați-vă la actorii aclamați, premiați cu Oscaruri, Urși, Le­oparzi. Au vieți convulsive, unii ajung la dezin­toxicare, alții traversează divorțuri cumplite, nu e niciunul erou în sensul pur, așa cum e erou un doctor care salvează vieți. Și totuși, o planetă întreagă îi idolatrizează, doar pentru că au reușit să stârnească o emoție extraordinară în spectator. Și actorii români sunt foarte talentați. Am avut ocazia să mă conving când am făcut castingul pentru primul meu lungmetraj, casting care a durat trei luni, în care am văzut foarte mulți. Când îi motivezi emoțional, dau tot ce pot. Din păcate, nu sunt toți și la fel de profesioniști.

– Ce înseamnă pentru tine profesionismul?

– Să vină la timp, să vină cu textul învățat, să nu creeze probleme tehnice, să nu se îmbete cu o zi înainte și să vină cu fața umflată de somn. Pare glumă, dar încă mai sunt oameni care întârzie la filmări. Și mi se pare uluitor. Unii aleargă ani de zile la castinguri să prindă un rol bun, tremură de emoție și plâng de fericire când îl iau. Și apoi, la filmare, după-masă, deja îi auzi spunând: „Of, nu se mai termină o dată să plecăm și noi acasă?”. Da, e greu la filmări, n-a zis nimeni că e confor­tabil. Dar dacă ai ales profesia asta, fă-o cum trebuie până la capăt. Când am început să mă  joc de-a regia, am înțeles cât de important e să te ajute actorul. La un moment dat, mi-am zis că nici nu e nevoie să mă ajute, măcar să nu mă încurce.

„Vrem să fim iubiți. Vrem să lăsăm o urmă”

Ștefan („Zavera”), în plină criză existențială

– Spuneai adineauri că ai făcut facultatea de teatru tocmai în Georgia, la Tbilisi. De ce așa departe de casă? Au georgienii un fel mai bun de a face teatru?

– Facultatea de Teatru din Georgia era con­siderată foarte bună, fiindcă avea la bază școala rusească a lui Stanislavski, dar peste fundamentul ăsta se așternea temperamentul pur georgian. Geor­gienii sunt un popor frumos, sunt aprinși, focoși, vanitoși. Or, din combinația asta a ieșit o școală foarte bună, care ni se potrivea și nouă, ro­mânilor din Basarabia, care aveam și înflăcărarea latină în noi, dar și destulă mentalitate slavă. Acolo, în Geor­gia, am și trăit căderea URSS-ului și revo­lu­ția din 1991, când țara și-a recăpătat inde­pendența. La 21 de ani, m-am întors la Chișinău, convins că o să zgudui Occidentul cu filmele mele și că Os­carul plânge după mine. Dar după patru ani, după ce că jucasem într-un singur film, și în ăla m-au tăiat la montaj. Am trăit prima de­pre­sie din viața mea.

– Voi, actorii, sunteți oricum mai vul­nerabili. Nevoia de-a fi văzuți și aplaudați e foarte mare.

– Așa e, actorul e egoist, e vanitos și plin de suferințe deșarte, în cea mai mare parte (râde). Oricât de frumos am împacheta noi lucrurile, ade­vărul e tot unul: vrem să fim aplaudați. Vrem să fim iubiți. Vrem să lăsăm o urmă. Ce m-a salvat de la depresie e certitudinea că fiecare om vine pe pământ pentru ceva anume, cu o misiune clară. Poate nu era treaba mea să câștig premiul ăl mare, dar tot ce puteam era să fac ce-mi place, fără încordări și fără disperare.

„Toate filmele mele sunt într-un fel sau altul despre iubire”

În scaunul de regizor

– Asta este (din ce spun cronicile) și tema pri­mului tău lungmetraj, „Urma”, care va fi lansat în cinematografele din România abia în 2020.

– Am fost „obsedat” de ideea asta, că nu venim degeaba pe Pământ, că fiecare are de trăit o lecție. Uite, și un bebeluș care moare la naștere, tot nu trăiește acele clipe în zadar. Cineva, prin suferința care vine odată cu asta, învață ceva. În anii 90, surorii mele i-a fost răpit copilul. Avea șase ani atunci și a reușit să-l recupereze abia după cinci ani. A fost o suferință cumplită. Țin minte că am mers cu ea la aeroport, în ziua când i-a fost adus înapoi. Mă întrebam dacă îl va mai recu­noaș­te. A venit un băiat de 11 ani, schimbat total, am vă­zut-o cum face doi pași în spate și se scurge pe perete, în jos, de emoție. Îl recunoscuse. 20 și ceva de ani am trăit cu gândul să fac din povestea asta un film, cu dorința de a găsi măcar așa, o alinare, o răscumpărare simbolică, pentru tot ce a trăit sora mea atunci.

– Crezi că arta vindecă ceva?

– Probabil. Primul meu scurtmetraj, ca regizor, a fost făcut când tocmai mă despărțisem de cineva. Am pornit cu gândul să fac acel film pen­tru ea, ca un cadou de despărțire. Nu an­tici­pasem cât de mult îmi va plăcea să fac regie, cât de puternică va fi implicarea mea. Și azi sunt la fel. Nu fac film dacă nu simt că subiectul mă costă pe interior. Dacă nu simt că subiectul lui, ideea lui, mă consumă cu adevărat.

