
Îngerul de porțelan
Un înger mic, strălucind alb în noapte, stă în fața mea. De câte ori se apropie Crăciunul, îngerul acesta mi se arată brusc. Pare că, de când lumea, se plimbă și zboară singur și nestingherit prin camera mea. El este îngerul bradului și al casei. Care vine, planează și se așează cuminte pe crengile bradului, tocmai în vârf. Și când coboară, dă o vreme din aripile lui mici, de porțelan. Apoi și le strânge, ca să rămână cuminte și tăcut, cocoțat sus, în vârful bradului meu de Crăciun.
Asta se întâmplă în fiecare an. Sau, cel puțin, așa îmi povestea mie mama când eram copil. Mama, care se lua la întrecere cu bunicii, ca să îmi umple sufletul și mintea de eresuri și de fantasme gingașe. Și a continuat chiar și după ce rămăseserăm numai noi doi, până în ultima clipă a ei de viață. Căci mama, care era în vârstă de acum, își păstrase, ba chiar își sporise darul vorbelor prin care mă învelea într-o hlamidă de povești și de amintiri. Funii de vise, pe care coborau vremuri și întâmplări de demult, populate de personaje pe care eu nu apucasem să le cunosc.
Erau ultimele sărbători pe care le petreceam cu ea. Ne luaserăm obiceiul să ne vedem în a doua zi de Crăciun. Doar noi doi, în garsoniera ei mică, în care se retrăsese de câțiva ani, ca să-și ocrotească liniștea pe care și-o dorea tot mai mult. Așa poftise ea, să petreacă ultimele Crăciunuri singură, cu fiul ei. Și mă aștepta la fel ca în anii copilăriei, cu masa pusă și cu bradul înălțat și împodobit ca un basm. Din vârful lui, același înger de porțelan strălucea imperial. A doua zi era Sfântul Ștefan, ziua tatălui meu, care se hotărâse să-și curme zilele, pe când eu eram încă adolescent. Duhul lui, iertat de Dumnezeu și curat, mi se părea că lucește și el în strălucirea Îngerului de porțelan, prins de crengile bradului. Eram iarăși toți trei împreună, adunați pe căi misterioase și ocolite, și mama putea să-și înceapă poveștile. Asta, după ce mă îndemna mai întâi cu vreo bunătate gătită de ea, cu gust de copilărie. Mama, cu glasul ei blând și chipul la fel de frumos ca în tinerețe, îmbrăcată de gală, într-o rochie de catifea cu guleraș din dantelă, depănând întâmplări din alte Crăciunuri mai vechi, strălucitoare ca niște bijuterii… În vremea asta, Crăciunul bătea cu pași de ninsori la ferestrele garsonierei, și absolut totul, inclusiv poveștile ei, miroseau, intens și pur, a zăpadă.
Domnul Franț

„Valentin, să știi că Îngerul de porțelan a avut alt stăpân înaintea noastră”, și-a început mama, una din poveștile ei de Crăciun. „Era demult, pe vremea când bunicul tău era și el un copil alergând fericit pe dealurile cu nuci uriași din satul Dumitrești, de pe Valea Râmnicului Sărat. Era în anii de după primul război mondial, și în satul acela, obiceiul bradului de Crăciun nu era încă prea răspândit. Pe atunci, pe ulițele satului, umblau mai cu seamă Irozii, se auzeau până dincolo de păduri colindele vrâncene vechi, fără seamăn de înălțătoare și de frumoase. Și nu știu cum s-a întâmplat că odată, un neamț a ajuns până în satul bunicului. Poate că refuzase să se retragă acasă cu ai lui, după ce Germania pierduse războiul, iar noi făuriserăm România Mare. Sigur este că s-a îndrăgostit până peste cap de o frumoasă vrânceancă, cu care s-a însurat. Și cum fata era fiica unui moșier din apropiere, cei doi s-au așezat în Dumitrești, într-o casă boierească. Ei, și tocmai domnul Franț, neamțul ăsta pe care l-am apucat și eu în viață, a înscăunat obiceiul bradului, pe Valea Râmnicului. Povestea bunicul că se făcuse atunci un brad mare, un brad adus cu trei care cu boi din codrii din apropiere, ridicat în curtea școlii și împodobit atât de bogat și de strălucitor, încât au venit țărani și din alte sate să-l vadă. Bunicul zicea că bradul era încărcat cu nuci aurite, cu mere roșii și steluțe multicolore, cu conuri vopsite cu argint și beteală adusă de la oraș. Lumânările și globurile au fost puse pe ramurile de jos, iar de jur împrejur erau coșulețe pline cu bomboane și dulciuri pentru copii. Crăciunul ăla a fost pentru oamenii din Dumitrești ca un vis. Învățătorul de-atunci a dat zvon să se adune colindătorii și să cânte la brad. A cântat tot satul cu ei. Pornise să ningă, vârtejuri de fulgi se învârteau pe deasupra mulțimii și-a bradului. Atunci, bunicul a văzut îngerul. Sus de tot, prins în vârful pomului, strălucea printre fulgii grei, de zăpadă, de parcă ar fi fost viu.” Mă uitam fascinat la mama cum povestea. De parcă fusese chiar ea, atunci, în urmă cu o sută de ani, lângă brad. Povestea cu o însuflețire țintită anume spre mine, cu o bucurie a trecutului, menită să mă prindă în mireaja amintirilor de familie. Un vestitor al lor, pentru urmașii ce trebuiau să știe de unde vin.
– Și îngerul din brad?
– Când sărbătoarea Crăciunului a trecut și pomul cel mare a fost desfăcut, d-l Franț le-a împărțit copiilor podoabele atârnate în el. Bunicul l-a rugat să-i dăruiască lui îngerul. Neamțul i l-a dat, și de atunci, îngerul de porțelan a poposit mai întâi în bradul bunicului, apoi în bradul copiilor lui și de la ei în al nostru, și acum în al tău. Un înger de porțelan care ocrotește toate Crăciunurile familiei și, odată cu ele, și amintirile noastre. Să știi, Valentin, că pe la jumătatea vieții, ele devin mai importante decât prezentul, strălucesc tot mai tare și-abia așteaptă să-ți facă și ție loc. Ai grijă de înger. Pune-l și tu în bradul copiilor tăi.
Semnul meu de lumină

Întotdeauna, în acele Crăciunuri când stăteam la povești cu mama, amintirile ei le declanșau pe ale mele. Mesajul fusese transmis. Îmi aminteam și eu cum, copil fiind, mă întâlneam, Crăciun de Crăciun, cu minunea aceea de înger de porțelan. Farmecul și sclipirea lui mi se părea că sunt ireale. Când mama mă striga că a venit Moș Crăciun, bradul strălucea deja orbitor, îmbrăcat în globuri, beteală, scânteioare și lumânări, iar în vârful lui trona Îngerul de porțelan. Era semnul că venise Crăciunul. Că mă puteam bucura în voie de tot ce urma. „Ai văzut? Îngerul a zburat și a coborât în brad!” – striga mama aplaudând. Era pe atunci tânără și plină de viață, de o veselie molipsitoare. Și nobilă. Ca și tata. Dar abia târziu am înțeles că, de fapt, ea, mama, fusese îngerul copilăriei mele și al întregii mele vieți. Îngerul care a zburat mereu în preajma mea și m-a ocrotit. Până în clipa morții. Îngerul și semnul meu de lumină.
Căprioarele de ciocolată
Nu știu cum reușea mama cu adevărat, dar întotdeauna a făcut din acele ultime Crăciunuri ale noastre în doi, niște sărbători pline de un fast neașteptat și de o solemnitate blândă. Așa cum fuseseră și cele din vremea copilăriei mele, atunci când trăia și se aduna toată familia noastră cea mare. Și când toate erau făcute cu o bucurie și o febrilitate extraordinare. Crăciunurile în București cu mama, cu tata și cu bunicii au fost mirobolante, prin tot ce mi se întâmpla, prin fiecare clipă și fiecare trăire, prin pregătirile minuțioase și tacticoase, împănate cu tabieturi și cu tradiții vechi.
În seara Crăciunului copilăriei mele, toate trebuiau să fie gata la marea precizie. Altfel era tragedie în familie! Una care nu s-a întâmplat niciodată. Bunica se ocupa de tot, secondată de mama. Cu bunica și cu mama, mergeam să cumpărăm găini vii, pe care țăranii le puneau pe tarabe în Piața Domenii, la începutul anilor ‘60. Și din care bunica făcea o supă gustoasă, plină cu bănuți de grăsime. Dar făcea și sarmale fierte în vin, după o rețetă cu care Păstorel Teodoreanu s-ar fi mândrit. Și mai făcea și baclavale bunica, baclavale pe care nu mai știa pe unde să le ascundă de mine. Dar bunica și mama își aduceau și întăriri: o trupă de mătuși și o străbunică care, de altfel, au vegheat toate, și ele, în trei schimburi, la educația mea. Dintre toate doamnele casei, mama avea sarcina să procure fantezii de ciocolată, „ca să fie Crăciunul întreg”, cum zicea. Nu prea se găseau în acei ani vitregi. Dar mama știa o cofetărie micuță, și mă lua și pe mine cu ea, când pleca să târguiască. Îmi dădea un coș frumos împletit și mergeam împreună, cătinel, ca într-un vis frumos, prin Cartierul Domenii. Acolo unde, într-o cameră mică, de la parterul unei vile, era o cofetărie nu prea cunoscută în Bucureștii acelor vremuri. Era cofetăria unui armean, pe nume Sirun. La Sirun găseai de toate: cerbi și urși de ciocolată, uluitor de realiști, și la fel de gustoși, dar și căprioare din ciocolată albă, o delicatesă pe atunci.
În vremea asta, la noi acasă, bunicul din partea mamei, cel care ne adusese îngerul de porțelan, se îngrijea cu ce-i mai important la masa de Crăciun: porcul. Pe care bunicul îl creștea și îl hrănea cu mâna lui, în tot anul, la fel ca între războaie. Un porc crescut acolo, în plin cartier rezidențial al Capitalei… Iar când venea Ignatul, era chemat moș Ion ca să se grijească de sfârșitul animalului. Și tot moș Ion spărgea atâtea lemne cât să ajungă până după Sărbători. Și, după ce mama și bunica așezau masa frumos și sărbătorește, seara, se strângea toată familia, și bunicul Popescu, parcă îl văd acum, își scotea ceremonios ceasul de buzunar cu capac de argint și decreta cu glas baritonal: „Crăciunul poate să înceapă!”.
Până la stele

Acum, mama îmbătrânise. Dar deși nu mai făcea sarmale fierte în vin, tot se străduia să îmi gătească și să-mi pregătească un Crăciun aproape ca în vremurile copilăriei. O făcea după puterile ei. Și a făcut-o până în ultima clipă a vieții, deși devenise tot mai fragilă. Și dacă ar fi fost posibil, ar fi încercat să îmi cumpere și acum câteva din vechile fantezii de ciocolată. Dar armeanul Sirun era dus de mult, iar căprioarele lui zburdau, poate, prin vreun alt univers îndepărtat și dulce. Poveștile mamei erau neschimbate. La fel ca și rochia cea elegantă, din catifea.
„De Crăciun, mergeam totdeauna la biserică, la Cașin, cu tatăl tău, să ascultăm colindele și slujba”, își depăna mama amintirile. „Eram așa de legați de obiceiul ăsta, încât, de un Crăciun, te-am botezat și pe tine, tot la Cașin. În sunet de colinde! Mai apoi, când mai crescuseși un pic, te duceam cu sania până la biserică, prin zăpezile mari. Îți mai amintești?”, mă încerca mama.
Cum să nu-mi amintesc? Ca într-o vrajă, îmi aminteam de tot ce spunea, de tot ce trăisem frumos împreună cu ea și cu tata. În serile acelea, amintirile noastre urcau până la stele, purtate de aburul magic al Crăciunului și de grația ocrotitoare pe care mama știa să o făurească în jurul ei. Era o stare pe care nu o voi mai trăi niciodată.
Epilog
La ultimul nostru Crăciun, mama m-a rugat, cu o voce subțire și tremurată, să iau din brad îngerul de porțelan. Și l-a pus în palmă, l-a mângâiat și mi-a spus cu ochii în lacrimi: „De-acum înainte, să fie al copiilor tăi. Fă ce poți pentru ca minunatul Crăciun al familiei noastre să nu se piardă”. La scurtă vreme, mama a murit. Pe măsură ce vremea trece, îmi fac reproșuri tot mai amare că n-am fost capabil de mai multă afecțiune cât a trăit. De Crăciun, când dorul de ea mă biruie, mă duc în Domenii, la Mânăstirea Cașin. Pășesc încet înăuntru, când biserica e încă goală. Dintr-o strană, mi se pare că aud vocea ei. Parcă îmi spune de-acolo, mai departe, poveștile care se ridică, ușurel, către Cer. Biserica se umple apoi de oameni și corul își începe colindele. Iisus se naște iarăși în Betleem. Sunt sigur că e și mama acolo, șoptindu-i Pruncului, poveștile ei de Crăciun.

ZAHARIA STANCU
Rugă de iarnă
Îngeri scutură livezi,
Cad din cer crenguți de-argint.
Inimă fără alint
Azi ți-o dau s’o vezi.
Uite mânile zălog,
Mi-au roit în suflet fluturi,
Pomii-s albi, să nu mi-i scuturi,
Doar atât te rog…

OCTAVIAN GOGA
Moș Crăciun
Moș Crăciun cu barba albă, moș Crăciun cu traista plină,
Vechi stăpân atât de darnic al copilăriei mele,
Azi la noi în sat te-așteaptă toată casa cu lumină,
Cu colinde și cu cântec și cu mari cetăți de stele.
Tu te furișezi în taină pe la fiecare poartă,
Cu pășirea ta tiptilă nu lași urme pe zăpadă,
Dar te simte ‘ntreg cuprinsul oropsiților de soartă,
Când lași binecuvântarea peste capul lor să cadă.
Tu cobori și ‘n sara asta, tu cobori ca totdeauna,
Pe pământul greu de rele, sol bătrân de gânduri bune,
Și ‘nveșmântați c’un văl de pace răsvrătirea ‘nfiorată…
– Cum te-așteaptă’n sat la mine!… Du-te, du-te, Moș Crăciune.
De nu ți-o fi peste mână, treci și pe la casa noastră,
Biată mama, ‘ngândurată, azi e singură la masă,
Tu măcar o rază ‘n suflet îi trimite pe fereastră,
Când vezi neatins, și vinul, și colacul de pe masă.
Crăciunul copiilor
Dragi copii din țara asta,
Vă mirați voi: cum se poate,
Moș Crăciun, din cer de-acolo,
De le știe toate-toate…
Uite-cum, – vă spune badea:
Iarna-n noapte, pe zăpadă,
La fereastră să vă vadă,
Îngerii se uită’n casă, văd și spun, – iar Moșul are,
Colo’n cer, la el în tindă,
Pe genunchi, o carte mare.
Cu condei de-argint el scrie
Ce copil și ce purtare:
Și de-acolo știe Moșul,
că-i șiret el, lucru mare!
Cea mai frumoasă poveste de Crăciun și de dragoste în același timp. Felicitări!