Unde se ia taurul de coarne

– Neobosită! Pur şi simplu neobosită! Toată priceperea ta acumulată în experienţa de om de televiziune, radio, jurnalist şi actriţă ai pus-o în slujba imaginii României. Că sunt afaceri româneşti de calitate, spectacole de teatru, designeri de modă, orice are eticheta „fabricat în România” beneficiază de atenţia ta. Oare cu ce te alegi din această încăpăţânată dedicare de a face încontinuu reclamă ţării tale?

– Cu mulţumirea că nu stau într-un colţ şi doar arăt cu degetul, cu bucuria să pot demonstra românilor că şi la noi se poate. Da, se adună unsprezece ani de când munca mea şi a colegilor din proiectul „Vizită de lucru” este dedicată ideilor şi afacerilor româneşti. Drumuri şi iar drumuri, reportaje, interviuri sau discuţii ample în podcast, toate au ca scop promovarea antreprenorilor români de calitate. Eu şi echipa mea ne străduim să fim prezenţi acolo unde ţara asta şi oamenii ei deştepţi iau taurul de coarne şi pun pe roate idei bune – afaceri, evenimente artistice, acte caritabile, orice e românesc şi de calitate. Unele sunt mărci româneşti vechi, readuse la viaţă, altele sunt idei noi, care au devenit de succes, iar unele sunt la început de drum, cu mare potenţial. Le ţinem pumnii tuturor. Nu-i deloc simplu să rezişti, mai ales în acest prezent cu provocări şi piedici la tot pasul. Nu voi înceta nicicând să fiu între oameni, să caut frumosul şi să-l dau lumii de exemplu. Nu-mi voi pierde niciodată convingerea că împreună este cea mai bună cale către o lume mai bună. Şi ce bucurie, când întâlnesc oameni cu aceleaşi convingeri. Uite, tocmai am fost la Sibiu, unde Flori Vioreanu, cunoscută pentru minunatele ei produse din lavandă, face de cinci ani un festival, „Lavanda Fest”, prin care reuneşte toţi antreprenorii din domeniu. Te întrebi: „De ce, de ce să aduci concurenţa atât de aproape de tine, de ce să o promovezi?” Pentru că oamenii ca ea înţeleg că singura so­luţie ca ţara asta să iasă la suprafaţă este să fim mai uniţi, să fim împreună. Cuvântul acesta, sensul şi materializarea lui trebuie să redevină de maximă importanţă naţională.

Afaceri de familie, succes garantat

– Dă-ne primul exemplu care-ţi vine în minte de marcă românească pornită de la zero şi dusă sus, pe culmi…

– „Apidava” este un model concludent despre ce înseamnă o afacere românească de familie, care a ajuns să aibă nişte aripi uriaşe. Începutul anilor ’90 îl găseau pe profesorul de fizică Victor Mateş, din Blaj, cu trei stupi şi o mare pasiune pentru miere. Producea câteva borcănele pentru el, vindea alte două, trei prin târg și visa să facă o afacere din asta. A clădit-o pas cu pas, cu atenţie, cu responsabilitate, cu familia alături, iar azi este numărul unu pe rafturile magazinelor din România, dar şi cel mai mare exportator de miere în Japonia.

– Sincer, eu evit să cumpăt miere din supermarket, nu-mi inspiră încredere. Greşesc?