– Vrei să spui că poveștile de dragoste pe care le-ai trăit s-au strecurat și ele în filmele pe care le-ai făcut?

– Tot ce am făcut, toate filmele mele sunt, într-un fel sau altul, despre iubire. Mai­că-mea mi-a spus mereu: „Să știi că ai fost făcut din iu­bire!”. Nu-i puțin lucru. E un bagaj cu care poți pleca la drum. Iubirea e sin­gurul motor care mișcă lucrurile pe lumea asta. Și eu am încercat să mă agăț de ea, în toate spațiile din viața mea. „Piano” a plecat de la o criză de cuplu, de la o discuție pe care tocmai o avusesem. Țin minte că m-am ridicat și m-am dus în altă ca­meră și mi-am notat toate replicile care se dă­duseră, și pe asta am brodat mai târziu scenariul. Până la ur­mă, lucrezi cu propria ta viață, cu tot ce ți se în­tâmplă. Dacă întâlnesc un om și văd o situație care îl costă foarte mult, care îl consumă, atunci știu că asta îi va consuma și pe alții, le va da și altora un răspuns. Important e să nu-ți fie frică să spui povestea pe care ai trăit-o.

„Nici 50-ul nu mai e ce-a fost!”

– Până la „Urma”, care va fi lansat anul vii­tor, publicul larg te poate vedea ca actor în „Za­ve­ra», pe­li­cu­­la sem­­nată de Andrei Gru­zsniczki. Ce rol faci în ea, Dorian?

– Îl joc pe Ște­fan, om de afaceri la 50 de ani, a că­rui întreagă viață e dată peste cap în clipa în care par­tenerul lui de business moare subit într-un acci­dent. Întâmplările din preajma în­mor­­mân­tării scot la iveală intrigi, minciuni și tot fe­lul de com­pro­mi­suri care îl obligă pe Ștefan să re­con­­sidere nu doar relația cu cel dis­părut, ci și în­trea­ga sa via­ță. Și, ca și cum n-ar fi fost destul, bănuielile că între fostul par­tener de afaceri și soția sa s-a întâmplat ceva îl aruncă în plină criză existențială. N-o să spun mai mult, ca să nu stricăm plăcerea oamenilor de-a merge să urmă­reas­că filmul. E din 29 noiembrie în cinema.

– E vârsta de 50 de ani un prag critic pentru bărbați?

– O să vă zic peste doi ani, când o să împlinesc 50, fiindcă până acum nu l-am simțit ca atare. Poate nici crizele nu mai sunt cum ne așteptăm, poate nici 50-ul nu mai e ce-a fost. Ce pot să spun e că sportul e un antidepresiv foarte bun. Dacă nu era sportul, multe lucruri ar fi fost altfel în viața mea.

– În ce crezi, Dorian? Ce te ține azi în pi­cioare?

– Probabil, gândul că fac ce-mi place și con­vingerea că nu ne-am născut din maimuțe. Nu știu dacă sunt un actor sau un regizor foarte bun, dar știu sigur că nu știu să fac altceva. Când faci ce-ți place, totul capătă sens. Cea mai bună ciorbă pe care am mâncat-o în viața mea a fost după ce am terminat de filmat scurtmetrajul „De azi înainte”. De două zile nu mâncasem nimic de emoție, de su­rescitare. Eram cu totul consumat de eveniment. Băusem doar apă. Ei bine, supa aia rece, sleită, mân­cată la 3 dimineața, în cortul de catering, mi s-a părut cea mai bună supă din lume. Aveam sa­tisfacția că încheiasem filmarea. Pen­tru așa ceva poți să trăiești.

„Am nevoie să iubesc și să mă simt iubit”

După-amiază pe platou

– Ai călătorit anul ăsta în vreo 15 țări, pe vreo patru continente, din festival în festival. Mai poți avea o viață normală, când ești mereu pe drumuri? Mai poți avea grijă și de iubirile din viața ta?

– Sigur că poți, dacă îți dorești și există sen­timent. Și la mine exis­tă. Când iubești, nu con­­tea­ză că uneori ești la 2000 de km distanță. Oare de ce pe vremuri, când erau războaie, fe­meile puteau să-și aș­tepte cu anii băr­bații, iar azi, se despart din te miri ce ? Când iu­bești cu ade­vărat, aș­tepți, in­di­ferent că ești bărbat sau femeie.

– Da, dar acum sunt mult mai multe opor­tu­nități, oferta e la orice pas…

– Așa e, dar e de fapt o ofertă superficială. Eu cred mult în chimie, cred în predestinare, în faptul că doi oameni se întâlnesc fiindcă au ceva de trăit împreună. Mi-a plăcut întotdeauna viața în doi. Am nevoie să iubesc și să mă simt iubit. Știu oameni care parcă nu sunt ei înșiși dacă nu suferă. Sunt fideli suferinței, fiindcă ei așa au crescut. Oamenii care n-au fost iubiți în co­pilărie caută iubirea la maturitate, se agață de ea. Cei care au fost iubiți o dau. Mie îmi place să cred că dăruiesc. Iubirea e totul. Când iubești, îți lucesc ochii, ești alt om și tot ce trăiești trăiești amplificat. Iar dacă mai ai și o femeie care îți ține spa­tele cu iubire, poți duce orice răz­boa­ie pe lumea asta. Știi că le duci pentru ea.

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian