Poveștile Crăciunului

Solstițiu de iarnă la Stonehenge (Foto: Shutterstock – 2)

– Cum Evanghelia nu dă detalii privind data exactă a nașterii lui Iisus, primii creștini au întâmpinat ceva probleme când au trebuit să decidă când anume să sărbătorească venirea Sa pe lume. Inițial, ei au celebrat Crăciunul în 6 ianuarie însă, din secolul al IV-lea, au optat definitiv pentru 25 decembrie. Motivele pentru care a fost aleasă tocmai această dată sunt fascinante. Ele ne dezvăluie multe despre textura profundă a creștinismului, dar și despre evoluția religioasă a omului, în genere –

Sărbători noi peste sărbători vechi

Una dintre intrepretări pune decizia privind alegerea datelor de 6 ianuarie și, apoi, 25 decem­brie, pe seama unor factori pur pragmatici. În pri­mele secole ale creștinismului, cei mai mulți oa­meni erau încă puternic atașați vechilor sărbători. Ei se născuseră și crescuseră cu ele. Aveau tradiții transmise din moși strămoși, pe care le respectau și le iubeau de mici și de care nu erau gata să se des­prindă cu una, cu două. La fel cum noi, românii, nu am fi nici astăzi dispuși să renunțăm la obi­ceiurile noastre înrădăcinate din negura timpului. Acest lu­cru a fost bine înțeles de mințile luminate care i-au că­lăuzit pe primii creștini și care își pro­puseseră să răspân­dească într-o cât mai mare măsură religia care tocmai se năs­cuse. În aceste condiții, ei au luat decizia de a suprapune sărbătorile noii religii peste cele vechi, la fel cum, de altfel, și multe biserici s-au înălțat acolo unde odinioară se ridicau celebre temple pre­creștine. Prin simpla suprapunere a unei sărbători creștine peste una păgână, trecerea la noua religie avea să decurgă mai lin și masele aveau să fie convinse mai lesne să se convertească.

Nu este exclus să fi fost așa. Și ca mai-marii bisericii creștine incipiente să fi ales, din motive pur pragmatice, data de 25 decembrie pentru sărbătorirea Nașterii Domnului. Este însă la fel de posibil ca data de 25 decembrie să fi fost, să spunem, predes­tinată să joace acest frumos rol. Dar ce este atât de special la ea?

În primul rând, un aspect de natură astronomică: solstițiul de iarnă. La data solstițiului de iarnă, 21 sau 22 decembrie, Soarele își oprește coborârea pe cer și intervalul zilnic în care ne bucurăm de lumina sa se află, timp de trei zile, în faza sa minimă. Mai mult, în tot acest timp, soarele nu își modifică po­ziția pe orizont. După trecerea acestui interval, soarele își reia ascensiunea pe cer, și durata zilelor începe din nou să crească.

Spre deosebire de epoca noastră, în care abia dacă mai ridicăm ochii spre bolta cerească, eve­ni­mentele de natură astronomică erau odinioară de maximă importanță. În funcție de ele se luau decizii-cheie, precum stabilirea zilelor dedicate semănă­tu­rilor sau montei. Din această perspectivă, se poate spune că de conștientizarea evenimentelor astrolo­gi­ce depindea însăși supraviețuirea oa­menilor. În aceste condiții, nu este de mirare că ele au fost marcate prin numeroase obiceiuri. Că, în cadrul unor epoci și culturi complet diferite, au fost alese exact aceleași date pentru sărbători de o natură sau alta.

Întorcându-ne la data care ne interesează pe noi, cea de 25 decembrie, și mergând pe același fir al gândirii, motivul pentru care multe dintre sărbătorile ce­le­brate în această zi erau de­dicate nașterii unui zeu de­vine limpede. Pentru că și „re­­nașterea” Soarelui însuși se produce, după cum s-a văzut, chiar în aceste zile ale mijlocului de iarnă. Pen­tru că abia la sfârșitul lui decembrie, lumina în­cepe în sfârșit să capete mai mult teren, în de­tri­men­tul întunericului, după o bătălie lungă, agonizantă și, să recunoaștem, destul de neplăcută omului.

Iată de ce data de 25 decembrie a fost relevantă pentru noi, încă de la începuturile omenirii. Iată de ce, în decursul mileniilor, am simțit nevoia să țesem în jurul ei zeci, dacă nu sute ori mii de povești minunate. Și iată de ce multe dintre acestea sunt frapant de asemănătoare, vor­bind, iar și iar, despre nașterea unui zeu al luminii. Era, așa­dar, cât se poate de firesc ca înțe­lepții creștini care au pus bazele re­ligiei noastre să aleagă data de 25 de­cembrie pentru a cele­bra Naște­rea lui Hristos. Pentru că era vorba de venirea pe lume a însuși Fiului lui Dumnezeu, a „Luminii lumii”.

Sărbătorile precreștine din preajma lui 25 decembrie

Cele mai multe dintre sărbătorile precreștine din jurul datei de 25 decembrie îi erau închinate, după cum spuneam, nașterii sau renașterii unui zeu ori a Soarelui însuși. Pe 25 decembrie se săr­bătorea, de pildă, nașterea zeului solar frigian Attis, care, po­trivit unora dintre legende, a murit pentru ca, apoi, să reînvie. La rândul lor, triburile germanice din nor­dul Europei sărbătoreau „Yule”, cinstind renaș­terea Soarelui. Zeul persan Mithra avea și el ziua de naștere serbată pe 25 decembrie. Mai mult, acest zeu al luminii, al cărui nume în­seamnă „Soarele nebiruit”, a sosit pe lume, după une­le mituri, dintr-o fecioară și, imediat după aceea, păstorii din ținut au venit să i se închine. Asemă­nările dintre povestea nașterii lui Mithra și cea a lui Iisus au fost remarcate de altfel și de scriitori creștini timpurii, precum Iustin Martirul (secolul al II-lea) și Tertulian (secolului al III-lea). „Soarele nebiruit” era celebrat la 25 decembrie și la Roma, sub numele de Dies Solis Invicti Nati ori Deus Sol Invictus. De alt­fel, una dintre teoriile extrem de populare prin care se încearcă explicarea alegerii datei de 25 decembrie pentru celebrarea nașterii lui Iisus este chiar creștini­zarea acestui festivalul păgân.

Povestea noastră, de dinainte de Crăciun

Ce se întâmpla la noi în preajma datei de 25 decembrie, înainte de apariția creștinismului, este greu de reconstituit cu ajutorul surselor arheologice, acestea fiind insufi­ciente. Nici mărturii scrise nu avem. În aceste condiții, cea mai mare bază ne-o punem în lingvistică și etnolo­gie, aceasta din urmă fiind știința care studiază liniile directoare ale struc­turii și evoluției popoarelor. În acest scop, ea se slujește într-o mare mă­sură de studiul folclorului, al obiceiurilor și tradițiilor străvechi. Pornind de aici, etnologii au putut deduce, măcar în mare, cam ce se întâmpla în spațiul carpato-danubiano-pontic, în preajma lui 25 decembrie.

În primul rând, trebuie spus că da, solstițiul era și la noi marcat printr-o mare sărbătoare. O sărbătoare a morții și a renașterii. Un zeu bătrân murea, pentru a renaște din nou tânăr. Iar acest zeu se nu­mea… Crăciun. După cum explica et­nologul Ion Ghinoiu, în cadrul unei emi­siuni din seria „Adevărul despre daci”, Crăciunul este un zeu autentic, carpato-dunărean. El era celebrat în jurui datei de 25 decembrie, la vârsta senectuții, în ipos­taza de „Moș Crăciun”.

Crăciunul, un termen de origine daco-tracă?

Cei mai mulți cerce­tători conferă etimologia cuvântului „Crăciun”, la­ti­nescului „creatio” (creație) sau „calatio” (cu referire la convocarea poporului de că­tre preoții păgâni în fiecare zi de întâi a lunii, pen­tru anunțarea sărbătorilor din intervalul res­pectiv). Dic­ționarul Academiei afirmă însă că „dintre toate etimologiile propuse, niciuna nu este sigură”. Și, în­tr-adevăr, mai nou, par să câștige teren interpretări com­plet diferite de cele de mai sus. Potrivit lingvis­tu­lui Sorin Paliga, bunăoară, „Crăciun” este un cu­vânt de origine daco-tracă, legat de sărbătorile focu­lui, cu ocazia solstițiului de iarnă. În această inter­pre­tare, în română, „Crăciun” ar însemna „cren­gu­ță”/”crăcuță”. Paralele există și în albaneză („kercu”, adi­că „bucată de lemn”) sau în italiană („Ceppo”, cu sensul de „Crăciun”, dar și de „creangă”/ „cracă”).

O interpretare diferită vine din partea lingvis­tului Mihai Vinereanu. El este de acord că termenul de „Crăciun” este de origine traco-dacă, cu rădăcini în proto-indo-europeană, însă afir­mă că noțiunea este legată de cea de cerc. „(…) Sărbătoarea Cră­ciu­nului are ră­dăcini vechi, indo-eu­ropene, având un caracter agrar neo­litic, fiind întâlnită sub o formă sau alta la mai multe po­poare in­do-europene. În esenţă, este o ce­le­brare a solstiţiului de iarnă, a Soa­relui, a ciclurilor anuale, iar de­­numirea însăşi a Crăciunului este de origine traco-dacă, prelua­tă mai târ­ziu de celelalte popoare din Europa Centrală şi de Răsărit. În română, însăși forma Crăciun are o serie de sen­suri și derivați, încât exclude po­sibilitatea de a fi un împrumut dintr-o altă limbă (…)”, a afirmat Vinereanu într-un ar­ticol publicat în „Revista de Ling­vistică și Cultură Românească”.

De ce era Crăciunul „moș”?