– Aici ne luptăm cu o idee oarecum preconcepută, a cărei victimă sunt adesea şi eu: ceea ce se găseşte în supermarket nu e bun! Câteodată e adevărat, doar că azi ne putem lămuri uşor, avem un mare aliat şi legi care-l susţin: eticheta. Ne trebuie doar răgazul s-o citim cu atenţie. În acest caz, aflăm că „Roua Florilor”, mierea produsă de Apidava, este sută la sută naturală, acelaşi produs din supermarket-urile din România se vinde şi la târguri, acelaşi se exportă în Japonia. Măcar să avem încredere în niponi şi în testele lor la sânge, dacă nu credem în ceea ce se face la noi. Repet, eu însămi ridicam adesea sprânceana în supermarket, considerând că produse cu adevărat naturale găseşti doar în târguri sau magazinele producătorilor. Dar vremurile se schimbă, produsele sunt atent controlate, iar etichetele de pe ele, adevărate. Mai există şi o oarecare neîncredere în marile firme, parcă simţim noi că dimensiunea afacerii scade calitatea. Nu este o regulă. Eu am o aplecare specială pentru afacerile de familie, unele care pot ajunge sus, fiindcă sunt con­duse corect. Fiicele lui Victor Mateş au făcut studii serioase pentru a aduce un plus afacerii, ginerii sunt şi ei implicaţi. Aşa a ajuns „Apidava” un colos, unul care continuă să se dezvolte – au o mulţime de produse, de la miere la drajeuri, de la creme cosmetice la uleiuri şi suplimente alimentare. Uite, la fel ca Flori Vioreanu, familia Mateş organizează de cincisprezece ani la Blaj „Sărbătoarea Mierii”. Şi ei încearcă să unească apicultorii din România, să sădească în ei ideea că a fi uniţi însemnă mai puternici.

– O afacere poate să rămână mică şi tot să fie de succes?

– Absolut. Un exemplu: sosurile Chef Sosin. Le veţi găsi şi de cumpărat, dar le puteţi gusta mai degrabă în toţi burgherii din restaurantele de fiţe din Bucureşti. Culmea, chiar aşa îl cheamă pe antreprenor, Sebastian Sosin. Fost inginer electronist, cu diplomă de bucătar şi mare iubitor de pisici, şi-a dezvoltat pasiunea pentru gătit şi sosuri într-o afacere care nu lasă nicio secundă jos ştacheta calităţii. Nu e o marcă ce umple supermarket-urile, are echipă foarte mică, vinde, distribuie, dar are mai degrabă clienţi în patronii de restaurante.

– Crezi că încă ducem cu noi anumite complexe, acumulate de-a lungul istoriei?

– Avem de-a dreptul pietre de râu în spinare. Comunismul a distrus cel puţin două lucruri, ambele extrem de grave. Primul: a lucra cu mâinile, în fabrică, era un „bau-bau”. Părinţii, deşi bine intenţionaţi, ameninţau copiii spunându-le că, dacă nu învaţă, ajung în fabrică. De parcă a fi muncitor era ceva rău. Dimpotrivă! E extraordinar să ştii o meserie, să fii capabil să faci un lucru concret. Dar românii încă au, aşa, o reticenţă la asta. A doua mare pierdere, de care tot comunismul e vinovat, este ideea de cooperare. Simplul termen de „cooperativă” ne zbârleşte părul celor care l-am prins şi parcă ne-a intrat în ADN trista lui amintire. Doamne, ce păcat, căci termenul descrie un concept extraordinar de bun, care funcţionează de minune în ziua de azi. În toate ţările occidentale aceste cooperări sunt o mină de aur, oamenii se unesc în asociaţii şi cooperative care le dau mai multă putere. „Împreună” nu doar că ajută afacerile locale, dar dezvoltă şi comunităţile. Nu doar un om, ci un sat, un oraş, o zonă întreagă înfloresc când mai mulţi pun umărul la asta. Trebuie să căpătăm iar încredere unii în alţii, că altfel avem numai de pierdut.

„Cumpără româneşte, cumpără local!”

– Gianina, ce te mână, de fapt, în luptă?

– Eu cred mult în ceea cea fac, în munca pe care eu şi echipa o depunem în slujba ţării, până la urmă. Am convingerea că românii sunt deştepţi, inventivi, artistici, ştiu că România este de o bogăţie incredibilă şi cred că numai arătând asta încontinuu ne vom recâştiga încrederea în noi înşine. La început, am fost un fel de Don Quijote, dar acum nu mai vorbesc doar cu morile de vânt. Interviurile şi reportajele noastre au ecou, primesc întrebări, românii devin tot mai interesaţi de ce le prezentăm. Iar eu rămân mereu dornică să fiu în zona oamenilor care mişcă, oameni care fac cu adevărat ceva. Din toate aceste motive nu renunţ. Şi, da, am speranţă, văd şi lucruri bune, sunt încrezătoare. Observ tot mai mult cum înscrisul „Made in Romania” înseamnă implicit calitate şi pentru români. Citim asta şi începem să ne spunem în minte: „Aha, înseamnă că e bine făcut”. Iar dacă e nevoie să spun toată viaţa mea „cumpără româneşte, cumpără local!”, o voi face fără să ezit. Mă uit la câte un reportaj culinar din Franţa sau Anglia. La fiecare două cuvinte, bucătarul menţionează un produs local. „Folosim brânza de la ferma cutare, la doar 10 km distanţă, pătrunjelul e din grădina vecinului, iar carnea e a vacilor care pasc pe dealul acela”. De ce ei pot face asta constant, şi noi nu? Nu înţeleg.    Dacă tot admirăm vedetele şi sclipiciul ţărilor occidentale, de ce să nu învăţăm şi din felul în care-şi protejează şi promovează ei ţara, felul în care-i pun apă la rădăcină, ca să crească? Suntem cei mai mari producători de floarea soarelui din Europa şi în top zece mondial. Mă întreb şi eu, dacă orice obiect grecesc are o măslină desenată pe el, de ce nu face România asta cu floarea-soarelui? Că tare frumoasă mai e şi mult bine ne-ar face la „imaginea de ţară”, de care se tot vorbeşte…

Ahaaaaa!

– Gianina, de unde a pornit pasiunea asta a ta pentru ideile şi realizările frumoase ale românilor?

– Cred că din copilărie, atunci nu era ceva legat de români neapărat, dar aveam o curiozitate nebună să observ cum se fac anumite lucruri. Ţin minte că mergeam cu şcoala în diverse fabrici, un alt fel de „vizite de lucru”. N-o să uit toată viaţa când am fost la fabrica de pâine „Spicul”, cum se numea atunci. Sau la cea de bombonele Cip şi mentosane. Mai apoi, cu grupul „Song”, am vizitat fabrica de porţelan „Apulum”, din Alba Iulia. Am şi cântat acolo, într-o sală cu o acustică incredibilă, se opreau oamenii din lucru să ne asculte. Îmi amintesc perfect şi azi mirarea pe care o aveam să văd cu ochii mei cum din nimic iese ceva. Să am o mână de boabe de grâu când intru în fabrică şi, o jumătate de oră mai târziu, să muşc din pâinea fierbinte, asta pentru mine era o minune, şi aşa a rămas. Urmăream cu ochii mari linia de producţie pentru Cip, dulciurile acelea mi­titele, în fiecare sală făceam „ahaaaa”, mă lămuream cu fiecare pas, înţelegeam. Acest „ahaaa” este un fel de motor al vieţii mele, nu mi-am pierdut deloc curiozitatea odată cu vârsta. Iar dacă în copilărie era numai curiozitate, azi se transformă şi în admiraţie, sunt fermecată de oamenii care fac lucruri pe care eu nu ştiu să le fac. Iar când ei mai sunt şi români, sunt dată pe spate, efectiv.

Turist în ţara ta

– Când nu colinzi ţara, ce faci?

– Când nu colind, tot colind. N-am stare. De curând, am reluat drumurile care regândesc România în termeni turistici. Am mai făcut asta, dar acum e ceva mai dedicat. Am pornit de la un gând care mă frământa: când mergeam prin ţară să cânt, să particip la evenimente în anumite oraşe, nu vedeam nimic din ele. Maşină, hotel, eveniment, cină, maşină! Săptămâna trecută am fost la Galaţi, cu echipa „Caravana AD Hoc”. Ne-a plăcut enorm! În primul rând, am văzut în frumosul Teatru „Fani Tardini” cea mai bună piesă din ultima vreme, or, eu nu prea ratez spectacole de teatru. Leta Popescu a scris şi regizat „Regina Nopţii”, o piesă despre „mamaia” universală a românilor, bunica tuturor, aceea care ţine casa cu mână de fier, dar şi cu o tandreţe incomensurabilă. Cine a copilărit la ţară plânge şi râde garantat la acest spectacol. O minune! Apoi, am mers pe faleza Dunării. Noi zicem numai Dunăre, dar la Galaţi ea se întâlneşte cu Siretul şi Prutul. Promenada aceea are din loc în loc nişte sculp­turi unice în lume. Oameni buni, sunt impresionante, trebuie protejate, ele au o poveste şi trebuie să ne mândrim cu ele. Iar dau exemplul Vestului: ei, dacă au un obiect cât o palmă într-un colţ de stradă, îl fac obiectiv turistic de ţară, iar noi lăsăm aceste unicate în necunoscut şi paragină. De ce? Că sunt din comunism? Dar perioada aceea nu a fost trăită tot de români, nu e istoria noastră? Ia să fie sculpturile astea mutate pe Nisa, aşa comuniste cum sunt, să vezi cum se umplu ghidurile de turism cu reclamă pentru ele. Una peste alta, încurajez românii să meargă să-şi viziteze ţara, dar dedicat, pe oraşe sau zone pe care să le exploreze cultural în amănunt. Nu excursii din maşină. Galaţiul e doar un exemplu, fiindcă-l am proaspăt în minte, dar eu sunt convinsă că fiecare oraş din România are giuvaiere ascunse. Absolut convinsă!

Ce mai fac când chiar nu colind? De exemplu, împreună cu colegii mei de la Studio Alt Nivel am inventat „Cenăcluţ”. O comunitate prin care încercăm să nu ne uităm cântecele şi poeziile noastre. Da, atât de blamatul învăţat pe de rost poate face bine, te ajută la memorie, te ajută în discursuri, fiindcă ai citatele deja în minte, şi te ajută să-ţi cunoşti poeţii şi compozitorii. Sau poate ai scris tu o poezie, şi ai nevoie de un grup cu aceleaşi preocupări, care să te asculte. Eu am şi tendinţa asta, de a lupta pentru cel vitregit, iar azi cred că poezia e vitregită, cam abandonată. Încercăm să activăm şi corzile sensibile ale oa­menilor, cred că e bine.

Hai să dăm mână cu mână!

– Azi observăm că mulţi români se întorc acasă din Occident. Oare vin ei şi cu atitudini noi, de folos?

– Românii care se întorc sunt un plus pentru ţară, da. Majoritatea lor revin cu altă abordare, mă refer la faptul că aceşti români au intenţia clară de a contribui. În România s-a cam pierdut obiceiul acesta, dar ei readuc ideea de a contribui pentru binele colectiv. Lucru mare! Românii se întorc şi pentru că în marile oraşe multiculturale nu se mai poate trăi. Ce părea frumos la început, globalizarea, oameni din toată lumea trăind în armonie într-un singur cartier, a cam făcut implozie. Oricât de deschis ai fi, rădăcinile tale adevărate tind mereu să iasă la suprafaţă. De la lucruri mari, cum ar fi credinţa, arta, obiceiurile, felul de educaţie, până la glume, suntem construiţi diferit. E frumoasă ideea globalizării, însă cam utopică, fiindcă aceste diferenţe dintre popoare nu au cum să dispară. Călătorim, admirăm, toţi vorbim engleză şi ne înţelegem, stăm un timp în alte locuri, facem şcoli, avem poate şi un serviciu departe, dar la un moment dat ne cheamă matca. E bine, fiindcă ne întoarcem câştigaţi, cu experienţe bogate, dornici să realizăm şi acasă cel puţin ce-am reuşit prin lume. Se reunesc familii, se revăd prieteni, ne adunăm cu vecinii şi, toţi împreună, facem ceva ca să ne fie mai bine. Punem umărul la ridicarea ţării ăsteia frumoase.   

Foto: Marius Tudose