Cuvântul „moși” este legat de cu­vân­tul „stră­moși”. Semnificația „mo­și­lor” este atât de puter­nică, încât în spațiul românesc, acestora li s-au de­di­cat nu mai puțin de 20 de zile. Stră­vechea tradiție, pro­ve­nită din cultul arhaic, este săr­bătorită în fiecare ano­timp: „moşii de primăvară” (mu­ce­nici), „moşii de vară” (sâmbăta ce pre­cede Ru­sa­liile), „moşii de toam­nă” (ce­le­braţi la Ziua Crucii, la Sfânta Ma­ria Mică) şi „moşii de iarnă”. Dar de ce sunt „moșii” importanți? Pen­tru străbunii noștri, ei repre­zen­tau legă­tu­ra dintre lumea noastră și cea de din­colo. Ei erau singurii care puteau păși în ambele planuri, aducându-le oa­me­nilor înțelepciunea și învățămintele tainice ale unei dimensiuni diferite.

Într-o societate agrară, cum era cea de pe me­lea­gurile noastre, era firesc ca rolul central în cre­din­țe­le oamenilor să-l ocupe cultul solar, pentru că de Soa­re depindeau recoltele și bunăstarea lor. La fel cum Soarele are un parcurs ciclic, la fel și Mo­șii noș­tri fă­ceau, ca să spunem așa, înconjurul anu­lui, îm­bră­cân­du-l metodic într-o pleiadă de sem­ni­ficații adânci.

Timpul trebuie să moară și să renască

În preajma solstițiului de iarnă, această cicilitate devenea mai evidentă ca oricând, Crăciunul cel „moș” trebuind să moară, pentru a-i face loc noului Cră­ciun, la fel cum întu­nericul este silit să se re­tragă smerit în fața Soa­relui, aflat în ascensiune. Acest scenariu al nașterii și al morții zeului Crăciun, la solstițiul de iarnă, începe, potrivit et­no­logului Ion Ghinoiu, de pe 20 de­cem­brie, când se sa­cri­fică por­cii, la Ig­nat, iar „timpul se de­gra­­dează, se des­chid mor­mintele și vin spi­­ritele mor­ților în mij­locul nos­tru”. Mulți nici nu se­si­zează pre­zența acestor as­­pecte le­gate de moar­te și re­naștere atunci când asis­tă la câte un colind din tim­puri stră­­vechi. De pil­dă, atunci când vin co­lindători cu turca sau cu cerbul, și colin­dătorul mascat joa­că până se pră­bușește, mo­men­tul res­pec­tiv nu repre­zin­tă altceva decât moartea simbolică a zeu­lui.

După moartea lui Moș Crăciun, apa­re Crăciunul nou. „De aici, în inter­pretări apar tinerii, Drago­betele, Sfântul Gheorghe, (…) Cavalerul Trac, toate astea sunt în prima parte a anu­lui. Mergând în timp, încet-încet, ajungem la Sfân­tul Ilie, zeul Fo­cului, care apare în car, și mer­gem mai departe și ajungem la ge­­ne­rația sfin­ților moși: Moș An­­drei, Moș Ni­co­lae, pe urmă Moș Ajun – moș-fratele mai mic al lui Moș Crăciun. Tim­pul tre­buie să moară și să re­nas­că”, a conchis Ion Ghinoiu.

Crăciunul și focul

Se credea că focurile aprinse în preajma solstițiului dădeau Soarelui un imbold să se înalțe din nou pe bolta cerească

În zona noastră – dar nu nu­mai – în preajma datei de 25 de­cembrie, se obișnuia arderea în vatră a unui butuc de stejar. Din câte se pare, stejarul era asociat Cră­ciu­nu­lui, iar tăierea sa re­pre­zenta, simbolic, jertfa și moartea zeului care, apoi, ardea toată noap­tea, revărsând lumină. Fo­cu­rile aprinse în aer liber sau în vatră au reprezentat, de altfel, un decor obișnuit încă din negura timpului, în preaj­ma solstițiului, oamenii cre­zând că, aprinzân­du-le, îi dau Soa­relui un imbold să se înal­țe din nou pe bolta ce­rească. Un alt obicei străvechi de Crăciun, de asemenea legat de cultul Soarelui și practicat pe me­leagurile noastre, era acela de a aprinde roți de car și a le da dru­mul să se rosto­golească, în flăcări.

Cum s-a „îmbunat” Crăciunul

Sărbătorile păgâne din preaj­­ma datei de 25 decem­brie aveau, adesea, și o față întunecată. În unele locuri erau făcute sacrificii rituale sau săvârșite alte fap­te de cruzime, iar oamenii se dezbărau de obiș­nuitele in­hi­biții, ne­maiținând cont de normele mo­rale. Cră­ciunul creș­tin, care s-a suprapus acestor stră­vechi ce­le­brări, a îmblânzit și înnobilat sărbă­to­rile de­dicate solsti­țiului. Mai mult, le-a dat un sens mai înalt. Nu mai era vorba doar de renașterea as­tro­­nomică a Soa­relui, de natura ciclică a uni­ver­sului și de legăturile dintre lumea noastră și cea de din­colo, ci de apariția pe această lume a însuși Fiului lui Dumnezeu, „Lumina lumii”. Care avea să înlo­cuiască vechii zei, adeseori severi, brutali și cap­ricioși, aducând cu sine o religie nouă, a iubirii, iertării și blândeții, în care cruzimea și întunericul nu-și mai aveau locul.

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian